Document embed

DECIZIE nr. 95 din 27 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33, precum şi ale art. 33, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Bianca Drăghici	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4, art. 33, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ştefan Anghel în Dosarul nr. 11.042/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 676D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că misiunea de a vedea dacă textul criticat are vreun fine de neconstituţionalitate este greu de îndeplinit pentru că etapele reconstituirii dreptului de proprietate au fost surprinse de Legea nr. 165/2013 în stadii diferite. Susţine că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 care formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate sunt norme tranzitorii generale.

Prin admiterea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, autorii excepţiei trebuie să aştepte. Această situaţie pune în discuţie chiar garanţia accesului liber la justiţie. În lumina Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, dreptul la acţiune era actual, iar pe parcursul judecăţii devine prematur. Această situaţie se explică prin retroactivitate. Se afirmă că, printr-o astfel de aplicare a legii, dreptul devine iluzoriu. Totodată, se apreciază că este o problemă de previzibilitate a normei juridice supuse controlului, iar lipsa de previzibilitate şi retroactivitatea pun o stavilă accesului liber la justiţie.

Pentru motivele invocate, reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepţiei şi constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 4, întrucât acestea contravin art. 15 alin. (2) şi art. 21 din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sub aspectul neretroactivităţii, în privinţa proceselor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Referitor la criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, apreciază că acestea nu pot fi reţinute. Criteriile avute în vedere de către legiuitor la stabilirea acestor termene au fost obiective, aceste termene fiind fixate în considerarea volumului şi complexităţii cauzelor.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 15 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 11.042/3/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4, art. 33, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Excepţia a fost ridicată de Ştefan Anghel într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia apreciază că termenele prevăzute de Legea nr. 165/2013, care, în raport de dispoziţiile art. 4 din aceeaşi lege, s-ar aplica şi cererilor de chemare în judecată aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor, acest din urmă articol nefăcând o referire expresă la faptul că litigiilor aflate în procedura judiciară, introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, le sunt aplicabile doar măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, iar nu şi dispoziţiile relative la procedura administrativă, prevăzute de art. 33-35, referitoare la pronunţarea deciziilor de admitere sau respingere a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, retroactivează.

Litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată au avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării acesteia, iar faptul că în cursul judecăţii a apărut Legea nr. 165/2013, care reglementează alte termene şi condiţii decât cele de la momentul formulării şi înregistrării cererilor de chemare în judecată, ce urmează a li se aplica în condiţiile art. 4 din această lege, răstoarnă principiul fundamental al neretroactivităţii legii.

Termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 rămâne câştigat cauzelor aflate pe rolul instanţelor, învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fiind singurul termen la care s-au raportat cererile de chemare în judecată formulate la acel moment.

Prevederile legale criticate sancţionează atitudinea persoanelor care au formulat cereri de chemare în judecată, în considerarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligându-le să se supună noii ordini de drept intervenite ulterior şi anulându-le orice drept câştigat şi născut sub imperiul vechii legi.

Dispoziţiile art. 4 şi art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, prin conţinutul lor, nu oferă drepturi egale pentru toate persoanele care au formulat cereri în baza Legii nr. 10/2001, creând inegalităţi majore între persoanele care au depus cereri la entităţile învestite de lege. Instituind termene diferite de soluţionare a notificărilor, se aduce atingere principiului egalităţii în drepturi a subiectelor de drept cărora li se adresează, dat fiind faptul că beneficiarii termenelor mai scurte au un regim preferenţial faţă de cei care sunt obligaţi să aştepte termene mai lungi.

De asemenea, autorul excepţiei susţine faptul că normele legale criticate aduc atingere dreptului de acces liber la justiţie, exercitarea lui fiind interzisă în perioadele pe care legea le stabileşte, iar restrângerea acestui drept poate avea loc doar în condiţiile reglementate de art. 53 din Legea fundamentală.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin principiului neretroactivităţii legii, principiului egalităţii în drepturi şi nici accesului liber ia justiţie.

În ceea ce priveşte retroactivitatea actului normativ, tribunalul consideră că nu se poate aprecia că, acţiunea fiind promovată în considerarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, efectele acestora se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât în discuţie nu este un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu este vorba, în această situaţie, despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).

Referitor la critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Legea fundamentală, tribunalul apreciază că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă. Or, instituirea unor limite temporale diferite pentru soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 este justificată de gradul diferit de încărcare a entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, măsura fiind menită să asigure un mecanism eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea - pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, condiţionarea accesului la justiţie de expirarea termenelor prevăzute de art. 33-35 din lege reprezintă o măsură de restrângere temporară, justificata prin necesitatea de a înlătura, pe viitor, disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire şi care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază ca întemeiată excepţia de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţiile legale criticate se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a legii. Acestea au caracter retroactiv, deoarece acţionează asupra fazei iniţiale de constituire a situaţiei juridice, modificând în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea cererilor de chemare în judecată în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum. În acest sens menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008.

Prin instituirea noilor reglementări privind soluţionarea notificărilor, reglementări care au determinat judecătorul să respingă cererile de chemare în judecată ca prematur introduse, se creează premisele unei discriminări fără un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere. Astfel, persoanele ale căror procese s-au finalizat înainte de intrarea în vigoare a legii s-au aflat într-o situaţie mai favorabilă, dar discriminatorie faţă de persoanele ale căror procese au fost în curs de soluţionare la data intrării în vigoare.

De asemenea, se apreciază că este discriminatorie impunerea termenelor diferite de soluţionare a cererilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 în funcţie de gradul de încărcare a autorităţilor publice competente să le soluţioneze şi de numărul de cereri rămase nerezolvate. Or, acest criteriu de diferenţiere impus de legiuitor nu poate fi considerat ca fiind obiectiv şi rezonabil.

Mai mult, în punctul său de vedere, Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 aduc atingere şi accesului liber la justiţie doar prin raportare la art. 4, deoarece, prin adoptarea unor astfel de norme, legiuitorul a intervenit în procesul de realizare a justiţiei, întrucât excepţia de prematuritate este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, care, odată admisă, face ca acţiunea să fie respinsă.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 4 şi art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013. Însă, ţinând seama de notele autorului excepţiei, Curtea constată că, în realitate, criticile sunt formulate cu privire la teza a doua a art. 4 din Legea nr. 165/2013 raportată la termenele prevăzute de art. 33 din aceeaşi lege. Prin urmare, obiectai excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33, precum şi ale art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, care au următorul conţinut:

- Art. 4:

"Dispoziţiile prezentei legi se aplică [...], cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor [...] la data intrării în vigoare a prezentei legi.";

- Art. 33:

"(1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a) în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;

c) în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.

(3) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Datele transmise de entităţile învestite de lege vor fi centralizate şi publicate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

(4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entităţile prevăzute la alin. (1).";

- Art. 34:

"(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

(3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) şi data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi se comunică, la cerere, persoanelor îndreptăţite.";

- Art. 35:

"(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

(4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.

(5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

În opinia autorului excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

1. Prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014^*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.

^*) Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014.

În aceste condiţii sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a intervenit după sesizarea Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, în procesul de aplicare şi interpretare a legislaţiei incidente în speţa dedusă soluţionării, instanţa de judecată urmează să respecte deciziile Curţii Constituţionale, atât sub aspectul dispozitivului, cât şi sub cel al considerentelor pe care acestea se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale - de exemplu, Decizia nr. 61 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 10 aprilie 2013, Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012, şi Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012 - deciziile anterioare de constatare a neconstituţionalităţii reprezintă temei al revizuirii conform art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din actualul Cod de procedură civilă, după caz.

2. Faţă de critica de neconstituţionalitate a art. 33 din Legea nr. 165/2013 din perspectiva încălcării principiului egalităţii în drepturi, Curtea observă că aceste dispoziţii instituie în sarcina entităţilor învestite de lege obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

- în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;

- în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;

- în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.

Aceste termene curg de la data de 1 ianuarie 2014.

Curtea constată că, referitor la principiul egalităţii, a decis, în mod constant, că acesta nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit (de exemplu Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000).

În ceea ce priveşte persoanele ale căror cereri vor fi soluţionate în termene diferite, potrivit dispoziţiei de lege criticate, Curtea reţine că indiferent de termenele stabilite de lege, acestea se referă la soluţionarea cererilor depuse de persoanele interesate, în termenul legal, potrivit Legii nr. 10/2001, şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Rezultă deci că aceste persoane se află în aceeaşi situaţie.

Totodată, Curtea constată că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie se instituie termene diferite (12 luni, 24 de luni, respectiv 36 de luni) de soluţionare a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, şi de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a acestora, ceea ce echivalează cu instituirea unui tratament diferit.

Rezultă deci că în cauza dedusă controlului de constituţionalitate dispoziţiile criticate instituie un tratament diferit pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie.

Plecând de la aceste premise, trebuie observat că atât instanţa de contencios constituţional, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că nu orice diferenţă de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor constituţionale sau convenţionale relative la interzicerea discriminării (cu titlu de exemplu menţionăm Decizia Curţii Constituţionale nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013; Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 martie 2012 pronunţată în Cauza Panfile împotriva României, paragraful 27)

De asemenea, cu aceeaşi ocazie, instanţa europeană a statuat că art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta "inegalităţile de fapt" dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament diferit. De regulă, convenţia lasă statului o amplă marjă de apreciere în domeniul măsurilor economice sau de strategie socială (Cauza Panfile împotriva României, paragraful 27).

Referitor la evaluarea existenţei sau nu a discriminării în cazul aplicării unui tratament diferit la situaţii analoage, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "[...] tratamentul diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii similare [...] este discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmăreşte un obiectiv legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele întrebuinţate şi obiectivul avut în vedere" (Hotărârea din 29 aprilie 2008 pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60).

Din această perspectivă, Curtea reţine că instanţa europeană a stabilit că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă (Hotărârea din 13 ianuarie 2009 pronunţată în Cauza Faimblat împotriva României, paragraful 38).

De asemenea, Curtea a apreciat că statul ar trebui, înainte de toate, să ia măsurile legislative necesare pentru a se asigura că cererile de restituire primesc un răspuns definitiv din partea autorităţilor administrative, în termene rezonabile. De asemenea, statul trebuie să vegheze şi la înlăturarea obstacolelor juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive pronunţate de autorităţile administrative sau de instanţele judecătoreşti cu privire la imobilele naţionalizate, pentru ca foştii proprietari să obţină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă şi adecvată pentru prejudiciul suferit, în special prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative şi bugetare capabile să garanteze o astfel de soluţionare (Cauza Faimblat împotriva României, paragraful 53).

Luând în considerare şi aceste constatări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sugerat modificarea mecanismului de restituire actual şi implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză, şi a luat act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acţiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative (Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragrafele 232 şi 234).

Prin urmare, termenele introduse prin dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim. Astfel că acestea sunt termene pe care legiuitorul şi le-a asumat şi trebuie să le respecte, fără a interveni pentru amânarea aplicării lor, pentru că, în acest fel, s-ar goli de conţinut dreptul consacrat de norma criticată şi s-ar anula însuşi scopul legii.

Curtea constată existenţa unui raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. Astfel, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 165/2013, la stabilirea termenelor prevăzute de dispoziţiile art. 33 s-au avut în vedere procedurile administrative necesare implementării noului cadru legislativ, alocările de resurse materiale şi umane pentru ca autorităţile locale şi centrale să îşi îndeplinească obligaţiile legale prevăzute de noua reglementare, numărul mare de cereri şi posibilitatea completării cu înscrisuri a dosarelor depuse la entităţile învestite de lege.

De asemenea, trebuie reţinut cu titlu de evidenţă că un termen considerat adecvat pentru soluţionarea unui număr de 2.500 de cereri nu poate păstra aceeaşi caracteristică şi în ceea ce priveşte soluţionarea unui număr de 5.000 de cereri.

Prin urmare, Curtea constată că tratamentul juridic diferenţiat instituit de textul de lege criticat are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

3. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 şi 35 din Legea nr. 165/2013, Curtea observă următoarele:

Litigiul aflat pe rolul instanţei de judecată, în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, priveşte refuzul nejustificat al entităţii prevăzute de lege de a răspunde în termen de 60 de zile notificării depuse de persoana interesată potrivit Legii nr. 10/2001.

Dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 165/2013 se referă la soluţionarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi la cele care vor fi transmise acestuia ulterior datei intrării în vigoare a legii. Totodată, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 reglementează căile de atac împotriva deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013.

Având în vedere reglementările criticate raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia". Or, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

În aceste condiţii, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ştefan Anghel în Dosarul nr. 11.042/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

3. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 februarie 2014.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 322 din data de 5 mai 2014