Document embed

DECIZIE nr. 254 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Oana Cristina Puică	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.292D/2014.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, consilierul Ecaterina Mirea, cu împuternicire la dosar.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Astfel, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală încalcă exigenţele constituţionale privind calitatea legii - sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii - şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, în măsura în care se aplică şi participanţilor civili la săvârşirea infracţiunilor comise de militari. Consideră că, în contextul inexistenţei unei distincţii clare a participanţilor la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, din perspectiva calităţii acestora, este evidentă lipsa clarităţii şi previzibilităţii legii, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, ceea ce determină nesocotirea principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Astfel, efectuarea urmăririi penale de către procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor şi faţă de participanţii civili la săvârşirea infracţiunilor comise de militari este de natură să înfrângă principiul egalităţii în drepturi, întrucât nu se poate afirma că un participant civil se află în aceeaşi situaţie cu un participant militar. Prin urmare, se justifică, în mod obiectiv şi rezonabil, un tratament juridic diferit, având în vedere că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, principiul egalităţii în faţa legii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. De altfel, din Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007 a Curţii Constituţionale reiese că aceasta a făcut o delimitare clară între persoanele care au calitatea de civili şi cele care au calitatea de militari. În fine, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul anchetării şi judecării de către parchetele şi instanţele civile a cauzelor în care, alături de militari, sunt implicaţi şi civili - de exemplu, Hotărârea din 21 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Maszni împotriva României.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată, astfel, că noţiunile folosite de art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, printre care şi cele de "urmărire penală", "participanţi" şi "militari", au definiţii legale, noţiunile folosite de dispoziţiile de lege criticate fiind explicitate în Codul de procedură penală, în Codul penal şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Ca atare, nu se poate vorbi de lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, întrucât, dacă se apelează la definiţiile legale ale respectivelor noţiuni, se identifică cu uşurinţă sfera de aplicare a textelor de lege criticate. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia persoanele vizate, şi anume participanţii, nu se află în situaţii egale, unii fiind civili, iar alţii militari, consideră că, din perspectiva săvârşirii unei infracţiuni, toţi participanţii se află în aceeaşi situaţie, respectiv ei vor fi deferiţi justiţiei în cadrul unui proces penal căruia i se vor aplica regulile de procedură obişnuite. Există, desigur, şi perspective din care civilii şi militarii nu au un regim juridic identic, dar nu o atare perspectivă trebuie valorificată în cauza de faţă.

5. Referitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 610 din 20 iunie 2007, invocată de autorul excepţiei, arată că, prin această decizie, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor norme tranzitorii de procedură penală, având în vedere faptul că se instituiseră două tipuri de norme care se aplicau aceleiaşi situaţii juridice în funcţie de momentul în care era surprinsă cauza pe rolul parchetului sau al instanţei la intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006. Acele dispoziţii de lege constatate ca fiind neconstituţionale prin decizia mai sus menţionată erau vădit discriminatorii nu prin raportare la cercetarea civililor de către parchetul militar sau la judecarea de către instanţele militare, ci din cauza faptului că se creaseră două norme distincte aplicabile în acelaşi moment, ceea ce nu este cazul dispoziţiilor art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, astfel că decizia menţionată nu este relevantă în susţinerea prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

6. În ceea ce priveşte Hotărârea din 21 septembrie 2006, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maszni împotriva României, reprezentantul Ministerului Public arată că instanţa de contencios al drepturilor omului a analizat cu acel prilej îndoielile pe care reclamantul - civil - le-a avut în privinţa independenţei şi imparţialităţii instanţelor militare care l-au judecat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, în cauza invocată de autorul excepţiei, că puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă asupra civililor decât dacă există motive imperioase care să justifice o astfel de situaţie, aceasta sprijinindu-se pe o bază legală clară şi previzibilă, iar existenţa unor astfel de motive trebuie demonstrată pentru fiecare caz în parte. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că nici hotărârea mai sus menţionată a instanţei de contencios al drepturilor omului nu poate fi avută în vedere ca fiind relevantă în analiza prezentei excepţii de neconstituţionalitate, deoarece se referă la problema instanţelor militare, ceea ce nu este cazul dispoziţiilor art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală. Având în vedere că, potrivit art. 44 din acelaşi cod, participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari vor fi deferiţi instanţelor civile, Cauza Maszni împotriva României este perfect acoperită de dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură penală.

7. Reprezentantul Ministerului Public mai arată că s-ar fi putut aduce în discuţie, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Hotărârea din l2 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Bursuc împotriva României, în care s-a abordat, într-o manieră oarecum conexă, problema independenţei parchetelor militare. Cu această ocazie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că independenţa şi imparţialitatea procurorilor din cadrul parchetelor militare ar putea fi diminuate prin apartenenţa acestora la sistemul de justiţie militar, având în vedere principiul subordonării ierarhice militare. Consideră însă că, în contextul legislaţiei procesual penale actuale - în dreptul naţional şi, cu precădere, în faza de urmărire penală - procurorul militar are, în prezent, acelaşi statut, obligaţii, mod de recrutare şi promovare ca orice procuror civil. Totodată, dispoziţiile privind drepturile, obligaţiile şi garanţiile procesului penal se aplică şi în faza de urmărire penală efectuată de parchetul militar, iar toate actele importante şi restrictive de drepturi, precum şi soluţiile sunt cenzurate de instanţa civilă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

8. Prin Adresa nr. 13.021 din 8 decembrie 2014, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.822 din 11 decembrie 2014, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului a sesizat, direct, Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Avocatul Poporului susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind valorile supreme ale statului de drept şi ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, în măsura în care se aplică şi participanţilor civili la săvârşirea infracţiunilor comise de militari. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate nu respectă exigenţele constituţionale care privesc calitatea legii, sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii. Astfel, destinatarul normei nu poate identifica situaţiile concrete în care urmărirea penală se efectuează de procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor, din moment ce art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală stipulează că procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari. Or, legea trebuie să fie clară, precisă şi previzibilă, cu atât mai mult cu cât, având în vedere importanţa deosebită a fazei de urmărire în cadrul procesului penal, aceste cerinţe trebuie să fie respectate cu stricteţe pentru a nu determina o interpretare şi aplicare diferite ale normei cu privire la participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari. Toate acestea demonstrează o lipsă de coerenţă a reglementărilor legale criticate.

10. De asemenea, în contextul inexistenţei unei distincţii clare a participanţilor la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, din perspectiva calităţii acestora, este evidentă lipsa clarităţii şi previzibilităţii legii, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, ceea ce determină nesocotirea principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Din textele de lege criticate reiese că procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari. Or, efectuarea urmăririi penale de către procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor şi faţă de participanţii civili la săvârşirea infracţiunilor comise de militari este de natură să înfrângă principiul egalităţii în drepturi, dat fiind faptul că nu toate persoanele vizate de norma legală - adică nu toţi participanţii - se află în aceeaşi situaţie juridică.

11. Astfel, nu este reglementată în mod riguros şi distinct competenţa de urmărire penală a unor persoane care au statut diferit şi se află în situaţii juridice diferite, şi anume participanţii civili faţă de cei militari. Din această perspectivă nu se poate afirma că un participant civil se află în aceeaşi situaţie cu un participant militar, fiind evident că aceste persoane se află în situaţii diferite. Referitor la principiul egalităţii, instanţa de contencios constituţional a decis în mod constant, de exemplu prin Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, că acesta nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. În cazul de faţă, participanţii civili şi cei militari nu se regăsesc în situaţii identice, astfel că se justifică, în mod obiectiv şi rezonabil, un tratament juridic diferit, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, în speţă, este de necontestat faptul că cele două categorii de participanţi, pe care legiuitorul nu le diferenţiază, civili, respectiv militari, nu sunt identice. Pe cale de consecinţă, lipsa calităţii de militar a unuia sau unora dintre participanţi constituie o justificare raţională şi rezonabilă a instituirii unui tratament juridic diferit în cazul acestuia/acestora.

12. De altfel, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume din Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 16 iulie 2007, rezultă că instanţa de contencios constituţional a făcut o delimitare clară între persoanele care au calitatea de civili şi cele care au calitatea de militari. De asemenea, în sensul anchetării şi judecării de către parchetele şi instanţele civile a cauzelor în care, alături de militari, sunt implicaţi şi civili, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu Hotărârea din 21 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Maszni împotriva României.

13. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi ale art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctul de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

14. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Astfel, cu privire la critica referitoare la caracterul imprecis şi imprevizibil al legii, opinează că autorul excepţiei nu arată în ce ar consta deficienţa normei, ce anume ar atrage lipsa ei de claritate. Or, în condiţiile în care Codul penal defineşte, în art. 46-48, noţiunile de autor şi, respectiv, de participant la comiterea unei infracţiuni, iar norma de procedură criticată utilizează aceeaşi terminologie, nu se poate susţine că ea ar fi imprecisă sau imprevizibilă.

15. Consideră că nici cel de-al doilea argument invocat de Avocatul Poporului nu este întemeiat, deoarece situaţia unui civil care comite o infracţiune împreună cu un militar nu este identică cu cea a unui civil care comite aceeaşi infracţiune alături de un alt civil. În acest sens, invocă Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Plenului Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, prin care s-a reţinut că: "Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice." Având în vedere prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege, consideră că dispoziţiile art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, care permit procurorului militar să efectueze urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care face parte faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, sunt constituţionale prin raportare la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. În acest sens, face trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume la Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007, citată anterior.

16. Arată, de asemenea, că dispoziţiile de lege criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, fiind deci conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie. A admite argumentele autorului excepţiei ar însemna nu doar ca civilii să nu poată fi anchetaţi de către procurorul militar, dar şi ca militarii - aflaţi într-o situaţie aşa-zis "diferită" faţă de civili - să nu poată fi cercetaţi de către procurorul civil, iar cauzele să nu poată fi investigate decât separat. Or, investigarea unor categorii diferite de persoane în cadrul aceluiaşi dosar şi după aceeaşi procedură nu este, de plano, o egalizare nepermisă a "tratamentului juridic". Constituie exemple, în acest sens, judecarea inculpaţilor minori împreună cu cei majori, după procedura aplicabilă majorilor, potrivit art. 510 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care, dacă ar fi judecaţi singuri, minorii ar urma o altă procedură, respectiv urmărirea penală şi judecarea unor persoane fără vreo calitate specială de către parchete sau instanţe superioare în grad celei căreia i-ar reveni competenţa după materie, atunci când în aceeaşi cauză sunt implicate persoane a căror calitate specială atrage o anumită competenţă. Normele de prorogare legală a competenţei unui organ judiciar au la bază raţiuni de bună administrare a justiţiei. Efectuarea urmăririi penale de către acelaşi parchet, cel militar, faţă de toţi participanţii este de natură să asigure continuitate, eficienţă şi celeritate activităţii de urmărire penală, deoarece face posibilă o analiză a tuturor elementelor infracţiunilor comise, evitând, astfel, soluţiile contradictorii.

17. Nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu contrazice aceste susţineri. Astfel, prin Hotărârea din 21 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Maszni împotriva României, s-a reţinut că judecarea unui civil de către instanţele militare din România pentru infracţiuni de drept comun contravine art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără ca aspectul privind efectuarea urmăririi penale de către un parchet militar să facă obiectul analizei acestei instanţe, întrucât Convenţia vorbeşte numai de "dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege". Or, dispoziţiile de lege criticate prevăd că, după finalizarea urmăririi penale de către procurorul militar, va fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44 din Codul de procedură penală, care stabileşte că, în caz de reunire, dacă, în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele revine instanţei civile, dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, iar dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad competente. Având în vedere aceste dispoziţii legale, Guvernul opinează că sunt respectate şi prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Consideră, prin urmare, că aspectele semnalate de către autorul excepţiei şi necesitatea conformării cu cerinţele Curţii Europene a Drepturilor Omului nu privesc modul în care este reglementată desfăşurarea urmăririi penale, ci numai judecata, criterii care au fost, de altfel, preluate întocmai de către legiuitor în norma care prevede sesizarea instanţei civile.

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

19. La dosar, Asociaţia "21 Decembrie 1989" a depus note scrise, înregistrate la Curtea Constituţională sub nr. 5672 din 11 decembrie 2014 şi nr. 1.544 din 16 martie 2015, prin care menţionează, în esenţă, că Avocatul Poporului a invocat această excepţie la solicitările repetate ale Asociaţiei "21 Decembrie 1989", având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 610 din 20 iunie 2007.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de Asociaţia "21 Decembrie 1989", susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, modificate prin art. 102 pct. 29 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: "(4) Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.

(5) Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44."

22. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind valorile supreme ale statului de drept şi ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 56 fac parte din secţiunea a 5-a "Organele de urmărire penală şi competenţa acestora" a capitolului II "Competenţa organelor judiciare" din Codul de procedură penală şi reglementează competenţa procurorului.

24. Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia dispoziţiile art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală nu respectă exigenţele constituţionale care privesc calitatea legii, sub aspectul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii acesteia, întrucât destinatarul normei poate identifica situaţiile concrete în care urmărirea penală se efectuează de procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor, apelând la definiţiile legale ale noţiunilor folosite de dispoziţiile de lege criticate, definiţii ce se regăsesc în Codul de procedură penală, în Codul penal şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

25. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia persoanele vizate, şi anume participanţii, nu se află în situaţii egale, unii fiind civili, iar alţii militari, Curtea reţine că, din perspectiva săvârşirii unei infracţiuni, toţi participanţii se află în aceeaşi situaţie, respectiv ei vor fi deferiţi justiţiei în cadrul unui proces penal căruia i se vor aplica regulile de procedură obişnuite. În jurisprudenţa sa, de exemplu, în Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

26. Curtea reţine, totodată, că investigarea unor categorii diferite de persoane în cadrul aceluiaşi dosar nu constituie, de plano, o egalizare nepermisă a tratamentului juridic. Codul de procedură penală prevede, de exemplu, urmărirea penală şi judecarea unor persoane fără vreo calitate specială de parchete, respectiv de instanţe superioare în grad celor cărora le-ar reveni competenţa după materie, atunci când în aceeaşi cauză sunt implicate persoane a căror calitate specială atrage o anumită competenţă. Normele de prorogare a competenţei unui organ judiciar, adică acelea care, în diferite situaţii, extind, în mod excepţional, competenţa unor organe judiciare - teritorială, materială sau personală - au la bază raţiuni de bună administrare a justiţiei, care justifică, astfel, derogarea. Instituirea art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală a avut în vedere faptul că efectuarea urmăririi penale de către acelaşi parchet, cel militar, faţă de toţi participanţii, este de natură să asigure continuitate, eficienţă şi celeritate activităţii de urmărire penală, deoarece face posibilă o analiză a tuturor elementelor infracţiunilor comise, evitându-se, astfel, soluţiile contradictorii care ar putea apărea în ipoteza în care competenţa de urmărire ar fi împărţită între un parchet militar şi unul civil, ceea ce este o premisă a realizării actului de justiţie într-un termen rezonabil şi în mod echitabil.

27. În ceea ce priveşte considerentele Deciziei nr. 610 din 20 iunie 2007, precitată, Curtea reţine că acestea nu au relevanţă în analizarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât, prin decizia menţionată, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor norme tranzitorii de competenţă în materie procesual penală, ţinând cont de faptul că se instituiseră două reglementări diferite care se aplicau aceleiaşi situaţii juridice, după cum cauza se afla sau nu în curs de urmărire penală sau de judecată la parchetele, respectiv la instanţele militare, la data intrării în vigoare a modificării Codului de procedură penală anterior în sensul trecerii în competenţa instanţelor civile a cauzelor în care erau inculpate persoane care nu aveau calitatea de militari şi care comiseseră infracţiuni împreună cu persoane având calitatea de militari. Astfel, prin Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007, pronunţată sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III alin. (2) şi alin. (3) teza întâi din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi şi a constatat că aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât reglementează diferit competenţa de urmărire penală şi de judecată a unor persoane având acelaşi statut şi aflate în aceeaşi situaţie juridică, dată de acuzaţia de a fi săvârşit o faptă penală. Mai precis, dispoziţiile de lege constatate ca fiind neconstituţionale, prin decizia mai sus menţionată, erau discriminatorii nu prin raportare la cercetarea civililor de către parchetul militar sau la judecarea lor de către instanţele militare, ci din cauza faptului că legiuitorul menţinuse în mod nejustificat competenţa parchetelor militare şi, respectiv, a instanţelor militare, în cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la data trecerii în competenţa instanţelor civile a cauzelor în care erau inculpate persoane care nu aveau calitatea de militari şi care comiseseră infracţiuni împreună cu persoane având calitatea de militari.

28. Prin urmare, în situaţia analizată prin Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007 erau aplicabile concomitent două norme de competenţă diferite, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă, întrucât dispoziţiile art. 56 alin. (5) din noul Cod de procedură penală stabilesc că, după finalizarea urmăririi penale de către procurorul militar, va fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44 din acelaşi Cod. Acest din urmă text de lege prevede că, în caz de reunire, dacă, în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei civile - dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară -, iar dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad competente. Totodată, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cauzele de competenţa parchetelor militare şi a secţiilor militare ale parchetelor, aflate în cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi, trec în competenţa acestora.

29. În fine, prin Hotărârea din 21 septembrie 2006, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maszni împotriva României, hotărâre invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate în susţinerea acesteia, Curtea de la Strasbourg a statuat, la paragrafele 53-60, că judecarea unui civil de către instanţele militare din România pentru infracţiuni de drept comun contravine art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, apreciind că "îndoielile nutrite de reclamant în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea instanţelor militare pot fi considerate ca justificate obiectiv" (paragraful 59). Aşadar, aspectul privind efectuarea urmăririi penale de către un parchet militar nu a făcut obiectul analizei în respectiva cauză, având în vedere că art. 6 paragraful 1 din Convenţie consacră "dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei [... ], de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege". Prin urmare, hotărârea mai sus menţionată a instanţei de contencios al drepturilor omului nu este relevantă în analiza prezentei excepţii de neconstituţionalitate, deoarece se referă la problema instanţelor militare, ceea ce nu este cazul dispoziţiilor art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, aspectele referitoare la judecată fiind preluate de către legiuitor în dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură penală cu privire la competenţa instanţei civile.

30. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 56 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 334 din data de 15 mai 2015