Document embed

DECIZIE nr. 330 din 24 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivnicerij	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Oana Cristina Puică	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Copos, Roza Gilio Giuzepe şi Nicolae Cristea în Dosarul nr. 1.735/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.086D/2015.

2. La apelul nominal, pentru autorul excepţiei Gheorghe Copos răspunde apărătorul ales Viorel Roş, iar pentru autorul excepţiei Nicolae Cristea răspunde apărătorul ales Nicu Neamţu, cu împuterniciri avocaţiale la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei Gheorghe Copos, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Precizează că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile cu privire la situaţiile tranzitorii reglementate de Legea nr. 255/2013. Consideră că textul de lege criticat ar trebui să prevadă că este aplicabil în toate cazurile în care hotărârile judecătoreşti pot şi trebuie să fie supuse controlului instanţei supreme conform art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, şi anume pentru încălcarea competenţei materiale. Totodată, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 525 din 7 iulie 2015 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015.

5. Avocatul autorului excepţiei Nicolae Cristea solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât acestea privează părţile de o cale de atac, prevăzută de normele procedurale în vigoare la data soluţionării cauzei. Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 19 ianuarie 2016.

6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât nu dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt incidente în cauză cu privire la posibilitatea exercitării căii de atac a recursului în casaţie, ci reglementările tranzitorii cuprinse în capitolul II din titlul I al Legii nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

7. Prin încheierea nr. 179/RC din 22 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.735/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Copos, Roza Gilio Giuzepe şi Nicolae Cristea în etapa verificării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia, Gheorghe Copos, susţine că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, care limitează recursul în casaţie la deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, ale art. 126 alin. (1) şi (3), potrivii cărora "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", respectiv "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale ", şi ale art. 129, care statuează că "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, in condiţiile legii", precum şi ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. în acest sens arată că în speţă inculpaţii au fost judecaţi de către o instanţă necompetentă material şi inferioară celei competente material şi, pentru că instanţa însăşi a încălcat normele de competenţă materială, aceşti inculpaţi sunt lipsiţi de remediul procesual pe care îl au cei aflaţi în situaţii identice, respectiv acela de a invoca pe calea recursului în casaţie necompetenţa materială a instanţei care a pronunţat hotărârea. Astfel, dispoziţiile de lege criticate creează discriminare între persoane faţă de care s-au pronunţat hotărâri definitive de către instanţe diferite, şi anume de către tribunal, respectiv de către curtea de apel, întrucât permit atacarea cu recurs în casaţie doar a deciziei curţii de apel, suprimând însă dreptul persoanelor faţă de care tribunalul a pronunţat o hotărâre definitivă de a o contesta pe calea recursului în casaţie. Consideră că egalitatea cetăţenilor în faţa legii presupune dreptul acestora de a fi judecaţi de aceleaşi instanţe judecătoreşti, după aceleaşi reguli, precum şi posibilitatea exercitării aceloraşi căi de atac împotriva hotărârilor nelegale şi netemeinice. Succesiunea în timp a legilor procesual penale a dus la un dezechilibru al regulilor aplicate de instanţe, aspect ce nu a fost avut în vedere de legiuitor la momentul adoptării noului Cod de procedură penală. Ca efect al dispoziţiilor de lege criticate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii decât de către curţile de apel, întrucât doar acestea pot fi controlate pe calea recursului în casaţie, în timp ce hotărârile pronunţate de alte instanţe judecătoreşti, cu încălcarea dispoziţiilor imperative referitoare la competenţa materială, nu pot fi controlate pe calea recursului în casaţie. Tratamentul diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii identice - faţă de care s-a pronunţat instanţa penală printr-o hotărâre definitivă - nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în aplicarea art. 14 din Convenţie, că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei). Susţine că dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea oricărei persoane de a supune hotărârea prin care a fost condamnată de o instanţă necompetentă unui control asupra legalităţii hotărârii. Omiterea sau eliminarea voită a controlului de legalitate cu privire la hotărârile definitive pronunţate de tribunale în materie penală aduce astfel atingere cerinţelor unui proces echitabil. In fine, consideră că legiuitorul nu poate suprima dreptul unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituţie. Or, soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală - constând în suprimarea dreptului persoanelor faţă de care tribunalul a pronunţat o hotărâre penală definitivă de a ataca această hotărâre pe calea recursului în casaţie - este de natură a-i prejudicia de două ori pe cei judecaţi cu încălcarea regulilor de competenţă materială şi de către o instanţă inferioară. O dată, pentru că sunt judecaţi de o instanţă inferioară şi necompetentă, iar a doua oară, întrucât nu există un remediu procesual pentru această încălcare.

9. Autorul excepţiei Roza Gilio Giuzepe susţine ca dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 129, care statuează că "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", precum şi ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care nu permit exercitarea recursului în casaţie împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în soluţionarea căii de atac a apelului, mai ales în condiţiile în care s-au încălcat normele privind competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, încălcare sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii, potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Arată că egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără nicio discriminare, presupune şi posibilitatea acestora de a fi judecaţi de către aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi reguli procesuale, în condiţii de tratament juridic similar pentru situaţii juridice similare, dar şi dreptul de a exercita aceleaşi căi de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti nelegale. Respectarea principiului egalităţii în drepturi se impune a fi examinat cu o rigoare maximă în cazul unor conflicte de legi în timp, care, în lipsa unor soluţii pentru acoperirea legală a tuturor situaţiilor tranzitorii posibile şi pentru asigurarea exercitării egale a drepturilor procesuale,' sunt de natură a crea inegalităţi şi discriminări pentru persoanele supuse proceselor penale aflate în curs de desfăşurare. Această inegalitate în faţa legii este cu atât mai evidentă dacă se are în vedere şi faptul că prin dispoziţiile referitoare la situaţiile tranzitorii cuprinse în cap. II din titlul I al Legii nr. 255/2013 - cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală - nu s-a realizat o rezolvare legală explicită a unei asemenea situaţii de conflict în timp al normelor procesual penale.

10. Autorul excepţiei Cristea Nicolae şi-a însuşit cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de inculpaţii Gheorghe Copos şi Roza Gilio Giuzepe, precum şi argumentele acestora.

11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. în acest sens arată că art. 434 alin. (1) face parte din noul Cod de procedură penală, care aduce o anumită viziune de politică procesual penală a statului. Astfel, conform noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, judecătoriile şi tribunalele au devenit, în principiu, instanţe de fond, iar calea de atac ordinară a apelului a fost dată în competenţa exclusivă a curţilor de apel. Tribunalele au rămas instanţe de control judiciar numai prin excepţie, pronunţându-se doar în anumite materii, în situaţii strict prevăzute de lege, asupra unor contestaţii formulate împotriva unor încheieri/sentinţe ale judecătoriei. în viziunea noului Cod de procedură penală, tribunalul nu ar mai judeca aşadar niciodată calea de atac a apelului. Din acest punct de vedere, reglementarea art. 434 alin (1) din Codul de procedură penală - care se referă la posibilitatea atacării cu recurs în casaţie doar a deciziilor pronunţate în apel de către curţile de apel - este pe deplin justificată. în practică însă vor mai exista şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, o anumită perioadă de timp, situaţii în care tribunalele se pronunţă ca instanţe de apel. Este vorba despre acele situaţii pe care Legea nr. 255/2013 - cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedură penală - le-a reglementat expres, şi anume: apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală şi care, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 255/2013, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, respectiv rejudecarea de către tribunale a apelului în urma desfiinţării cu trimitere pentru rejudecare dispusă de instanţa de recurs după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, aspect care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) cu cele ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. în continuare, instanţa de judecată arată că Legea nr. 255/2013 a permis, potrivit art. 11 alin. (1), atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate în apel de către tribunale, dar numai dacă au fost pronunţate înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală şi dacă termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi. Nu s-au avut aşadar în vedere celelalte două situaţii în care tribunalele pot judeca ca şi instanţe de apel, menţionate mai sus, ceea ce creează o inechitate în faţa legii şi contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Instanţa de judecată consideră însă că nu dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie, ci dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013, care a limitat posibilitatea declarării recursului în casaţie, pentru situaţiile tranzitorii, doar la deciziile instanţelor de apel care fuseseră pronunţate mai înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Cu alte cuvinte, art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, în modul în care este formulat, este constituţional, întrucât are în vedere numai cauze începute şi pronunţate sub imperiul noului Cod de procedură penală şi unde, în mod evident, nu mai subzistă nicio inegalitate în faţa legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală arată că nu invocă, din oficiu, eventuala neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 255/2013, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire ia care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului*

12. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorii excepţiei nu critică art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţine, ci pentru ceea ce nu conţine, respectiv solicită extinderea cazurilor în care se poate declara recurs în casaţie, solicitând, practic, o completare a textului. în subsidiar, opinează că excepţia este neîntemeiată. Legiuitorul infraconstituţional, când a reglementat recursul în casaţie, a avut în vedere atât necesitatea de a îndrepta hotărârile definitive, dar nelegale, cât şi necesitatea de a asigura siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. De aceea, s-a impus o limitare a cazurilor care pot constitui temei pentru declararea unui recurs în casaţie, cât şi a numărului de persoane care pot invoca aceste cazuri, din perspectiva interesului procesual. Dispoziţiile de lege criticate sunt în acord cu prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, câtă vreme acestea nu împiedică părţile interesate să apeleze la o instanţă de judecată care să se bucure de jurisdicţie deplină, adică să analizeze cauza atât în ceea ce priveşte aspectele de fapt, cât şi cele de drept, nici nu limitează dreptul acestora de a fi apărate, de a promova căile ordinare de atac prevăzute de lege şi în condiţiile prevăzute de aceasta, putând să se prevaleze de toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil. Potrivit art. 129 din Constituţie, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora pot fi atacate cu recurs în casaţie numai anumite decizii judecătoreşti, sunt conforme cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei. în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie. Acest drept poate fi supus unor condiţionări de fond şi formă, iar existenţa uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte (Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2014). Dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie. De asemenea, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 124 din Constituţie, referitoare la independenţa judecătorilor şi supunerea acestora numai legii, precum şi la înfăptuirea justiţiei în numele legii.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: "Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor."

17. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, ale art. 126 alin. (1) şi (3), potrivit cărora "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege ", respectiv "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale", şi ale art. 129, care statuează că "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, in condiţiile legii", precum şi ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. în noua reglementare însă recursul în casaţie a devenit o cale de atac extraordinară, revenindu-se astfel la Sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, potrivit căruia în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul reprezintă astfel un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi al uniformizării jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile.

19. Recursul în casaţie este de competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin el urmărindu-se asigurarea unei practici unitare. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură sau de revizuire, cale de atac de fapt, urmărind îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Astfel fiind, motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 din Codul de procedură penală, şi anume nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului; aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Nu se mai prevede distinct că se poate declara o cale de atac: când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată; când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii. Celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate, care nu sunt prevăzute de lege drept cazuri de declarare a căilor extraordinare de atac, pot fi invocate doar prin intermediul căilor ordinare de atac, acestea fiind, potrivit noii legi, apelul şi contestaţia.

20. În ceea ce priveşte obiectul recursului în casaţie, acesta fiind o cale de atac extraordinară, pot fi atacate numai hotărârile definitive. In acest sens, dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că este vorba de deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Deşi textul de lege criticat se referă doar la deciziile pronunţate de curţile de apel, recursul în casaţie vizează însă, aşa cum reţine doctrina, şi îndreptarea sentinţei menţinute sau desfiinţate de curtea de apel ca instanţă de apel, având în vedere soluţiile de la judecata recursului în casaţie, prevăzute de art. 448 din Codul de procedură penală, potrivit căruia instanţa de recurs în casaţie, după caz, în funcţie de motivul invocat, casând hotărârea atacată, şi anume decizia curţii de apel, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, pronunţând o soluţie în recurs, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, care poate fi tribunalul, ca primă instanţă, dacă soluţia atacată a fost dată de judecătorie cu încălcarea regulilor de competenţă materială sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei urmează a fi desfiinţată în recurs.

21. Potrivit noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, tribunalele au devenit, în principiu, instanţe de fond, iar calea de atac ordinară a apelului a fost dată în competenţa exclusivă a curţilor de apel. Tribunalele au rămas instanţe de control judiciar numai prin excepţie, pronunţându-se doar în anumite materii, în situaţii strict prevăzute de lege, asupra unor contestaţii formulate împotriva unor încheieri/sentinţe date de judecătorii. Există şi două situaţii tranzitorii reglementate de Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013), îh care tribunalele se pronunţă ca instanţe de apel şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Este vorba, pe de o parte, de apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, care, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, se soluţionează de către aceeaşi instanţă - în speţă tribunalul -, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel, şi, pe de altă parte, de rejudecarea apelurilor de către tribunale în urma desfiinţării cu trimitere pentru rejudecare dispusă de instanţa de recurs după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, aspect care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) cu cele ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

22. Curtea reţine însă că, în viziunea noului Cod de procedură penală, tribunalul nu mai judecă calea de atac a apelului, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală - care consacră posibilitatea atacării cu recurs în casaţie doar a deciziilor pronunţate în apel de către curţile de apel - nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei. De altfel, stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, inclusiv reglementarea căilor extraordinare de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Curtea a statuat, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac - prevăzând că "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii* -, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se ia competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (de exemplu, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004, Decizia nr. 217 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 28 mai 2014, Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 25, şi Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015, paragraful 18).

23. Astfel, Curtea constată că este neîntemeiată critica formulată de autorii excepţiei cu privire la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, în sensul că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare între persoanele faţă de care s-au pronunţat hotărâri definitive de către tribunal, respectiv de către Curtea de apel, întrucât permit atacarea cu recurs în casaţie doar a deciziilor curţii de apel, suprimând dreptul celor faţă de care tribunalul a pronunţat o hotărâre definitivă de a o contesta pe calea recursului în casaţie. Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. Un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17). Or, nicio prevedere din Legea fundamentală şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor extraordinare de atac în materie penală, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevăzând, în această materie, dreptul la două grade de jurisdicţie, ceea ce înseamnă judecarea cauzei în fond şi în apel. Pentru motivele arătate, dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere nici principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, consacrat de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie.

24. De asemenea, având în vedere că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, Curtea reţine că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă principiile consacrate de art. 21 alin. (1)-(3) şi de art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, respectiv de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte dreptul la un recurs efectiv consacrat de art. 13 din Convenţie, acesta nu semnifică dreptul la exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, nefiind aplicabil în cauză.

25. În fine, cu privire la art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta nu are o existenţă autonomă şi nu poate fi invocat decât prin raportare la alte prevederi ale Convenţiei sau ale protocoalelor sale adiţionale.

26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

în numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Copos, Roza Gilio Giuzepe şi Nicolae Cristea în Dosarul nr. 1.735/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 mai 2016.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 572 din data de 28 iulie 2016