Document embed

HOTĂRÂRE din 10 februarie 2015 în Cauza Colac împotriva României

(Cererea nr. 26.504/06)

Strasbourg

Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă, în Cauza Colac împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis Lopez Guerra, Jan Sikuta, Dragoljub Popovic, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 ianuarie 2015,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 26.504/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român, domnul Doru Colac (reclamantul), a sesizat Curtea la 6 iunie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul M. Smău, avocat în Iaşi. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul a susţinut, în special, că dreptul său la un proces echitabil garantat prin art. 6 din Convenţie a fost încălcat deoarece nu a putut examina toţi martorii ale căror declaraţii au servit drept temei principal pentru condamnarea sa.

4. La 21 mai 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1969 şi locuieşte în Iaşi.

6. La 20 februarie 2003, Parchetul Iaşi i-a pus sub acuzare pe reclamant şi pe un terţ pentru proxenetism şi pentru lipsire de libertate în mod ilegal. A reţinut, printre altele, că exista o suspiciune rezonabilă că reclamantul şi celălalt acuzat au ameninţat şi au forţat cinci fete minore să se prostitueze, respectiv C.R.R., M.A., F.P.D., I.A.P. şi G.S.S. A luat în considerare mărturii, inclusiv declaraţiile celor cinci fete, procesele-verbale întocmite după confruntarea martorilor, procesul-verbal de percheziţie la domiciliul reclamantului, liste cu apeluri telefonice, dosarul medical al reclamantului, declaraţiile sale şi cele ale celuilalt acuzat.

1. Procedura în primă instanţă

7. Între 20 martie 2003 şi 17 iunie 2004, Judecătoria Iaşi a amânat cauza de cincisprezece ori pentru a permite, printre altele, citarea martorilor care fuseseră audiaţi în timpul urmăririi penale, în şedinţele din 2 şi 30 octombrie 2003, avocatul reclamantului a solicitat instanţei să audieze martorii menţionaţi anterior. Instanţa a dispus ca începând cu 27 noiembrie 2003 orice martor care refuză să compară să fie amendat.

8. Între 12 mai 2003 şi 3 martie 2004 s-a încercat de şaptesprezece ori executarea mandatelor de aducere emise de instanţa de judecată pentru unii dintre martori pentru a compărea în faţa sa. Conform proceselor-verbale de executare a mandatelor, martorii părăsiseră ţara (M.M.K., F.P.D. şi I.A.P.), se mutaseră la o adresă necunoscută (T.E.P., C.R.R., C.R. şi G.C.R.) sau nu putuseră fi găsiţi acasă (I.I.C.). I.I.C. locuia încă la adresa indicată dar nu a putut fi găsit acasă. C.R.R., astfel cum au confirmat vecinii săi, îşi schimbase numele şi se mutase la o adresă necunoscută cu ani în urmă. T.E.P. nu mai locuia la adresa cunoscută de autorităţi; acesta îşi vânduse apartamentul şi nu figura cu un altul declarat. Conform informaţiilor disponibile, emigrase în Statele Unite ale Americii. M.M.K., care era cetăţean străin, părăsise teritoriul ţării la o dată nespecificată şi către o destinaţie necunoscută, în timp ce mamele lui F.P.D. şi I.A.P. au declarat că fiicele lor au părăsit ţara pentru Veneţia, Italia, şi Austria în noiembrie 2002 şi, respectiv, la 18 martie 2003 şi că nu le cunosc adresele acestora. Potrivit rudelor lui I.A.P. aceasta se căsătorise, îşi schimbase numele şi nu planifica să se întoarcă în România în viitorul apropiat deoarece era însărcinată. Vecinii lui F.P.D. au confirmat declaraţiile mamei acesteia. G.C.R. îşi schimbase numele şi potrivit vecinilor săi se mutase cu multă vreme în urmă la o adresă necunoscută. Adresa lui C.R. nu era corectă şi nimeni cu numele martorului nu locuise la adresa respectivă.

9. Judecătoria Iaşi a solicitat în repetate rânduri Serviciului de Evidenţă a Populaţiei Neamţ, Serviciului Român de Paşapoarte şi Biroului Vamal de Frontieră Iaşi să furnizeze informaţii despre localizarea martorilor care nu compăruseră în faţa instanţei, respectiv T.E.P., M.M.K., C.R., F.P.D., I.A.P., G.C.R. şi I.I.C. În şedinţa din 27 noiembrie 2003, instanţa a observat că Serviciul de Evidenţă a Populaţiei Neamţ confirmase că G.C.R. îşi schimbase numele în G.C.G. şi a continuat să îl citeze sub ambele nume. La 22 decembrie 2003, Postul de Poliţie Creţeşti a informat instanţa că, potrivit rudelor lui I.A.P., aceasta părăsise ţara căsătorindu-se cu un cetăţean turc şi a confirmat că aceasta îşi schimbase numele şi avea reşedinţa la o adresă necunoscută din Austria. Autorităţile au oferit instanţelor informaţiile disponibile cu privire la martorii menţionaţi mai sus şi care nu putuseră fi localizaţi şi au declarat în mod repetat că nu aveau alte înregistrări privind adresele curente şi valabile ale acestora.

10. Prin încheierile din 4 septembrie 2003, 8 ianuarie, 5 februarie şi 3 iunie 2004, Judecătoria Iaşi a reţinut că pe baza informaţiilor conţinute de procesele-verbale de punere în aplicare a mandatelor de aducere întocmite de agenţii competenţi în acest sens, Serviciul de Evidenţă a Populaţiei Neamţ, Serviciul Român de Paşapoarte, Biroul Vamal de Frontieră Iaşi, Penitenciarul Iaşi şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi audierea martorilor C.R., G.C.R., F.P.D., I.A.P., T.E.P., M.M.K. şi I.I.C. nu era posibilă. A invocat art. 327 din vechiul Cod de procedură penală român şi a decis ca declaraţiile martorilor G.C.R., F.P.D., I.A.P., T.E.P. şi I.I.C. date în etapa urmăririi penale să fie citite înaintea instanţei la finalul etapei de cercetare judecătorească a procedurii. Cu excepţia declaraţiei lui I.I., nu există nicio probă la dosarul cauzei care să confirme că declaraţiile martorilor respectivi au fost citite în faţa instanţei.

11. La 8 ianuarie 2004, I.I.C. a luat parte la o şedinţă de judecată în faţa Judecătoriei Iaşi, însă nu a fost ascultat în instanţă deoarece avocatul ales al reclamantului nu a fost prezent. Instanţa a amânat judecata pentru o oră mai târzie în aceeaşi zi în aşteptarea avocatului reclamantului. I.I.C. a informat instanţa că nu putea aştepta deoarece urma să suporte o intervenţie chirurgicală. Acesta a solicitat să fie citat pentru următoarea şedinţă şi a promis să prezinte documentele care să facă dovada necesităţii tratamentului medical. Instanţa a observat că martorul locuia fără forme legale la o adresă din Iaşi. Până la ora la care s-a reluat procedura în aceeaşi zi, I.I.C. părăsise instanţa. Acesta nu a luat parte la nicio şedinţă ulterioară, iar autorităţile nu au reuşit să îl localizeze, deşi au încercat de asemenea să îl citeze la adresa neînregistrată menţionată mai sus.

12. Unii dintre martorii care au dat declaraţii împotriva reclamantului în timpul urmăririi penale au fost localizaţi de către autorităţi şi aduşi în faţa instanţei.

13. La 2 şi la 30 octombrie, la 27 noiembrie 2003 şi la 1 aprilie 2004, Judecătoria Iaşi i-a ascultat pe M.A., G.S.S., D.V.D., F.H.A. şi J.L.A. Instanţa a respins cererea lui M.A. de a fi ascultată fără ca reclamantul să fie prezent în sala de judecată. M.A. a declarat printre altele că reclamantul a ameninţat-o şi a obligat-o să se prostitueze. Nu întâlnise nicio altă fată cu excepţia lui C.R.R. şi îi fusese vândută reclamantului de către I.I.C. G.S.S. şi-a retractat depoziţia anterioară dată în timpul urmăririi penale şi a declarat că autorităţile au obligat-o să îl acuze pe reclamant de proxenetism. D.V.D. a confirmat declaraţiile sale anterioare date în timpul urmăririi penale. Acesta a susţinut că îl cunoştea pe reclamant şi că, deşi le-a cunoscut pe unele dintre fete, acestea nu locuiau cu reclamantul. Deşi întreţinuse relaţii sexuale cu câteva dintre fetele pe care le întâlnise în clubul presupus a fi condus de către reclamant, acesta nu plătise pentru ele. L.A.J. şi-a retras depoziţia dată în etapa urmăririi penale, a negat că îl cunoştea pe reclamant sau că ar fi fost întrebat anterior de autorităţi dacă plătise pentru relaţii sexuale.

14. Printr-o încheiere din 3 iunie 2004, Judecătoria Iaşi a respins, printre altele, cererea depusă de avocatul reclamantului de a amâna judecata pentru a-i permite să îl localizeze pe I.I.C. şi să îl aducă în faţa instanţei în calitate de martor. Avocatul a precizat că, presupunând că I.I.C. urma să fie ascultat de instanţă, nu examinase în detaliu dosarul pentru a putea formula concluzii în numele reclamantului. Instanţa i-a respins cererea, reţinând că se pronunţase deja că era imposibil ca I.I.C. să fie ascultat şi că absenţa martorului nu împiedica examinarea fondului cauzei.

15. La aceeaşi dată, depoziţia lui I.I.C. din etapa urmăririi penale a fost citită în faţa instanţei. Ulterior, instanţa a încuviinţat ca părţile să formuleze concluzii orale pe fondul cauzei şi a admis o cerere depusă de avocatul reclamantului de amânare a pronunţării pentru a permite părţilor să depună concluzii scrise pe fondul cauzei.

16. Printr-o hotărâre din 22 iunie 2004, Judecătoria Iaşi l-a achitat pe reclamant de învinuirea de lipsire de libertate în mod ilegal, l-a condamnat pentru proxenetism şi i-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea de nouă ani. A reţinut că faptele cauzei au fost stabilite pe baza declaraţiilor date de C.R. şi de G.C.R.; declaraţiile fetelor obligate să se prostitueze, respectiv C.R.R., G.S.S., F.P.D. şi M.A. - acestea au arătat cum l-au întâlnit pe reclamant şi pe celălalt acuzat şi cum s-au prostituat; au oferit detalii despre modul în care erau contactate de clienţi, banii oferiţi reclamantului şi înfăţişarea unora dintre clienţi; procesul-verbal de percheziţie la domiciliul reclamantului; descrierea obiectelor găsite la domiciliul reclamantului şi care aparţineau lui C.R.R.; scrisoarea primită de I.A.P. de la mama sa, care făcea referire la zvonuri potrivit cărora fiica sa şi celelalte fete se prostituau; lista apelurilor telefonice efectuate de pe telefonul reclamantului, care stabileau contactul telefonic dintre reclamant, celălalt acuzat şi unii dintre clienţii care îl contactaseră pe celălalt acuzat sau cu care I.A.P. întreţinuse relaţii sexuale, respectiv M.M.K., S.S., K.S.E., N.K., Y.F., F.H.A., T.E.P. şi O.K.; şi declaraţiile date de martorii I.I.C., D.V.D., T.E.P., F.H.A., J.L.A. şi M.M.K. din etapa urmăririi penale a procesului, care stabileau, cu ajutorul listei apelurilor telefonice şi a declaraţiilor celor cinci fete minore, implicarea reclamantului în proxenetism. Instanţa a observat că numai M.A. şi D.V.D. şi-au menţinut declaraţiile date în etapa urmăririi penale a procedurii. În plus, a observat că C.R., G.C.R., I.A.P., F.P.D., I.I.C. T.E.P. şi M.M.K. nu au putut fi ascultaţi în calitate de martori de către instanţă. În plus, martorii G.S.S., J.L.A. şi F.H.A., precum şi celălalt acuzat şi-au modificat substanţial declaraţiile date în etapa urmăririi penale a procedurii, afirmând că nu plătiseră niciodată pentru a întreţine relaţii sexuale. Având în vedere declaraţiile contradictorii ale martorilor şi ale celuilalt acuzat, instanţa a decis să ia în considerare numai acele mărturii care fuseseră confirmate de alte probe aflate la dosar. În consecinţă, a apreciat că declaraţiile martorilor şi ale celuilalt acuzat din etapa urmăririi penale a procedurii erau verosimile deoarece fuseseră date la o dată mai apropiată de cea a faptelor nelegale şi de asemenea se coroborau cu restul probelor aflate la dosar. În plus, a respins depoziţia lui G.S.S. şi pe cele ale inculpaţilor date înaintea instanţei deoarece conţineau mai multe inadvertenţe.

17. Reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii, argumentând că instanţa le citase în calitate de martori, însă nu le citase şi în calitate de părţi vătămate, pe cele cinci fete care ar fi fost forţate să se prostitueze. În plus, declaraţiile celor cinci fete nu erau susţinute de nicio altă probă, iar toate victimele presupuselor sale fapte nelegale ar fi trebuit să fie ascultate de instanţă.

2. Procedura în faţa instanţei de al doilea grad de jurisdicţie

18. Printr-o hotărâre din 17 octombrie 2005, Tribunalul Iaşi a admis în parte apelul reclamantului în privinţa încadrării infracţiunii sale, a menţinut pedeapsa aplicată şi a respins celelalte puncte ale apelului formulat. A reţinut că, având în vedere natura infracţiunii de care fusese acuzat reclamantul, nu ar fi fost justificat să fie citate în calitate de părţi vătămate fetele care fuseseră forţate să se prostitueze. În plus, reclamantul nu putea invoca omisiunea instanţei de a proceda astfel atât timp cât nu i-a fost adusă nicio atingere interesului său personal. în ceea ce priveşte faptele stabilite în primă instanţă, instanţa de apel a reţinut că acestea au fost confirmate de probele aflate la dosar. În special, mărturiile celor cinci fete, C.R.R., M.A., I.A.P., F.P.D. şi G.S.S. au fost coroborate cu declaraţiile date de T.E.P., Y.F., N.K., K.S.E. şi S.S., care cu ajutorul celuilalt acuzat plătiseră pentru a întreţine relaţii sexuale cu mai multe fete. I.I.C. a depus mărturie că reclamantul era interesat să întâlnească fete care doreau să părăsească ţara şi să lucreze ca dansatoare în baruri, iar G.C. îi condusese în mod repetat pe reclamant şi pe fete în diferite hoteluri. În consecinţă, instanţa de apel a considerat că instanţa de prim grad l-a condamnat în mod corect pe reclamant pentru proxenetism.

19. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii. Printre altele, acesta a argumentat că instanţa le citase în calitate de martori, însă nu le citase şi în calitate de părţi vătămate, pe cele cinci fete care ar fi fost forţate să se prostitueze. În plus, cercetarea judecătorească a fost incompletă deoarece probele nu au fost administrate în mod public.

3. Procedura în faţa instanţei de ultim grad de jurisdicţie

20. În cadrul şedinţei din 9 februarie 2006 în faţa Curţii de Apel Iaşi, avocatul reclamantului a reiterat unele dintre argumentele pe care le invocase în faţa instanţei de apel. În plus, acesta a susţinut că unii martori, inclusiv A.P., G.C., O.P., nu au fost ascultaţi direct de instanţa de prim grad şi că instanţa nu a motivat omisiunea sa de a-i audia pe aceştia. De asemenea, adresa de pe citaţiile destinate lui I.I.C. era incompletă. Citaţiile au fost trimise într-o localitate din judeţul Neamţ, deşi Serviciul de Evidenţă a Populaţiei Neamţ declarase că martorul nu figura ca înregistrat acolo. Instanţele au omis să asculte şi alţi martori, inclusiv C.Z., şi să ia măsurile necesare pentru ca martorii respectivi să fie aduşi înaintea lor. În consecinţă, a solicitat instanţei să caseze hotărârile instanţelor inferioare şi să dispună reexaminarea tuturor probelor aflate la dosar.

21. Prin hotărârea definitivă din 21 februarie 2006, Curtea de Apel Iaşi a admis în parte recursul reclamantului, reducând pedeapsa cu închisoarea aplicată acestuia la opt ani, şi a respins restul motivelor de recurs. A reţinut că instanţele inferioare au stabilit în mod corect faptele cauzei şi vinovăţia reclamantului pe baza probelor administrate în etapa urmăririi penale a procedurii şi reconfirmate în cadrul etapei de judecată. Faptul că fetele forţate de către acesta să se prostitueze au fost citate în cadrul procesului nu în calitate de părţi vătămate, ci de martori, nu reprezenta un argument pe care reclamantul să îl poată invoca atât timp cât interesului său personal nu îi fusese adusă atingere. În ceea ce priveşte probele care stabileau faptele cauzei, instanţa a reiterat motivarea instanţei de al doilea grad de jurisdicţie. În plus, argumentele reclamantului potrivit cărora instanţa nu a administrat şi nu a examinat direct toate probele administrate pe parcursul etapei urmăririi penale a procedurii, precum şi cele referitoare la încălcarea dreptului său la apărare şi la lipsa unor dezbateri contradictorii au fost respinse. S-a arătat că o instanţă poate lua în considerare declaraţiile din etapa urmăririi penale a procedurii sau pe cele date înaintea instanţei dacă aceasta a fost convinsă că numai unele dintre ele reflectă adevărul şi au fost coroborate cu probele aflate la dosar. O instanţă poate lua în considerare declaraţiile date în etapa urmăririi penale a procedurii dacă a fost imposibil să fie ascultaţi în mod direct martorii. O hotărâre nu poate fi casată pe motiv că un martor nu a fost ascultat în mod direct de instanţă decât dacă a fost prejudiciată una dintre părţi. În prezenta cauză, instanţele inferioare au admis cererile reclamantului de a audia martorii care depuseseră mărturie în etapa urmăririi penale a procedurii şi au luat toate măsurile pentru a se asigura că aceştia se vor prezenta la proces. Hotărârile instanţelor inferioare nu puteau fi casate deoarece acestea motivau imposibilitatea lor de a audia anumiţi martori, respectiv din cauză că aceştia părăsiseră ţara, iar declaraţiile au fost citite în cadrul şedinţei publice. În consecinţă, instanţele inferioare au urmat procedura corectă pentru a stabili vinovăţia reclamantului, utilizând probele strânse atât în etapa urmăririi penale, cât şi în etapa cercetării judecătoreşti.

22. La 3 octombrie 2006, reclamantul a formulat o contestaţie în anulare, solicitând desfiinţarea hotărârii definitive din 21 februarie 2006. Acesta a argumentat că dreptul său la apărare a fost încălcat la 9 februarie 2006 deoarece nu a putut lua parte la şedinţa din faţa instanţei de ultim grad de jurisdicţie din cauza stării sale grave de sănătate şi, prin urmare, nu a putut solicita probe suplimentare.

23. La 31 octombrie 2006, Curtea de Apel Iaşi a admis contestaţia în anulare formulată de reclamant, a desfiinţat hotărârea din 21 februarie 2006 şi a dispus ca instanţa de ultim grad de jurisdicţie să reexamineze recursul introdus de reclamant împotriva hotărârii din 17 octombrie 2005 deoarece acesta nu putuse lua parte la şedinţa din faţa instanţei de ultim grad din cauza stării sale de sănătate.

24. La 1 martie 2007, reclamantul a depus motivele recursului în faţa instanţei de ultim grad de jurisdicţie. Acesta a argumentat, printre altele, că unii dintre martori, printre care A.P., G.C., O.P., nu au fost ascultaţi. In plus, instanţa de prim grad respinsese cererea pentru o nouă citare a martorului I.I.C., a cărui mărturie fusese relevantă în cauză. Alţi martori, inclusiv C.Z., nu fuseseră de asemenea ascultaţi şi nu fuseseră luate măsuri pentru a fi aduşi în faţa instanţei de prim grad de jurisdicţie.

25. Prin hotărârea definitivă din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel Iaşi a admis în parte recursul reclamantului declarat împotriva hotărârii din 17 octombrie 2005 şi i-a redus pedeapsa cu închisoarea la şapte ani. A reţinut că instanţele de prim şi de al doilea grad de jurisdicţie au avut un rol activ şi au strâns toate probele relevante pentru cauză. Acestea au luat cu diligenţă toate măsurile pentru a asculta în mod direct mărturiile şi pentru a verifica argumentele în apărare ale reclamantului. Acestea au avut motive întemeiate pentru a nu asculta direct toate victimele şi martorii în cauză, anume că persoanele în cauză părăsiseră ţara. În consecinţă, instanţele au aplicat art. 327 din Codul de procedură penală. Circumstanţele de fapt au fost stabilite pe baza declaraţiilor lui C.R. şi G.C.R., a declaraţiilor fetelor forţate să se prostitueze, respectiv, C.R.R., G.S.S., F.P.D. şi M.A., care au descris cum i-au întâlnit pe inculpaţi şi cum s-au prostituat şi au oferit detalii despre modul în care erau contactate de clienţi şi despre banii primiţi de reclamant, a procesului-verbal de percheziţie la domiciliul reclamantului, a raportului care conţinea descrierea obiectelor aparţinând lui C.R.R., care fuseseră găsite la domiciliul reclamantului, a scrisorii primite de I.A.P. de la mama sa, care a fost găsită la domiciliul reclamantului, a listei apelurilor telefonice efectuate de pe telefonul reclamantului, care stabileau contactul telefonic dintre inculpaţi şi unii dintre clienţii care îl contactaseră pe reclamant şi pe celălalt acuzat sau cu care I.A.P. întreţinuse relaţii sexuale, şi a declaraţiilor în calitate de martori date de I.I.C., D.V.D., T.E.P., F.H.A., J.L.A. şi de M.M.K.

4. Alte informaţii relevante

26. La o dată nespecificată, Parchetul Iaşi a început urmărirea penală pentru mărturie mincinoasă faţă de martorul G.S.S. care îşi schimbase depoziţia dată în primă instanţă în favoarea reclamantului.

27. Printr-o ordonanţă din 15 iunie 2006, Parchetul Iaşi a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui G.S.S. pentru mărturie mincinoasă pe motiv că fapta sa nu întrunea gradul de pericol social necesar pentru a constitui o infracţiune, iar instanţele naţionale nu au luat în considerare depoziţia sa dată în faza de judecată. Cu toate acestea, G.S.S. a fost amendată cu suma de 1.000 RON (aproximativ 200 EUR) pentru comportamentul său. G.S.S. nu a contestat măsura în faţa instanţelor interne.

II. Dreptul intern relevant

28. Art. 327 alin. 3 din vechiul Cod de procedură penală român prevedea că, atunci când ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de aceasta la judecarea cauzei.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

29. Reclamantul s-a plâns că procesul său nu a fost echitabil în măsura în care nu a putut confrunta toţi martorii ale căror declaraţii au servit ca temei pentru condamnarea sa. Acesta a invocat art. 6 din Convenţie, care, în măsura relevantă, prevede următoarele:

"1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

.............................................

3. Orice persoană acuzată de o infracţiune are următoarele garanţii minime:

.............................................

d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;..."

A. Cu privire la admisibilitate

30. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În continuare constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

31. Reclamantul a arătat că în cauza sa a fost crucial ca martorii acuzării să fie ascultaţi direct de instanţă în prezenţa sa şi a avocatului său deoarece martorii fuseseră ascultaţi numai în etapa urmăririi penale a procedurii de către un procuror fără ca el sau avocatul său să fie prezenţi. În plus, legislaţia internă relevantă în vigoare la momentul la care martorii acuzării au fost ascultaţi nu a permis ca inculpatul să ia parte la audierea martorilor în etapa urmăririi penale a procedurii.

32. Reclamantul a susţinut că instanţele interne au omis să asculte în mod direct aproape toţi martorii. Numai M.A. a fost adusă în faţa instanţei şi a confirmat depoziţia sa anterioară. În plus, a contestat argumentul Guvernului potrivit căruia ar fi avut oportunitatea de a examina martorii în faţa instanţei.

33. Reclamantul a argumentat, de asemenea, că instanţele interne nu au demonstrat suficientă diligenţă atunci când au citat martorii pentru a se înfăţişa înaintea lor. În special, citaţiilor emise în primă instanţă fie le-au lipsit informaţiile cu privire la identitatea martorilor, fie au fost ilizibile. În plus, autorităţile interne au luat măsuri pentru a intimida şi a influenţa martorii. În special, acestea au iniţiat acţiuni în justiţie pentru mărturie mincinoasă împotriva lui G.S.S. după ce martorul a decis înaintea instanţei de prim grad să îşi modifice depoziţia pe care o dăduse în etapa urmăririi penale a procedurii.

34. Potrivit reclamantului, condamnarea sa s-a bazat într-o măsură decisivă pe declaraţiile martorilor pe care el nu a avut ocazia să îi examineze. În plus, autorităţile nu au depus eforturi rezonabile pentru a asigura prezenţa înaintea instanţei a martorilor relevanţi. Chiar dacă pedeapsa sa a fost în cele din urmă redusă, instanţele interne s-au bazat în continuare pe mărturiile martorilor pe care reclamantul nu a avut ocazia să îi confrunte direct.

35. Guvernul a argumentat că, deşi dreptul individual de a examina martorii ale căror declaraţii au servit ca temei pentru condamnare era important, acesta nu era absolut şi, dacă era necesar, era supus anumitor restricţii. A susţinut de asemenea că reclamantul a fost asistat de un reprezentant legal atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii. Cu toate că acesta şi reprezentantul său legal nu au fost prezenţi atunci când martorii au fost audiaţi în etapa urmăririi penale a procedurii, reclamantul a avut ocazia să le adreseze întrebări în faţa instanţelor interne. Astfel, M.A. a fost audiată de instanţele interne în prezenţa reclamantului şi a avocatului său. În plus, G.S.S. şi-a schimbat depoziţia dată în etapa urmăririi penale a procedurii, însă a fost găsită vinovată de mărturie mincinoasă.

36. Guvernul a argumentat că la baza condamnării reclamantului nu s-au aflat exclusiv declaraţiile martorilor. Instanţele interne au luat în considerare şi alte probe relevante. Acestea au realizat aprecierea completă a probelor disponibile, au coroborat probele în acuzare şi au oferit temeiuri pentru respingerea probelor în apărarea sa.

37. Guvernul a subliniat că audierea martorilor de către instanţele interne a fost îngreunată şi mai mult de relaţia deosebită dintre reclamant şi victimele sale. În special, acestora le era frică de el, aşa cum o demonstrează cererea lui M.A. de a fi ascultată în absenţa reclamantului.

38. Guvernul a susţinut că procedura iniţiată împotriva reclamantului nu a fost arbitrară. Reclamantul şi avocatul său ales au avut ocazia să formuleze argumentele în apărare în faţa instanţelor şi să îi adreseze întrebări lui M.A. pentru a clarifica circumstanţele cauzei. Instanţele au ascultat nemijlocit toţi martorii care au luat parte la şedinţe, nu au luat în considerare declaraţiile neconvingătoare, oferind motive întemeiate în acest sens şi au depus eforturi substanţiale pentru a găsi acei martori care nu s-au înfăţişat în faţa lor înainte de a concluziona că era imposibil ca aceştia să fie audiaţi. În plus, o declaraţie crucială dată în etapa urmăririi penale a procedurii a fost citită în faţa instanţei.

2. Motivarea Curţii

39. Curtea reaminteşte că garanţiile consacrate de art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie reprezintă aspecte specifice dreptului la un proces echitabil, prevăzut la alineatul 1 din această dispoziţie, care trebuie luate în considerare în cadrul oricărei evaluări a caracterului echitabil al procedurii. Din acest motiv, Curtea consideră necesar să examineze plângerea din perspectiva celor două dispoziţii coroborate [a se vedea, Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26.766/05 şi 22.228/06, pct. 118, CEDO 2011, şi Aigner împotriva Austriei, nr. 28.328/03, pct. 33, 10 mai 2012].

40. Principala preocupare a Curţii în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie este să evalueze caracterul echitabil al procesului penal în ansamblu [a se vedea, printre altele, Taxquet împotriva Belgiei (MC), nr. 926/05, pct. 84, CEDO 2010). În realizarea acestei evaluări, Curtea va examina procesul în ansamblu, având în vedere dreptul la apărare, dar şi, de asemenea, interesul public, precum şi cel al victimelor ca infracţiunea respectivă să fie instrumentată în mod corespunzător [a se vedea, Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22.978/05, pct. 175, CEDO 2010) şi, atunci când este necesar, drepturile martorilor (a se vedea, printre multe altele, Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 70, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-11). În acest context este de reamintit, de asemenea, că admisibilitatea probelor este o chestiune care trebuie reglementată prin legislaţia naţională şi de instanţele naţionale, iar unica preocupare a Curţii este să examineze dacă procesul s-a derulat în mod echitabil (a se vedea supra, Al-Khawaja şi Tahery, pct. 118).

41. Art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie consacră principiul potrivit căruia, înainte de condamnarea unui acuzat, toate probele împotriva acestuia trebuie prezentate, în mod obişnuit, în şedinţă publică, în prezenţa acestuia, în scopul dezbaterii contradictorii. Principiul fundamental este acela că un inculpat într-un proces penal ar trebui să aibă posibilitatea efectivă de a contesta probele în acuzare. Sunt posibile excepţii de la acest principiu, dar acestea nu trebuie să încalce dreptul la apărare, care, ca regulă, impune nu numai ca un inculpat să cunoască identitatea acuzatorilor săi astfel încât să fie în măsură să conteste probitatea şi credibilitatea lor, dar şi ca acuzatul să aibă posibilitatea adecvată şi corespunzătoare de a confrunta şi de a adresa întrebări martorilor în acuzare, fie când martorul dă declaraţia sa sau într-o etapă ulterioară a procesului (a se vedea Gabrielyan împotriva Armeniei, nr. 8.088/05, pct. 76, 10 aprilie 2012, şi Solakov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 47.023/99, pct. 57, CEDO 2001-X).

42. Curtea observă că prezenta cerere nu priveşte martorii a căror identitate nu a fost dezvăluită acuzatului. În prezenta cauză un număr semnificativ al victimelor şi al martorilor la evenimentele contestate, respectiv C.R., G.C.R., C.R.R., F.P.D., I.A.P., I.I.C., T.E.P., M.M.K., Y.F., N.K., K.S.E., S.S. şi G.C., au refuzat să depună mărturie în instanţă şi astfel nu au putut fi audiaţi de către instanţa de judecată. Nici apărarea nu a putut să îi examineze sau să le observe comportamentul în cadrul interogatoriului pentru a-şi forma propriul punct de vedere asupra probităţii şi credibilităţii lor. În ciuda argumentelor hotărârii Curţii de Apel Iaşi din 21 februarie 2006, cu excepţia mărturiei lui I.I.C., nu există nicio probă în dosar că declaraţiile date în etapa urmăririi penale a procedurii de către martorii menţionaţi mai sus în prezenţa unui procuror au fost citite efectiv în proces înainte de a fi admise ca probe de către instanţele interne. Reiese din probele aflate la dosar şi din susţinerile părţilor că, atunci când martorii au fost audiaţi în etapa urmăririi penale a procedurii, reclamantul şi reprezentantul său legal nu erau prezenţi. Astfel, apărarea nu a avut ocazia de a confrunta martorii respectivi în nicio etapă a procesului.

43. În ceea ce priveşte admiterea declaraţiilor unor martori care nu s-au prezentat în instanţă şi care nu au putut fi interogaţi de către acuzat în nicio etapă a procesului, Curtea a clarificat în hotărârea sa pronunţată în cauza Al-Khawaja şi Tahery (citată supra, pct. 119 şi 147) că pentru a determina dacă admiterea unor astfel de probe era compatibilă cu dreptul la un proces echitabil trebuia să se stabilească mai întâi că exista un motiv temeinic pentru neprezentarea martorilor. În al doilea rând, atunci când depoziţia unui martor absent era temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare, erau necesare măsuri de contrabalansare suficiente, inclusiv existenţa unor garanţii procedurale solide, care să permită o apreciere echitabilă şi corespunzătoare a fiabilităţii probelor în cauză (a se vedea, Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 119 şi 147).

44. Cerinţa de a exista un motiv întemeiat pentru a admite depoziţia unui martor absent este o chestiune preliminară care trebuie examinată înainte de a se pronunţa dacă proba a fost unică sau decisivă. Chiar în cazul în care depoziţia unui martor absent nu a fost unică sau decisivă, Curtea a identificat totuşi o încălcare a art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie atunci când nu a fost oferit un motiv întemeiat pentru omisiunea audierii martorului. Acest lucru se întâmplă deoarece, ca regulă generală, martorii ar trebui să depună mărturie în timpul procesului şi toate eforturile rezonabile ar trebui depuse pentru a se asigura înfăţişarea lor. Astfel, atunci când martorii nu se înfăţişează pentru a depune mărturie, există obligaţia de a verifica dacă absenţa lor este justificată (a se vedea Gabrielyan, citată anterior, pct. 78).

45. Aşadar, chestiunea preliminară pe care Curtea trebuie să o examineze în prezenta cauză este dacă a existat un motiv întemeiat pentru a admite ca probe declaraţiile date în etapa urmăririi penale de către C.R., G.C.R., C.R.R., F.P.D., I.A.P., I.I.C., T.E.P., M.M.K., Y.F., N.K., K.S.E., S.S. şi G.C., fără ca aceste persoane să fie interogate în faza de judecată.

46. Temeiul invocat de autorităţile interne pentru a admite ca probe declaraţiile martorilor respectivi, fără ca aceştia să fie interogaţi în cursul cercetării judecătoreşti, a fost acela că instanţa de judecată nu a putut asigura înfăţişarea acestora. S-a invocat art. 327 din fostul Cod de procedură penală român care prevedea o astfel de posibilitate.

47. Curtea observă că imposibilitatea autorităţilor de a localiza un martor poate, în anumite condiţii, să justifice admiterea ca probă a declaraţiei martorului, chiar dacă apărarea nu a avut ocazia de a-i adresa întrebări acestuia sau acesteia (a se vedea, Tseber împotriva Republicii Cehe, nr. 46.203/08, pct. 48, 22 noiembrie 2012). Cu toate acestea, autorităţile naţionale trebuie să adopte măsuri pozitive pentru a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării (a se vedea Lucic împotriva Croaţiei, nr. 5.699/11, pct. 79, 27 februarie 2014), ceea ce înseamnă că acestea trebuie să caute în mod activ martorii (a se vedea, Rachdad împotriva Franţei, nr. 71.846/01, pct. 24, 13 noiembrie 2003). Curtea trebuie, prin urmare, să se convingă că autorităţile interne au făcut tot ceea ce era rezonabil posibil pentru a asigura prezenţa martorului. Cu alte cuvinte, Curtea trebuie să stabilească dacă absenţa martorului este imputabilă autorităţilor interne (a se vedea, Lucic, citată anterior, pct. 79).

48. Curtea este pregătită să accepte că instanţele interne au depus anumite eforturi pentru a cerceta motivele care au stat la baza absenţei martorilor pe care apărarea nu a putut să îi examineze şi pentru a asigura înfăţişarea lor. Instanţa de prim grad de jurisdicţie pare să fi citat în mod repetat, fără succes, martorii şi, ulterior, a recurs la ajutorul unor agenţi ai statului pentru a obliga unii dintre martori să se înfăţişeze (a se vedea supra, pct. 7 şi 8). În plus, a solicitat în mod repetat autorităţilor interne competente să furnizeze informaţii cu privire la posibilele locaţii ale unora dintre martori (a se vedea supra, pct. 9). Autorităţile interne par să fi depus eforturi pentru a identifica locaţia actuală a unora dintre martori şi să stabilească motivele care au stat la baza absenţei acestora. În special, autorităţile au stabilit că I.A.P. şi F.P.D. au părăsit ţara pentru Austria, respectiv Italia. În plus, au stabilit că M.K.K., cetăţean străin, nu era de asemenea prezent pe teritoriul ţării şi că unii dintre martorii absenţi îşi schimbaseră numele sau părăsiseră adresele la care figurau de mai mulţi ani şi locuiau probabil în străinătate.

49. Cu toate acestea, aparent autorităţile nu au mai depus eforturi suplimentare pentru a localiza martorii. Acestea au acceptat răspunsul pe care l-au primit de la mamele lui I.A.P. şi F.P.D. - potrivit cărora fiicele lor locuiau în Austria, respectiv în Italia, la adrese necunoscute - fără a realiza verificări suplimentare şi nu reiese din probele aflate la dosar că au făcut încercări să stabilească locaţia exactă a acestora recurgând la mecanismele de asistenţă juridică internaţională, dacă martorele locuiau cu adevărat în străinătate. În ceea ce îl priveşte pe M.M.K., autorităţile interne nu au întreprins niciun demers pentru a solicita autorităţilor din ţara de origine a acestuia - de asemenea, recurgând la mecanismele de asistenţă juridică internaţională - să stabilească localizarea lui. Nici informaţia despre potenţiala plecare a lui T.E.P. în Statele Unite ale Americii nu a fost verificată (a se vedea supra, pct. 8). În plus, afirmaţiile făcute de avocatul reclamantului potrivit cărora I.I.C. fusese citat la o adresă greşită nu par să fi fost analizate de autorităţile interne, deşi reiese din probele aflate la dosar că I.I.C. locuise fără a fi fost înregistrat la o adresă dintr-o localitate din judeţul Neamţ (a se vedea supra, pct. 8 şi 11). În plus, rezultă că nu au fost emise citaţii pentru Y.F., N.K., K.S.E., S.S. sau G.C. şi nu există probe la dosar că autorităţile au depus eforturi rezonabile pentru a localiza martorii respectivi ori pentru a asigura înfăţişarea lor înaintea instanţelor interne.

50. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că eforturile depuse de autorităţi pot fi considerate a fi fost suficiente în circumstanţele cauzei [a se vedea, Artner împotriva Austriei, 28 august 1992, pct. 21, seria A nr. 242-A, caz în care poliţia austriacă a primit instrucţiuni din partea instanţei de judecată să depună toate eforturile pentru a găsi un martor absent; Berisha împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 42.965/98, 4 mai 2000, caz în care autorităţile olandeze au încercat să contacteze un martor care avea reşedinţa pe teritoriul Republicii Slovace prin intermediul autorităţilor slovace; şi Haas împotriva Germaniei (dec.), nr. 73.047/01, 17 noiembrie 2005, caz în care autorităţile germane au depus eforturi considerabile pentru a asigura înfăţişarea unui martor care executa o pedeapsă cu închisoarea în Liban]. Astfel, nu se poate afirma că existau motive întemeiate care să justifice omisiunea aducerii martorilor absenţi spre a fi examinaţi sau că autorităţile interne şi-au îndeplinit obligaţia lor de a efectua verificări suplimentare spre a se stabili dacă absenţa martorilor era justificată.

51. Este adevărat că la 8 ianuarie 2004 reclamantul nu i-a adresat întrebări lui I.I.C. înaintea instanţei de judecată deoarece reprezentantul său legal ales era absent, iar, la 3 iunie 2004, mărturia lui I.I.C. dată în etapa urmăririi penale a procedurii a fost citită în faţa instanţei (a se vedea supra, pct. 11 şi 15). Cu toate acestea, nu este suficient pentru Curte să concluzioneze că reclamantul a renunţat la dreptul său de a examina respectivul martor. În această privinţă, Curtea reiterează că orice renunţare la exercitarea unui drept garantat prin Convenţie - în măsura în care o astfel de renunţare este permisă de dreptul intern - trebuie stabilită într-o manieră lipsită de echivoc (a se vedea, Colozza împotriva Italiei, 12 februarie 1985, pct. 28, seria A nr. 89). Curtea observă că reclamantul s-a plâns în mod repetat în faţa instanţei de prim grad de jurisdicţie şi ulterior în faţa instanţei de apel că era privat de posibilitatea de a asculta martorii în cauză, în general, şi pe I.I.C. în special (a se vedea supra, pct. 14, 20 şi 24). Faptul că autorităţile interne au făcut încercări, chiar dacă fără succes, pentru a asigura înfăţişarea lor sau au respins cererile reclamantului în acest scop, pretinzând în mod repetat că era imposibil ca martorii respectivi să fie audiaţi sugerează în mod similar că nu s-a considerat că reclamantul renunţase la dreptul său de a-i examina.

52. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia audierea martorilor de către instanţe a fost îngreunată având în vedere teama acestora manifestată faţă de reclamant, Curtea observă că cererea lui M.A. de a fi audiată de instanţa de prim grad în absenţa reclamantului a fost respinsă. În plus, nu există nicio probă la dosar că instanţele interne au luat în considerare teama martorilor sau că au considerat-o a reprezenta un temei pentru decizia lor de a declara imposibilă audierea unora dintre martori. În plus, instanţele interne nu s-au bazat şi nu au aplicat nicio măsură specială care să permită martorilor să nu se înfăţişeze la proces; nici Guvernul nu a arătat în cadrul observaţiilor sale că martorii nu s-au înfăţişat deoarece asemenea măsuri fuseseră aplicate (spre deosebire de Vronchenko împotriva Estoniei, nr. 59.632/09, pct. 58, 18 iulie 2013). Prin urmare, nu există niciun motiv pentru examinarea în continuare de către Curte a acestui aspect (a se vedea, Tseber, citată anterior, pct. 47).

53. Consideraţiile anterioare sunt suficiente, în sine, pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că a fost încălcat art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie (a se vedea, Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 120, şi Nikolitsas împotriva Greciei, nr. 63.117/09, pct. 35, 3 iulie 2014).

54. Cu toate acestea, Curtea observă în prezenta cauză că instanţele interne l-au condamnat pe reclamant pentru proxenetism pe baza unor mijloace de probă diferite de declaraţiile martorilor absenţi. În aceste condiţii, chiar dacă Curtea ar putea accepta că declaraţiile martorilor absenţi ar fi putut să nu reprezinte proba unică şi decisivă pe baza căreia s-a bazat condamnarea reclamantului, reiese totuşi din motivarea oferită de instanţele interne că mărturiile acestora au avut o importanţă considerabilă în stabilirea circumstanţelor cauzei şi a vinovăţiei reclamantului.

55. De asemenea, reclamantului nu i s-a dat ocazia să adreseze întrebări martorilor menţionaţi anterior nici în etapa urmăririi penale, nici în instanţă. În plus, autorităţile interne nu au respectat normele de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, care fuseseră instituite pentru a contrabalansa absenţa martorilor, iar declaraţiile date în etapa urmăririi penale de către martorii absenţi nu au fost citite în proces înainte de a fi admise ca probe.

56. În lumina celor precedente, Curtea consideră că a existat o încălcare a art. 6 § 3 lit. c) coroborat cu art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei

57. Invocând art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. b) din Convenţie, reclamantul a formulat mai multe capete de cerere privind pretinse încălcări ale drepturilor sale garantate de Convenţie.

58. Curtea a examinat aceste capete de cerere astfel cum au fost formulate de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la capetele de cerere respective, Curtea nu constată nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

59. Art. 41 din Convenţie prevede:

"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

60. Reclamantul a pretins 250.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit prin trauma psihologică cauzată de lipsa de echitate a procesului penal iniţiat împotriva sa.

61. Guvernul a argumentat că pretenţia reclamantului era excesivă şi că o eventuală constatare a încălcării ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă.

62. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi fost supus unei suferinţe ca urmare a procesului penal iniţiat împotriva sa. În consecinţă, pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 2.400 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

63. În plus, Curtea reiterează că, atunci când o persoană, precum în prezenta cauză, a fost condamnată într-un proces intern care nu a respectat cerinţele unui proces echitabil, un nou proces sau redeschiderea procesului intern la cererea persoanei interesate reprezintă o metodă corespunzătoare de reparaţie a încălcării. În această privinţă observă că art. 465 din Codul de procedură penală român prevede posibilitatea revizuirii unei hotărâri interne atunci când Curtea a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant.

B. Cheltuieli de judecată

64. De asemenea, reclamantul a solicitat 200 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii.

65. Guvernul a susţinut că, deşi reclamantul a făcut trimitere în observaţiile prezentate Curţii la existenţa unor documente în susţinerea pretenţiilor sale, acesta a omis să le ataşeze la observaţiile menţionate.

66. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, având în vedere documentele de care dispune, criteriile de mai sus şi absenţa documentelor la care face trimitere reclamantul, Curtea respinge capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată.

C. Dobânzi moratorii

67. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară admisibil capătul de cerere privind pretinsa încălcare a dreptului reclamantului de a adresa întrebări martorilor în acuzare, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie;

3. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2.400 EUR (două mii patru sute euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

-****-

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 10 februarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

PREŞEDINTE

JOSEP CASADEVALL

Grefier,

Stephen Phillips

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 619 din data de 14 august 2015