Document embed

DECIZIE nr. 749 din 4 noiembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c), art. 20, art. 21 şi art. 26 alin. (2), (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Simina Popescu	- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c), art. 20, art. 21 şi art. 26 alin. (2), (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicată de Societatea OMV Petrom - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 634/2/CAF/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 126D/2015 al Curţii Constituţionale.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 13 octombrie 2015, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 27 octombrie 2015. La această dată, pentru aceleaşi motive şi în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 noiembrie 2015, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

3. Prin Încheierea din 18 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 634/2/CAF/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. c), art. 20, 21 şi art. 26 alin. (2), (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea OMV Petrom - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ emis de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece reglementează o procedură cu caracter jurisdicţional în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Astfel, în cazul pretinselor fapte de discriminare, CNCD acţionează la cerere sau din oficiu; el investighează, constată şi sancţionează faptele de discriminare; soluţionează cauza printr-o procedură contradictorie şi cu citarea părţilor, efectuând investigaţii şi administrând probe; soluţionează cauza printr-o hotărâre motivată, prin care "spune dreptul"; aplică sancţiuni represive, dispune înlăturarea consecinţelor faptei de discriminare şi restabilirea situaţiei anterioare; hotărârea este susceptibilă de "cale de atac", iar în cazul în care nu este atacată "constituie de drept titlu executoriu". În consecinţă, actul emis în urma acestei proceduri jurisdicţionale - hotărârea adoptată de Colegiul director al CNCD - este un act administrativ-jurisdicţional, iar CNCD este o autoritate administrativă care, alături de atribuţiile sale administrative, are şi atribuţii jurisdicţionale, fiind deci o jurisdicţie administrativă. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 31 ianuarie 2008, prin care s-au stabilit criteriile pentru calificarea unei proceduri derulate în faţa unei autorităţi administrative ca fiind jurisdicţionale, şi anume: autorităţile administrative pot avea cumulat atribuţii "de natură administrativă" şi atribuţii cu "caracter jurisdicţional"; "Caracterul jurisdicţional al atribuţiilor [...] rezultă din puterea [...] de a se pronunţa, prin acte cu forţă juridică echivalentă cu aceea a hotărârilor judecătoreşti, asupra unor fapte de încălcare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [...], fapte ce se înscriu în premisele răspunderii [...] juridice [...]"; "împrejurarea că deciziile [...] pot fi atacate în justiţie nu infirmă caracterul jurisdicţional al activităţii [...], dat fiind că verdictele date de aceste organe au ca obiect constatarea încălcării ordinii de drept [...], obiect specific activităţii de jurisdicţie; aceste verdicte rămân definitive prin necontestarea lor sau prin respingerea de către curtea de apel a contestaţiilor împotriva deciziilor pronunţate [...]. Or, caracterul definitiv al deciziilor [...] este, de asemenea, specific actelor de jurisdicţie; "Natura jurisdicţională a activităţii [...] rezultă, deopotrivă, din procedura urmată"; "activitatea desfăşurată [...] este o activitate colegială, [...] în cadrul acestei activităţi se administrează şi se evaluează probe şi [...] verdictul [...] se dă prin votul membrilor [...], în urma dezbaterii cazului cercetat. Aceste reguli sunt specifice procedurilor jurisdicţionale".

5. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010), "activităţile de cercetare, de anchetă [...] - în cadrul cărora se administrează şi se evaluează probe, se solicită orice informaţii necesare de la orice instituţie, autoritate publică, persoană juridică de drept public sau privat şi se efectuează expertize - sunt urmate [...] de întocmirea unui act de constatare"; "Având în vedere regulile de procedură [...] şi soluţiile pe care le poate adopta [...], Curtea constată că anumite activităţi desfăşurate [...] au caracter jurisdicţional. Astfel, [...] urmare a activităţilor de cercetare şi verificare, creându-se o confuzie între funcţia de anchetă şi cea de judecată, inspectorul de integritate - pe baza liberei sale aprecieri în administrarea probelor, printr-o procedură care nu respectă contradictorialitatea - decide [...] şi, prin urmare, dă un verdict, «spune dreptul» (iuris dictio), activitate permisă numai instanţelor de judecată, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală".

6. În acelaşi timp, autorul excepţiei arată că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 481 din 21 noiembrie 2013, "funcţia jurisdicţională se caracterizează prin instituirea puterii organului de jurisdicţie de a spune dreptul, de a soluţiona printr-o hotărâre învestită cu puterea lucrului judecat un conflict cu privire la întinderea unor drepturi subiective şi de a dispune, în condiţiile legii, măsuri restrictive"; prin activitatea de jurisdicţie se soluţionează "cazuri litigioase" şi se sancţionează "încălcări" ale legii.

7. Autorul susţine că procedura în faţa CNCD, în baza normelor juridice criticate, a fost expres calificată de Curtea Constituţională drept jurisdicţională: "Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor [...] din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, [...] art. 19 alin. (1) lit. c), precum şi art. 20, în ansamblu, reglementează rolul jurisdicţional al Consiliului [...]"; "hotărâri prin care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale".

8. Prin urmare, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, activitatea CNCD de investigare şi sancţionare a pretinselor fapte de discriminare are caracter jurisdicţional, deci acest organ, în exercitarea acestei competenţe, este o jurisdicţie administrativă.

9. În susţinerea criticii de neconstituţionalitate este evocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care a fost constatată neconstituţionalitatea unor texte normative instituind o jurisdicţie administrativă obligatorie în cazul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi al Agenţiei Naţionale de Integritate. În acest context, susţine că, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, o jurisdicţie administrativă, care este obligatorie, este neconstituţională, violând atât dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Constituţie (privind caracterul facultativ al jurisdicţiilor constituţionale), cât şi pe cele ale art. 126 alin. (5) din Constituţie (referitoare la interzicerea instanţelor extraordinare).

10. Invocând principiul stabilităţii şi siguranţei juridice, afirmat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, autorul apreciază că nu există niciun motiv întemeiat pentru un reviriment jurisprudenţial, astfel încât, pentru a evita o discriminare, se impune menţinerea jurisprudenţei constituţionale şi adoptarea, în prezenta cauză, a unei soluţii similare.

11. Aşa fiind, autorul consideră că prevederile legale criticate, stabilind o jurisdicţie administrativă obligatorie a Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, transformă acest organ într-o instanţă extraordinară, şi încalcă art. 21 alin. (4) şi art. 126 alin. (5) din Constituţie.

12. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia este neîntemeiată, sens în care invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.096 din 15 octombrie 2008 şi nr. 444 din 31 martie 2009.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse de avocatul autorului excepţiei şi de partea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 19 alin. (1) lit. c), art. 20, 21 şi art. 26 alin. (2), (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014. Prevederile de lege criticate au următorul cuprins:

- art. 19 alin. (1) lit. c): "În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii:

(...)

c) investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare;";

- art. 20: "(1)Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

(2) Consiliul soluţionează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1).

(3) Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.

(4) Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenţei discriminării, cu citarea obligatorie a părţilor. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea sesizării.

(5) Acţiunea de investigare întreprinsă de Colegiul director se desfăşoară la sediul instituţiei sau în alt loc stabilit de acesta.

(6) Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.

(7) Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita.

(8) Hotărârea se comunică părţilor în termen de 30 de zile de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării.

(9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii.

(10) Hotărârile emise potrivit prevederilor alin. (2) şi care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu.";

- Art. 21: "Prevederile art. 20 se aplică în mod corespunzător în cazul în care Consiliul investighează din oficiu fapte sau acte de discriminare.";

- Art. 26 alin. (2), (5) şi (6): "Consiliul sau, după caz, instanţa de judecată poate obliga partea care a săvârşit fapta de discriminare să publice, în mass-media, un rezumat al hotărârii de constatare, respectiv al sentinţei judecătoreşti. (...)

(5) La cererea agenţilor constatatori, reprezentanţii legali ai autorităţilor şi instituţiilor publice şi ai agenţilor economici supuşi controlului, precum şi persoanele fizice au obligaţia, în condiţiile legii:

a) să pună la dispoziţie orice act care ar putea ajuta la clarificarea obiectivului controlului;

b) să dea informaţii şi explicaţii verbale şi în scris, după caz, în legătură cu problemele care formează obiectul controlului;

c) să elibereze copiile documentelor solicitate;

d) să asigure sprijinul şi condiţiile necesare bunei desfăşurări a controlului şi să-şi dea concursul pentru clarificarea constatărilor.

(6) Nerespectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (5) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei."

17. În opinia autorului excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 alin. (4) potrivit căruia "Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite" şi art. 126 alin. (5) referitor la interzicerea înfiinţării de instanţe extraordinare.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, asupra criticii de neconstituţionalitate formulate în raport de dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Constituţie, s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, şi Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009. Cu acele prilejuri, Curtea a statuat în privinţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării că acesta nu este o instanţă extraordinară, ci o autoritate publică care îşi exercită atribuţiile independent, liber de orice influenţă din partea oricărei instituţii ori autorităţi publice, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.

19. Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îndeplineşte rolul de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, iar potrivit dispoziţiilor art. 18 din acelaşi act normativ, Consiliul este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum şi art. 20, în ansamblu, reglementează rolul jurisdicţional al Consiliului, care are ca finalitate înlăturarea faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.

20. Aşadar, prin reglementările amintite, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administraţiei publice centrale cu atribuţii în prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea şi combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituţional fundamental al egalităţii în drepturi. Împrejurarea că, în soluţionarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agenţi constatatori care aplică sancţiunile pentru contravenţiile stabilite prin ordonanţă, iar, în vederea aflării adevărului, aceştia desfăşoară şi o activitate de investigare, nu este de natură a impieta asupra caracterului independent al activităţii Colegiului director faţă de părţile implicate.

21. Astfel, Curtea a stabilit că, potrivit dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, care se bucură de independenţa necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicţional şi respectă prevederile constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (5) care interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.

22. Referitor la invocarea în susţinerea criticii a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cap. I "Dispoziţii generale" (art. 1-9), ale art. 11 lit. e), f) şi g), ale art. 12 alin. (2), ale art. 13, ale art. 14 lit. c), d), e) şi f), ale art. 17, ale art. 38 alin. (2) lit. f), g) şi h), ale art. 42 alin. (2), (3) şi (4), ale cap. VI "Verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor" (art. 45-50) şi ale art. 57 din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, şi ale Deciziei nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, Curtea constată că raţionamentul juridic care a stat la baza deciziilor Curţii Constituţionale evocate anterior nu poate fi aplicat ad similis în privinţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. O asemenea concluzie rezultă având în vedere deosebirea de natură juridică dintre Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), Agenţia Naţională de Integritate (ANI) şi Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), cât şi specificul domeniului în care fiecare dintre autorităţile publice menţionate îşi exercită atribuţiile, respectiv combaterea şi sancţionarea faptelor de discriminare (CNCD), evaluarea averii, a situaţiilor de incompatibilitate/conflict de interese (ANI), verificarea existenţei sau inexistenţei calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii, în vederea sesizării instanţei judecătoreşti pe calea unei acţiuni în constatare (CNSAS).

23. Distinct de acestea, faţă de susţinerea autorului excepţiei referitoare la caracterul obligatoriu al procedurii administrativ-jurisdicţionale în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în ceea ce îl priveşte pe pretinsul autor al discriminării, formulată în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Constituţie, Curtea subliniază că înţelesul termenului "facultativ", din cuprinsul normei fundamentale invocate, caracteristic jurisdicţiilor speciale administrative, semnifică faptul că persoana interesată poate alege între a se adresa direct instanţelor judecătoreşti sau, mai întâi, jurisdicţiei administrative speciale, şi, ulterior, dacă este nemulţumită de soluţie, instanţelor judecătoreşti. Procedurile administrativ-jurisdicţionale constituie, aşadar, o măsură de protecţie a persoanei. Curtea a constatat că, în condiţiile în care legiuitorul constituant derivat din anul 2003 a introdus caracterul facultativ al acestor jurisdicţii, implicit, a dat posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct instanţei judecătoreşti (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014).

24. Ca atare, semnificaţia termenului "facultativ", în înţelesul normei constituţionale evocate, este acela că, pentru soluţionarea unui conflict, persoana care consideră că drepturile sau libertăţile sale au fost vătămate, are posibilitatea de a opta, de a alege, fie calea administrativ-jurisdicţională, fie direct, calea judecătorească. Alegând calea administrativ-jurisdicţională, persoana care se consideră vătămată are în continuare deschisă posibilitatea de a contesta soluţia dată de autoritatea administrativ-jurisdicţională în faţa unei instanţei judecătoreşti, fiind asigurat astfel liberul acces la justiţie. Aşadar, caracterul facultativ al jurisdicţiilor administrative speciale este o garanţie a accesului liber la justiţie, alegerea - electa una via - aparţinând persoanei care se consideră vătămată în drepturile sale.

25. Pe de altă parte, Curtea reţine că încercarea de a extrapola sensul termenului "facultativ", astfel încât acesta să caracterizeze jurisdicţiile speciale administrative din punctul de vedere al ambelor părţi ale unui conflict, conduce la un non-sens juridic.

26. Astfel, dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Constituţie potrivit cărora "Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite" fac parte din cuprinsul art. 21 din Legea fundamentală privind accesul liber la justiţie, care presupune posibilitatea oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

27. Reţinând că procedura desfăşurată în faţa unui organ administrativ-jurisdicţional este asemănătoare cu cea specifică instanţelor judecătoreşti, desfăşurată însă distinct de aceasta, Curtea precizează că demararea unei acţiuni de sesizare a instanţei judecătoreşti sau a jurisdicţiei administrative speciale presupune un interes, care, fără îndoială, aparţine persoanei care se consideră vătămată în drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, formulată în faţa instanţei judecătoreşti, reclamantul îşi manifestă interesul determinat, legitim, personal şi actual de apărare a drepturilor sale, fără ca cel chemat în judecată, pârâtul, să poată refuza soluţionarea cauzei de către instanţa judecătorească.

28. În mod similar, în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale, aleasă de persoana care pretinde vătămarea drepturilor sale, nu poate fi opus refuzul presupusului autor al faptei de a participa la soluţionarea conflictului pe această cale, prin invocarea caracterului facultativ al jurisdicţiei speciale administrative. A accepta o asemenea posibilitate echivalează cu instituirea în sarcina persoanei care se consideră vătămată a obligaţiei de a urma calea judecătorească, ceea ce determină, în mod evident, anihilarea întregului mecanism juridic de soluţionare a conflictului pe calea jurisdicţiei speciale administrative, precum şi transformarea accesului liber la justiţie într-o obligaţie.

29. În acest context, examinând dispoziţiile de lege criticate în ansamblul reglementărilor pe care Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 le cuprinde, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi exercită competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu. Astfel, legea dă posibilitatea persoanelor fizice sau juridice, victime ale discriminării, de a sesiza Consiliul, fără a le obliga să parcurgă procedura administrativ-jurisdicţională, ca procedură prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti. În acest sens, relevante sunt dispoziţiile art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, potrivit cărora persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei. Consiliul soluţionează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director. Prin cererea introdusă, persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării. Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării, se comunică părţilor în termen de 30 de zile de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării. Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii. Hotărârile emise şi care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu.

30. În acelaşi timp, Curtea reţine că dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 instituie posibilitatea persoanei vătămate de a sesiza direct instanţa judecătorească, stabilind că persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului. Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

31. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile legale criticate corespund exigenţelor constituţionale referitoare la jurisdicţiile speciale administrative, astfel cum sunt stabilite de art. 21 alin. (4) din Legea fundamentală.

32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea OMV Petrom - S.A. în Dosarul nr. 634/2/CAF/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 19 alin. (1) lit. c), art. 20, art. 21 şi art. 26 alin. (2), (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 50 din data de 22 ianuarie 2016