Document embed

DECIZIE nr. 161 din 17 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi a prevederilor art. 1 coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 285/2010, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21 din 18 noiembrie 2013

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Valentina Bărbăţeanu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi a prevederilor art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 285/2010, excepţie ridicată de Cristinel Băloi în Dosarul nr. 32.967/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului nr. 821D/2014 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent învederează Curţii că autorul excepţiei a depus la dosar concluzii scrise prin care solicită admiterea acesteia.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că, în opinia sa, îşi menţin valabilitatea soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 445 din 16 decembrie 2014, precum şi considerentele acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 8 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 32.967/3/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi a prevederilor art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 285/2010, excepţie ridicată de Cristinel Băloi într-o cauză având ca obiect, în principal, soluţionarea cererii de obligare a Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti la plata premiului anual aferent anului 2010.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că legile nr. 284/2010 şi nr. 285/2010 sunt neconstituţionale întrucât nu conţin formula de atestare a autenticităţii actului normativ, menţionată la art. 46 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ca parte constitutivă obligatorie şi necesară a unei legi. Din acest motiv, sunt nesocotite principiul legalităţii, consacrat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie, şi cel al securităţii raporturilor juridice, care se desprinde din art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5) şi art. 16 din Legea fundamentală.

7. În ceea ce priveşte prevederile art. 1 coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 285/2010, autorul excepţiei precizează că le critică în înţelesul pe care l-a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în sensul că premiul anual pe anul 2010, prevăzut iniţial prin Legea nr. 330/2009, care a fost abrogată prin art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010, ar fi fost inclus în majorarea salarială de 15% prevăzută a se aplica de la 1 ianuarie 2011. Susţine că este nesocotit dreptul de proprietate privată, întrucât veniturile viitoare pot fi considerate "bunuri" în cazul în care dreptul a fost deja câştigat şi este sigur că va fi plătit. Invocă, în acest sens, Hotărârea din 23 februarie 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Koivusaari şi alţii împotriva Finlandei, paragraful 206. Arată că existenţa dreptului la plata creanţei reprezentând premiul anual acordat în anul 2010 a fost recunoscută de Curtea Constituţională pentru funcţionarii care dobândiseră acest drept ca efect al îndeplinirii condiţiilor necesare prevăzute de legea veche, Legea nr. 330/2009. Cu toate acestea, prin interpretarea obligatorie pentru instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deturnat atât art. 8, cât şi art. 1 din Legea nr. 285/2010 de la scopul lor legitim, cu consecinţa că s-a creat o situaţie dublu discriminatorie, pe de o parte, chiar între funcţionarii publici îndreptăţiţi la plata premiului anual pe anul 2010 şi, pe de altă parte, între categoria funcţionarilor îndreptăţiţi la plata acestui premiu şi cea a funcţionarilor care nu au avut dreptul la acesta. Astfel, cu privire la prima situaţie, arată că, de vreme ce Înalta Curte a statuat că premiul anual a fost inclus în sporul de 15% şi în condiţiile în care premiul anual nu a avut aceeaşi valoare pentru toţi funcţionarii, rezultă că fiecare funcţionar a primit un spor care, deşi declarativ era stabilit în mod egal la 15% din salariul brut, în realitate acesta era mai mic de 15% şi, în acelaşi timp, era diferit de la funcţionar la funcţionar. În cea de-a doua situaţie, discriminarea se produce prin faptul că funcţionarii îndreptăţiţi la plata premiului anual pentru anul 2010 au primit un spor efectiv mai mic decât cei care nu erau îndrituiţi să beneficieze de plata acestui premiu. Autorul excepţiei susţine că, prin Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte a dat prevederilor art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 285/2010 o interpretare care fie a anulat substanţa dreptului la premiul anual, fie a diminuat substanţa dreptului la sporul de 15% din venitul salarial brut. Arată că Înalta Curte a contopit două creanţe din surse diferite, rezultatul nefiind însă suma acestora, ci rămânând egal cu 15%.

8. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, întrucât concordanţa sau neconcordanţa formulei de autenticitate a legii cu prevederile Legii nr. 24/2000 nu poate determina o încălcare a Constituţiei. Tot astfel, argumentele privind greşita dezlegare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii nu pot determina o interpretare contrară a aceloraşi dispoziţii de către Curtea Constituţională.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise transmise la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cele ale Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, şi prevederile art. 1 coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 285/2010.

13. În ce priveşte art. 8 din Legea nr. 285/2010, autorul excepţiei contestă constituţionalitatea acestuia în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013 referitoare la recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, raportat la art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, referitor la acordarea premiului pentru anul 2010 personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 16 ianuarie 2014.

14. Având în vedere că în jurisprudenţa sa, reprezentată, de exemplu, de Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 17 februarie 2014, Curtea a statuat că este competentă să verifice, din perspectiva raportării la prevederile Legii fundamentale, şi constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin decizii pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii. Curtea a apreciat că a admite o teză contrară ar contraveni însăşi raţiunii existenţei sale şi că, dacă ar accepta ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală, şi-ar nega rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei.

15. În consecinţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii-cadru nr. 284/2010, ale Legii nr. 285/2010 şi ale art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 285/2010, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21 din 18 noiembrie 2013. Art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 285/2010 au următoarea redactare:

- Art. 1: "(1) Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

(2) Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

(3) Cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se va stabili în anul 2011 ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010.

(4) Cuantumul soldei de grad/salariului gradului profesional, al soldei de comandă/salariului de comandă, precum şi cuantumul gradaţiilor, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

(5) În salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.";

- Art. 8: "Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."

16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, actele normative şi textele de lege criticate contravin următoarelor dispoziţii din Legea fundamentală: art. 1 alin. (3) care consacră caracterul statului român de stat de drept, democratic şi social, art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) care instituie obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) şi (2) care statuează cu privire la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice şi stabileşte că nimeni nu este mai presus de lege şi art. 44 privitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea, se invocă şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la protecţia proprietăţii private.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul excepţiei critică, pe de o parte, constituţionalitatea extrinsecă a legilor supuse controlului, formulând critici argumentate pe ideea nerespectării exigenţelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, şi, pe de altă parte, formulează critici de natură intrinsecă, referitoare la conţinutul normativ propriu-zis al textelor de lege ce formează obiect al excepţiei.

18. În ceea ce priveşte criticile de natură extrinsecă, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, paragrafele 18-21, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 30 octombrie 2014. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că art. 46 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, are în vedere procedura legislativă clasică, obişnuită, în care proiectul de lege este adoptat pe rând, în fiecare Cameră, sau în şedinţa comună a Camerelor reunite, în cazurile prevăzute expres de Constituţie. Or, legile a căror constituţionalitate a fost pusă în discuţie, respectiv Legea-cadru nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010, au fost adoptate prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, adică prin intermediul unei proceduri parlamentare speciale de legiferare, în cadrul căreia Guvernul, ca autoritate legislativă delegată, forţează aprobarea unui proiect de lege şi transformarea acestuia în lege, cu riscul demiterii sale în urma adoptării de către Parlament a unei moţiuni de cenzură.

19. Prin decizia amintită, Curtea a observat că, în jurisprudenţa sa, a statuat că angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. Totodată, Curtea a reţinut că angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi care, neurmând procedura parlamentară obişnuită, este practic adoptată tacit, în absenţa dezbaterilor parlamentare.

20. Ţinând cont de aceste trăsături ce conferă specificitate angajării răspunderii Guvernului, ca modalitate atipică de adoptare a unui proiect de lege, Curtea a constatat, prin decizia mai sus amintită, că formula cuprinsă în finalul celor trei legi criticate, în sensul că acestea au fost adoptate în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţie, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, reprezintă o adaptare a formulei prevăzute de art. 46 din Legea nr. 24/2000 la această ipoteză specială. Prin urmare, Curtea a observat că nu se poate susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

21. Prin concluziile scrise depuse la dosarul prezentei cauze, autorul excepţiei îşi exprimă nemulţumirea faţă de considerentele pe care Curtea a argumentat, sub aspect extrinsec, constituţionalitatea legilor nr. 284/2010 şi nr. 285/2010, considerând că instanţa de contencios constituţional s-a aflat într-o gravă eroare de drept.

22. În primul rând, susţine că ar fi vorba despre critici de natură intrinsecă, nicidecum extrinsecă, aşa cum le-a calificat Curtea Constituţională. Faţă de această afirmaţie, Curtea subliniază că verificarea constituţionalităţii extrinseci a unui act normativ dintre cele care, potrivit Constituţiei, pot fi supuse controlului de constituţionalitate, respectiv legile şi ordonanţele - simple sau de urgenţă -, vizează regularitatea formală a acestuia, adică îndeplinirea condiţiilor impuse la nivel constituţional pentru adoptarea sau, după caz, emiterea acestuia. Or, menţionarea formulei de atestare a legii constituie o cerinţă de formă a actului normativ în cauză, astfel că, în analizarea unei critici de neconstituţionalitate formulate din perspectiva lipsei acesteia, Curtea Constituţională va proceda la efectuarea unui control al constituţionalităţii extrinseci a respectivului act normativ.

23. În al doilea rând, în motivarea pretinsei neconstituţionalităţi a legilor nr. 284/2010 şi nr. 285/2010 ca urmare a faptului că nu ar conţine formula de atestare a legalităţii actului normativ aşa cum aceasta este menţionată la art. 46 alin. (8) din Legea nr. 24/2000, autorul excepţiei indică trei legi a căror formulă de atestare ar fi trebuit, în opinia sa, să fie utilizată şi în cazul celor două legi analizate în cauza de faţă. Este vorba despre Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, precum şi despre Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar şi Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. Autorul excepţiei pierde, însă, din vedere faptul că toate cele trei legi la care face referire au fost adoptate în condiţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, fiind adoptate de Parlament în şedinţă comună după reexaminarea proiectelor de lege pentru care Guvernul îşi angajase răspunderea, dar care, după ce fuseseră adoptate în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituţie, fuseseră supuse controlului Curţii Constituţionale, care constatase neconstituţionalitatea unora dintre prevederile acestora, în urma controlului a priori, exercitat anterior promulgării acestora, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, respectiv prin deciziile nr. 872, nr. 874 şi nr. 873 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.

24. Aşadar, cele trei legi la care face referire autorul excepţiei se încadrau în ipoteza art. 46 alin. (8) din Legea nr. 24/2000, fiind adoptate de Parlament în şedinţă comună. Spre deosebire de acestea, legile nr. 284/2010 şi nr. 285/2010 au fost adoptate direct, prin angajarea răspunderii Guvernului, acţiune desfăşurată, într-adevăr, în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, dar legile în discuţie au fost adoptate nu în urma votului deputaţilor şi senatorilor, ci ca efect al respingerii moţiunii de cenzură introduse de parlamentari ai opoziţiei şi ca urmare a faptului că sesizările de constituţionalitate formulate au fost respinse de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, respectiv prin Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011. Ca atare, nu a mai fost necesar ca cele două legi să fie retrimise în Parlament pentru reexaminarea în vederea corectării eventualelor vicii de constituţionalitate pe care Curtea le-ar fi putut constata, astfel că nu au fost supuse votului senatorilor şi deputaţilor reuniţi în şedinţă comună.

25. În continuare, Curtea observă că autorul prezentei excepţii formulează şi o critică de natură intrinsecă, referitoare la prevederile art. 1 coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 285/2010, criticate în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21 din 18 noiembrie 2013 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în sensul că premiul anual pe anul 2010, prevăzut iniţial prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, lege care a fost abrogată prin art. 39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010, ar fi fost inclus în majorarea salarială de 15% prevăzută a se aplica de la 1 ianuarie 2011.

26. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr. 349 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 4 august 2014, ca premisă a analizei constituţionalităţii textelor criticate în interpretarea dată de instanţa supremă, Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă această interpretare se încadrează în limitele art. 126 alin. (3) din Constituţie.

27. Sub acest aspect, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

28. Aşadar, Înalta Curte a explicitat intenţia legiuitorului exprimată prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, care prevedea că "sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi". Neclaritatea textului viza sintagma "fiind avute în vedere", Înalta Curte precizând că semnificaţia acesteia este că sumele în discuţie au fost incluse în majorările salariale stabilite pentru anul 2011.

29. Aşadar, Curtea Constituţională consideră că se află în faţa unei veritabile operaţiuni de interpretare în sensul art. 126 din Constituţie, realizată de Înalta Curte cu respectarea, întru totul, a competenţei de legiferare a Parlamentului prevăzute de art. 126 alin. (2) din Constituţie şi a competenţei de interpretare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzută la art. 126 alin. (3) din Constituţie.

30. În continuare, Curtea observă că, în esenţă, autorul excepţiei susţine că, prin interpretarea mai sus arătată, s-ar crea o inegalitate între salariaţii care, la finalul anului 2010, erau îndreptăţiţi la premiul anual şi cei care nu aveau acest drept. Aceasta, deoarece sporul real de care au beneficiat aceste două categorii a fost diferit, în sensul că cei care nu aveau dreptul la acest spor au obţinut, în realitate, o creştere mai mare decât ceilalţi.

31. Faţă de criticile formulate în motivarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 115 din 9 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 5 aprilie 2012, sau Decizia nr. 257 din 20 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 16 mai 2012, a statuat că dispoziţiile de lege criticate se aplică în egală măsură întregului personal din sectorul bugetar şi că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual.

32. De asemenea, prin Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, şi făcând referire la Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Curtea a reţinut că statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

33. Totodată, aşa cum a reţinut şi prin Decizia nr. 115 din 9 februarie 2012, Curtea constată că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public şi constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, dar dispoziţiile de lege criticate prevăd, în acelaşi timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-şi execute întru totul această obligaţie financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanţe.

34. În concluzie, Curtea reţine că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respectat deciziile Curţii Constituţionale, plasându-se în cadrul constituţional precizat prin aceste decizii.

35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristinel Băloi în Dosarul nr. 32.967/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi prevederile art. 1 coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 285/2010, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21 din 18 noiembrie 2013, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 martie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 352 din data de 21 mai 2015