Document embed

HOTĂRÂRE din 20 martie 2012 în Cauza C.A.S. şi C.S. împotriva României

(Cererea nr. 26692/05)

Strasbourg

DEFINITIVĂ

24 septembrie 2012

Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza C.A.S. şi C.S. împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 21 februarie 2012,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 26.692/05 formulată împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul C.A.S. (primul reclamant) şi domnul C.S. (al doilea reclamant), au sesizat Curtea la 11 iulie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Preşedintele Secţiei a hotărât ca numele reclamanţilor să fie protejate (art. 47 § 3 din Regulamentul Curţii).

2. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales din partea României, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), Preşedintele Camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).

3. Reclamanţii, cărora li s-a acordat asistenţă judiciară gratuită, au fost reprezentaţi de domnul L. Hincker, avocat în Strasbourg. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

4. Reclamanţii formulează mai multe capete de cerere cu privire la fapte repetate de viol şi alte rele tratamente suferite de primul reclamant. În special, primul reclamant a pretins că ancheta penală privind cercetarea acelor fapte nu a avut caracter efectiv şi că a existat o atingere adusă dreptului său la viaţa privată şi de familie.

5. La 15 iunie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate cu aceeaşi ocazie (art. 29 § 1).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6. Reclamanţii, tată şi fiu, s-au născut în 1954, respectiv în 1990, şi locuiesc în prezent în Iaşi.

A. Pretinsele acte de viol şi de violenţă pricinuite primului reclamant

1. Versiunea reclamanţilor în ceea ce priveşte abuzul

7. În perioada ianuarie 1998-aprilie 1998, primul reclamant, care avea atunci 7 ani, ar fi fost supus, în repetate rânduri, la viol şi acte de violenţă din partea lui P.E.

8. În ianuarie 1998, copilul a fost urmărit în drumul său de la şcoală spre casă de către P.E. În faţa apartamentului familiei reclamantului, P.E. i-a smuls acestuia cheia din mână, a deschis uşa şi l-a împins pe băiat înăuntru cu forţa. L-a lovit pe copil de mai multe ori în stomac. L-a dezbrăcat pe reclamant de haine, i-a legat mâinile şi picioarele şi i-a astupat gura cu benzi de pânză albă pe care le-a scos din buzunarul pantalonilor săi. Apoi P.E. l-a târât pe copil în bucătărie, a îndepărtat o piesă de mobilier de lângă perete şi a pus-o lângă canapea. L-a aplecat pe copil peste mobilier şi l-a abuzat sexual. Apoi, i-a scos căluşul din gură şi l-a obligat pe copil la sex oral. P.E. l-a lovit din nou pe reclamant de mai multe ori în stomac, cap şi în organele genitale, l-a dezlegat şi i-a spus să se îmbrace. L-a ameninţat pe copil cu un cuţit şi l-a avertizat că îl omoară dacă află cineva ce s-a întâmplat.

9. Primului reclamant i-a fost prea frică să strige în timpul atacului.

10. Abuzul a continuat şi în următoarele luni, de câteva ori pe săptămână. La un moment dat, P.E. a făcut o copie a cheii reclamantului ca să poată intra în apartament. Uneori îl aştepta pe copil înăuntru, alteori venea cu un câine şi o dată a venit cu alte persoane, inclusiv cu doi copii minori. Înainte să plece din apartament, P.E. fura uneori mâncare şi sume mici de bani.

11. În cele din urmă, reclamantul le-a spus fratelui şi tatălui său ce i se întâmpla.

12. După aceste evenimente, primul reclamant şi-a schimbat şcoala şi în octombrie 2005 familia s-a mutat din Bacău la Iaşi, după consultarea psihologului şcolii.

2. Argumentele Guvernului

13. Guvernul nu a contestat descrierea faptelor realizată de primul reclamant.

B. Ancheta penală privind acuzaţiile de viol şi violenţă

1. Cercetarea poliţiei

14. La 27 aprilie şi 4 mai 1998, în numele fiului său, al doilea reclamant a reclamat la Poliţia Bacău abuzul sexual şi violenţele la care a fost supus minorul. I-a acuzat pe P.E., S.P. şi L.I.D. Şi-a repetat plângerile la 18 şi 28 mai, la 4, 8 şi 9 iunie şi la 19 iulie 1998.

15. Poliţia a început cercetarea cazului.

16. La 18 mai 1998, la cererea anchetatorilor, primul reclamant a fost supus unei examinări medicale la Spitalul din Bacău. Raportul indica:

"... leziune anală în curs de vindecare şi hipotonia sfincterului anal. Nu sunt semne de violenţă pe corp...Leziunile necesită 16-18 zile de îngrijiri medicale şi ar fi putut fi cauzate prin act sexual anal."

Un certificat medical emis la 19 mai 1998, la cererea poliţiei, a indicat pe scurt constatările examinării.

17. La 12, 15 şi 29 iunie 1998, P.E. a dat declaraţii la poliţie. A pretins că nu s-a aflat în zonă în acea perioadă şi că nu cunoştea familia reclamantului. A fost în clădire o singură dată, de Anul Nou, pentru aproximativ 10 minute. A recunoscut că obişnuia să plimbe câinele surorii lui, dar nu a mai făcut-o o vreme; în perioada respectivă, el dresa un alt câine, după-amiaza, de la ora 17,00 la 19,00. La testul poligraf, P.E. a manifestat un comportament simulat când a fost întrebat dacă a întreţinut acte sexuale cu primul reclamant.

S.P. şi L.I.D. au negat orice participare la abuz.

18. Primul reclamant a fost audiat de mai multe ori de către anchetatori. Acesta a dat detalii privind faptele. Declaraţiile lui au fost redate în scris la 19 iunie 1998, 12 octombrie 2001, 31 mai 2002 şi 25 martie 2003. În unele declaraţii, el a arătat că i-a spus fratelui şi tatălui său despre abuz, dar în altele a declarat că nu a spus nimic nimănui. În prima lui declaraţie, a arătat poliţiei că a doua zi după ce i-a spus tatălui său despre abuz, părinţii l-au lăsat să se întoarcă singur de la şcoală şi a stat singur în apartament după ce a venit de la şcoală.

19. Al doilea reclamant a dat declaraţii anchetatorilor, cu privire la fapte, astfel cum le descrisese fiul său.

20. La 15 decembrie 1999, mama primului reclamant a declarat că a suspectat că ceva se întâmpla, deoarece vocea fiului ei tremura uneori la telefon, iar uneori găsea casa murdară şi mizerie în baie, dar a crezut că era vina copiilor. În faţa procurorului şi-a completat declaraţiile şi a spus că în acea perioadă a observat că dispăreau mâncare şi bani din casă.

21. Primul reclamant l-a identificat pe P.E. la prezentarea pentru recunoaştere efectuată la sediul poliţiei.

22. Alţi câţiva martori au fost audiaţi de către poliţie, inclusiv vecini şi cunoştinţe.

R.M., vecina de la etajul superior, a declarat că nu ştie ce s-a întâmplat în locuinţa reclamanţilor. După câteva zile, şi-a schimbat declaraţiile şi a declarat că a văzut în acea perioadă un bărbat care se potrivea cu descrierea lui P.E. intrând în apartamentului reclamanţilor cu un câine. A explicat că i-a fost frică că, dacă spune ce a văzut, vecinii ar fi crezut că îi spionează. În timpul anchetei şi procedurii din instanţă, R.M. şi-a schimbat declaraţiile, spunând atât că l-a văzut pe P.E. intrând în apartamentul victimei de mai multe ori, în perioada februarie-martie, cât şi că l-a văzut intrând doar o dată.

23. La 10 ianuarie 2000, poliţia i-a confruntat pe R.M. şi P.E. Amândoi şi-au menţinut declaraţiile anterioare.

24. B.V. a informat poliţia că, la cererea celui de al doilea reclamant, l-a însoţit pe reclamant la şcoală şi înapoi acasă, de câteva ori, în aprilie 1998. L-a observat pe P.E. în vecinătate de câteva ori, iar la 22 aprilie 1998 l-a văzut forţându-l pe primul reclamant să intre în apartament.

R.I., fiul adolescent al lui R.M., a spus că l-a văzut pe P.E. intrând în locuinţa victimei în perioada ianuarie-aprilie, uneori cu un câine. La 27 iunie 1998, poliţia a organizat o confruntare între R.I. şi P.E. R.I. a menţinut declaraţia că l-a văzut pe P.E. intrând în apartament împreună cu victima şi apoi că l-a auzit pe copil ţipând. P.E. a negat că l-ar fi văzut pe R.I. sau că ar fi abuzat de primul reclamant.

25. Anchetatorii au percheziţionat atât locuinţa reclamanţilor, cât şi locuinţa lui P.E., dar nu au descoperit alte probe de susţinere a acuzaţiilor. Aceştia au verificat apelurile efectuate de pe telefonul reclamanţilor în perioada aflată sub investigaţie. De asemenea, au verificat şi confirmat că vecinii de la etajul superior puteau vedea, de pe hol, cine intra în apartamentul reclamanţilor.

26. În timpul cercetărilor, primul reclamant a fost supus mai multor examinări medicale şi psihiatrice, în prezenţa tatălui său.

27. La 1 februarie 2000, o nouă examinare medicală efectuată de Serviciul de Medicină Legală Bacău, dispusă de poliţie, a confirmat constatările examinării din 18 mai 1998. Medicii au considerat că este imposibil de stabilit dacă făptuitorul era adult sau minor. Au concluzionat că leziunile puteau fi cauzate numai prin abuz sexual repetat.

2. Actele emise de procurori

28. La 16 iunie 2000, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a decis scoaterea de sub urmărire penală a lui P.E. şi neînceperea urmăririi penale împotriva lui S.P. şi L.I.D. Al doilea reclamant a formulat o plângere împotriva soluţiei.

29. La 27 iulie 2000, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău a admis plângerea şi a restituit cauza poliţiei pentru completarea cercetării.

30. La 28 februarie 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a decis din nou scoaterea de sub urmărire penală. La 5 septembrie 2001, plângerea celui ce al doilea reclamant a fost admisă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Acesta din urmă a dispus trimiterea cauzei la procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie şi a dispus continuarea cercetării.

31. La 7 martie 2002, dosarul de urmărire penală a fost trimis Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău cu dispoziţia de a se continua cercetarea.

32. La 16 septembrie 2002, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui P.E. şi a decis neînceperea urmăririi penale împotriva lui S.P. şi L.I.D., cu motivarea că infracţiunile nu au fost comise de aceştia. S-a hotărât, de asemenea, să se continue cercetările pentru identificarea autorilor infracţiunilor.

33. Al doilea reclamant a formulat o plângere împotriva ordonanţei. La 11 noiembrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a anulat ordonanţa.

34. La 8 aprilie 2003, procurorul din cadrul Tribunalului Bacău l-a trimis în judecată pe P.E. pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi violare de domiciliu. De asemenea, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva lui S.P. şi L.I.D. Primul reclamant a solicitat despăgubiri civile în cuantum de 300.000.000 lei.

35. În această perioadă, câţiva martori au fost din nou chemaţi pentru audiere şi un nou raport de expertiză a fost întocmit, concluzionând că leziunile anale suferite de primul reclamant trebuie să fi fost cauzate cu aproximativ 10-12 zile înainte de examinarea din 19 mai 1998. La 31 martie 2002, al doilea reclamant a refuzat să îl supună pe fiul său, primul reclamant, la o altă evaluare psihiatrică.

3. Plângerile cu privire la ancheta penală

36. Pe tot parcursul urmăririi penale, al doilea reclamant s-a plâns de câteva ori de durata procedurii. Plângerile sale au fost respinse de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău la 16 august 1999 şi la 29 februarie 2000. La 12 iulie 2002, Poliţia Judeţeană Bacău a răspuns la o plângere similară, subliniind ultimele măsuri procedurale luate în cauză.

37. În plus, la 22 noiembrie 2001, al doilea reclamant s-a plâns că el, familia sa şi câţiva martori au fost ameninţaţi de P.E. La 8 noiembrie 2004, P.E. i-a ameninţat pe reclamanţi cu represalii. Aceştia au raportat incidentele la poliţie.

38. La 20 aprilie 2004, al doilea reclamant s-a plâns cu privire la ordonanţa procurorului de a nu începe urmărirea penală împotriva lui S.P. şi L.I.D. La 21 mai 2004, Judecătoria Bacău a respins plângerea. Hotărârea a devenit definitivă întrucât părţile nu au introdus apel împotriva acesteia.

C. Procedura în faţa primei instanţe

39. Cauza a fost iniţial trimisă Tribunalului Bacău. Cu toate acestea, la 27 mai 2003, Tribunalul Bacău a schimbat încadrarea juridică a faptelor şi a trimis cauza judecătoriei. A observat că la momentul comiterii faptelor, persoanele de sex masculin nu erau recunoscute ca posibile victime ale infracţiunii de viol. Mai mult, pe parcursul derulării anchetei, relaţiile sexuale dintre persoanele de acelaşi sex fuseseră dezincriminate. Prin urmare, faptele cercetate nu puteau fi caracterizate decât ca "perversiune sexuală" şi "corupţie sexuală asupra unui minor", care se aflau în competenţa judecătoriilor.

Judecătoria Bacău a început judecarea cauzei. La 13 mai 2003, primul reclamant a făcut o descriere detaliată a faptelor. P.E. a negat comiterea vreunei infracţiuni împotriva reclamantului.

40. În septembrie 2003, fratele mai mare al primului reclamant a dat o declaraţie în instanţă. Acesta a relatat ceea ce îi spusese fratele său despre abuz. A declarat, de asemenea, că în acea perioadă (ianuarie-aprilie 1998), comportamentul fratelui său se schimbase, refuza să mănânce, era tot timpul speriat şi uneori avea urme de sânge pe lenjeria intimă. El a declarat că şi mama lor observase urmele de sânge.

41. Mama primului reclamant a recunoscut că nici ea, nici soţul său nu s-au învoit de la serviciu pentru a sta cu copilul şi a vedea ce s-a întâmplat, deşi observase unele schimbări în comportamentul său şi, uneori, chiar semne fizice ale unui posibil abuz.

42. Mai mulţi martori au fost audiaţi de instanţă, inclusiv vecinii R.I. şi R.M., precum şi S.P.

43. În perioada 20 decembrie 2002-25 martie 2003, primul reclamant a fost supus unei evaluări psihologice. Raportul final a arătat că acesta manifesta anxietate la vederea imaginii pretinsului său agresor, nesiguranţă şi izolare socială; că dorea să aibă rutina unui "copil normal"; şi că avea tendinţa să exagereze şi să inventeze lucruri, ceea ce este specific celor ce suferă de traume cauzate de asemenea violenţă, în special copiilor.

44. La 3 iunie 2003, al doilea reclamant s-a plâns de durata procedurii şi de cererea de eliberare a lui P.E. La 11 august 2003, acesta s-a plâns că P.E. a fost eliberat din detenţie.

45. La 17 noiembrie 2003, primul reclamant a fost supus unei evaluări psihiatrice la Spitalul nr. 7 din Iaşi. Comisia de examinare a observat că era speriat, nesigur, avea dificultăţi de concentrare şi arăta frustrare asociată cu experienţa de a nu fi crezut de alţii.

46. La 5 mai 2004, Judecătoria Bacău l-a achitat pe P.E., cu motivarea că infracţiunile nu au fost comise de acesta.

47. Instanţa a reţinut în special că părinţii nu au observat schimbarea conduitei copilului lor şi nu au anunţat autorităţile în timp util, ci, mai degrabă, au aşteptat după ce abuzul se petrecuse de ceva vreme. Instanţa a observat, de asemenea, că descrierile faptelor făcute de primul reclamant şi de martori nu au fost exacte şi difereau în detalii şi a subliniat că al doilea reclamant a încercat să influenţeze unii martori să dea declaraţii împotriva lui P.E. De asemenea, instanţa a acordat importanţă faptului că percheziţiile efectuate în timpul anchetei nu au evidenţiat urme ale prezenţei lui P.E. în apartamentul victimei sau alte probe în apartamentul lui P.E. în susţinerea acuzaţiei aduse împotriva acestuia. În final, instanţa a considerat că aspectele cuprinse în constatările raportului medico-legal nu erau concludente cu privire la vinovăţia lui P.E.

D. Procedura în apel şi în recurs

48. La 4 octombrie 2004, Tribunalul Bacău a respins apelurile introduse de procuror şi de reclamant împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie.

Tribunalul a constatat că existau contradicţii între declaraţiile date de părţi şi de martori. A recunoscut că era posibil ca aceste contradicţii să fi fost cauzate de timpul scurs de la evenimente până la administrarea probelor de către instanţe, dar a considerat că durata anchetei nu a fost principala cauză a discrepanţelor. Astfel, instanţa a observat că încă de la începutul urmăririi penale, al doilea reclamant şi martorii au făcut descrieri contradictorii ale agresorului în diversele lor declaraţii şi a considerat că unii martori nu au fost sinceri şi că tatăl victimei a încercat să influenţeze mai multe persoane să depună mărturie împotriva lui P.E. Instanţa a considerat, de asemenea, că prezentarea pentru recunoaştere organizată de poliţie nu a fost realizată în mod corespunzător, deoarece persoanele alese să stea lângă P.E. nu semănau ca aspect fizic, în special cu privire la înălţime, lungimea părului şi postura. Instanţa a observat, de asemenea, că numai o singură familie din întregul bloc de apartamente l-a auzit pe copil ţipând. Instanţa s-a arătat preocupată de faptul că, în ciuda pretinselor probe fizice de abuz (urme de sânge, de exemplu) şi a altor evenimente ciudate din casă (dispariţia hranei, mutarea mobilei), părinţii au aşteptat mult timp până să raporteze pretinsul abuz la poliţie. În cele din urmă, instanţa a observat că profilul său psihologic indica că primul reclamant era predispus la influenţă externă şi la fantezii şi a considerat că este posibil "să-şi fi pus părinţii pe o pistă falsă, fie pentru că nu ştia cine este agresorul, fie pentru că voia să-i ascundă identitatea acestuia din urmă".

La 20 ianuarie 2005, Curtea de Apel Bacău a respins, cu două voturi la unu, recursurile introduse de procuror şi de reclamant. A reiterat argumentele prezentate de tribunal. Judecătorul care a avut o opinie separată a argumentat că probele depuse la dosar erau suficiente pentru condamnarea lui P.E. pentru corupţie sexuală şi violare de domiciliu.

II. Dreptul intern şi dreptul internaţional relevant

49. La data la care a avut loc abuzul împotriva primului reclamant, dispoziţiile relevante din Codul penal prevedeau următoarele:

"Art. 197 - Violul

Raportul sexual cu o persoană de sex feminin prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani, dacă:

a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună; [...]

Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani dacă victima nu a împlinit vârsta de 14 ani, [...]

Art. 198 - Actul sexual cu o minoră

(1) Raportul sexual cu o persoană de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 14 ani se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. [...]

Art. 200 - Relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex

Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, săvârşite în public sau dacă au produs scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.

Fapta majorului de a avea relaţii sexuale cu un minor de acelaşi sex se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

Relaţiile sexuale cu o persoană de acelaşi sex în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. [...]

Art. 201 - Perversiunea sexuală

Actele de perversiune sexuală săvârşite în public sau dacă au produs scandal public se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani. [...]

Art. 202 - Corupţia sexuală

Actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă."

50. Art. 197 şi 198 au fost modificate succesiv în vederea recunoaşterii persoanelor de sex masculin în calitate de posibile victime ale infracţiunilor de viol şi de act sexual cu un minor, prin Legea nr. 197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal, care a intrat în vigoare la 15 noiembrie 2000, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, care intrat în vigoare la 26 iunie 2001. Această din urmă ordonanţă de urgenţă a dezincriminat relaţiile sexuale consimţite între persoane de acelaşi sex.

51. La 28 septembrie 1990, România a ratificat Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (CDC), în vigoare de la 2 septembrie 1990. CDC prevede că interesul superior al copilului şi demnitatea sa vor fi luate primordial în considerare în toate acţiunile cu privire la copii (art. 3).

52. CDC le îndeamnă pe statele membre să ia toate măsurile adecvate pentru a proteja copiii de toate formele de violenţă, inclusiv de abuz sexual, şi să asigure recuperarea şi reintegrarea socială a victimelor. Articolele relevante sunt redactate după cum urmează:

"Art. 19

1. Statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanţilor legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat.

2. Aceste măsuri de protecţie vor cuprinde, după caz, proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului şi celor cărora le-a fost încredinţat, precum şi pentru instituirea altor forme de prevenire şi pentru identificarea, denunţarea, acţionarea în instanţă, anchetarea, tratarea şi urmărirea cazurilor de rele tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, şi, dacă este necesar, a procedurilor de implicare judiciară. [...]

Art. 34

Statele părţi se angajează să protejeze copilul contra oricărei forme de exploatare sexuală şi de violenţă sexuală. În acest scop statele vor lua, în special, toate măsurile corespunzătoare pe plan naţional, bilateral şi multilateral, pentru a împiedica:

a) incitarea sau constrângerea copiilor să se dedea la activităţi sexuale ilegale. [...]

Art. 39

Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita recuperarea fizică şi psihologică şi reintegrarea socială a copiilor, victime ale unei forme de neglijenţă, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude, inumane sau degradante ori victime ale unui conflict armat. Această readaptare şi această reintegrare se vor desfăşura în condiţii care favorizează sănătatea, respectul de sine şi demnitatea copilului."

53. Comitetul pentru Drepturile Copilului a interpretat textul CDC în Comentariile sale generale. Ultimul său Comentariu general nr. 13(2011) cu privire la dreptul copilului la protecţie faţă de toate formele de violenţă are ca scop să ghideze statele părţi în înţelegerea propriilor obligaţii prevăzute de art. 19 din CDC, construind pe baza documentelor existente şi reflectând la evoluţia acelei protecţii. Comitetul a recunoscut eforturile statelor de a preveni şi de a răspunde la violenţă. A constatat totuşi că statele au rămas în urmă cu respectarea obligaţiilor:

"12. ... În ciuda acestor eforturi, iniţiativele existente sunt, în general, insuficiente. Cadrul juridic din majoritatea statelor nu reuşeşte să interzică toate formele de violenţă împotriva copiilor şi, acolo unde există legi adoptate, executarea lor este adesea inadecvată."

Comitetul îşi exprimă opinia că statelor le revine o "obligaţie strictă" de a lua toate măsurile adecvate pentru a implementa pe deplin acest drept pentru toţi copiii (pct. 37 din Comentariul general). Printre obligaţiile statului, Comitetul a identificat nevoia de a revizui şi modifica legislaţia internă în linie cu art. 19 din CDC, a asigura protecţia victimelor-copii şi accesul efectiv la o cale de atac de remediere şi reparaţie, a executa legea într-un mod adaptat copiilor şi a asigura consiliere (pct. 41-44 din Comentariul general).

Comitetul dezvoltă opinia sa în continuare privind tema "măsurilor de protecţie", subliniind importanţa prevenirii, nevoia unui mecanism de raportare uşor accesibil, importanţa unei anchete riguroase şi totodată care să ţină cont de copii, precum şi a justiţiei eficiente şi adaptate copiilor, în care procesul echitabil trebuie respectat (în special pct. 45-58 din Comentariul general).

54. La 25 octombrie 2007, Consiliul Europei, recunoscând că bunăstarea şi interesul superior ale copilului sunt valori fundamentale comune tuturor statelor membre, a adoptat Convenţia pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale, îndemnând statele membre să adopte măsuri pentru protecţia copiilor împotriva oricărei forme de abuz şi să creeze un sistem capabil să pedepsească asemenea acte.

La 17 mai 2011, statul pârât a ratificat Convenţia care a intrat în vigoare în România la 1 septembrie 2011.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 şi 8 din Convenţie

55. Primul reclamant s-a plâns în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie cu privire la violenţa şi abuzul sexual la care a fost supus de către P.E., cu ajutorul lui S.P. şi L.I.D. Ambii reclamanţi s-au plâns în temeiul art. 8 că P.E. le-a distrus casa şi familia şi că au fost nevoiţi să se mute din oraş după evenimente, pentru a-şi construi din nou o viaţă normală.

56. Art. 3 din Convenţie este redactat după cum urmează:

"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."

57. Art. 8 din Convenţie este redactat după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi libertăţilor altora."

A. Cu privire la admisibilitate

58. Guvernul a confirmat că plângerea reclamanţilor în temeiul art. 8 se referă numai la faptul că presupuşii făptuitori au fost achitaţi şi că reclamanţii au fost nevoiţi să se mute din oraş pentru a-l proteja pe primul reclamant după incidente. În opinia sa, aceste aspecte nu trebuie să intre sub incidenţa art. 8 din Convenţie şi, în orice caz, reclamanţii nu puteau fi consideraţi victime ale încălcării acelui articol. Acesta arată că reclamanţii au ales să se mute şi nu au fost forţaţi în acest sens de către autorităţi; reclamanţii au aşteptat, de asemenea, 9 luni de la terminarea procesului şi aproape şapte ani de la evenimente, până să se mute efectiv. Guvernul a subliniat, de asemenea, că reclamanţii nu s-au plâns autorităţilor în ceea ce priveşte impactul pe care ancheta, considerată ineficientă, l-a avut asupra vieţii lor private şi de familie.

59. Reclamanţii au contestat aceste argumente.

60. Curtea notează că al doilea reclamant se plânge numai în privinţa faptului că el şi familia lui au fost nevoiţi să se mute din oraş în urma evenimentelor. Aceste acuzaţii sunt invocate şi de primul reclamant în plângerea sa în temeiul art. 8. Cu toate acestea, nu există nicio menţiune în dosar că autorităţile au contribuit în vreun fel la acea mutare. Mai mult, reclamanţii nu s-au plâns ca atare autorităţilor despre faptul că au fost nevoiţi să se mute din oraş.

Rezultă că acest capăt de cerere formulat de primul reclamant şi întreaga plângere formulată de al doilea reclamant sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.

61. Mai mult, Curtea observă că primul reclamant s-a plâns despre relele tratamente aplicate de o terţă persoană. În niciun moment nu a pretins că reprezentanţi ai statului au fost implicaţi în abuzul efectiv.

Rezultă că, în măsura în care acest capăt de cerere priveşte aspectele materiale ale art. 3 din Convenţie, acesta este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 § 3 lit. a^ şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.

62. În cele din urmă, Curtea consideră că, în măsura în care priveşte caracterul efectiv al anchetei penale şi impactul acesteia asupra vieţii de familie a primului reclamant, restul capetelor de cerere formulate de primul reclamant în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În continuare, Curtea subliniază că aceste capete de cerere nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

63. Primul reclamant a subliniat că un abuz, precum cel pe care l-a suferit el, a fost calificat de către Curte ca tortură. Acesta a făcut referire la Cauza Aydin împotriva Turciei (25 septembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VI), unde victima a fost ţinută în detenţie. Cât despre procedura din cauza de faţă, acesta a argumentat că ancheta penală nu a fost nici promptă, nici eficientă, că procurorul a aşteptat 3 săptămâni până să deschidă urmărirea penală şi două luni până să îl interogheze pe P.E. Acesta a susţinut, de asemenea, că poliţia nu a luat câteva măsuri esenţiale de cercetare penală, în special prelevarea de probe ADN din apartamentul reclamanţilor, de la persoanele acuzate şi de la câine, în timp ce alte măsuri au fost supraestimate, în ciuda relevanţei lor limitate asupra faptelor. Primul reclamant s-a plâns, de asemenea, despre modul în care instanţele au cântărit probele, subliniind, în special, că au respins dovada directă a vinovăţiei lui P.E. (testul poligraf, prezentarea pentru recunoaştere, primele certificate medicale), favorizând evaluările efectuate mai târziu de experţi asupra victimei şi învinovăţind părinţii că nu au reacţionat mai repede.

64. În cele din urmă, primul reclamant s-a plâns că încadrarea juridică acordată faptelor de instanţele naţionale a contrazis cerinţele Convenţiei şi a fost posibilă numai pentru faptul că, la momentul respectiv, nu exista o legislaţie adecvată privind violul asupra băieţilor.

65. Guvernul a susţinut că autorităţile au avut o sarcină grea în stabilirea faptelor cauzei, având în vedere declaraţiile contradictorii date de victimă, de familia sa şi de martori, pe parcursul procedurii. În opinia sa, ancheta a fost promptă, meticuloasă şi rapidă şi simplul fapt că nu a dus la o condamnare nu înseamnă că a fost ineficientă. A considerat că familiei victimei i-a luat prea mult timp să reacţioneze, în ciuda faptului că existau semne vizibile de abuz. Atitudinea a fost, în opinia lor, inexplicabilă, în special având în vedere că acest copil nu a mai avut probleme sociale înainte de incidente.

66. Guvernul a subliniat, de asemenea, că obligaţia impusă statelor în temeiul art. 3 nu reprezenta o obligaţie de rezultat, ci de mijloace.

67. În ceea ce priveşte art. 8, Guvernul a susţinut că, în contextul cauzei şi dat fiind modul în care reclamanţii şi-au formulat plângerea, ar fi greu de identificat o obligaţie negativă sau pozitivă care să îi revină statului.

2. Motivarea Curţii

(a) Principii generale

68. Curtea reiterează faptul că obligaţia înaltelor părţi contractante în temeiul art. 1 din Convenţie de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsuri menite să asigure că persoanele aflate sub jurisdicţia lor nu sunt supuse la rele tratamente, inclusiv rele tratamente administrate de persoane fizice (a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 149, CEDO 2003-XII).

69. Mai mult, absenţa unei responsabilităţi directe a statului pentru acte de violenţă care să îndeplinească condiţia gravităţii, astfel încât să facă aplicabil art. 3 din Convenţie, nu scuteşte statul de obligaţiile prevăzute de această dispoziţie. În aceste cazuri, art. 3 impune autorităţilor să realizeze o anchetă oficială efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 151, şi Denis Vasilyev împotriva Rusiei, nr. 32704/04, pct. 98-99, 17 decembrie 2009).

70. Chiar dacă sfera de aplicare a obligaţiilor pozitive ale statului ar putea diferi între cazurile în care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agenţilor statului şi cazurile în care violenţa este aplicată de persoane fizice care nu au legătură cu statul, cerinţele privind ancheta oficială sunt similare. Pentru ca ancheta să fie considerată "efectivă", trebuie, în principiu, să fie aptă să ducă la stabilirea faptelor cauzei şi la identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi. Aceasta nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. Autorităţile trebuie să fi luat măsurile rezonabile de care dispuneau pentru a asigura probele cu privire la incident, inclusiv, printre altele, mărturiile martorilor oculari, probele biologice şi altele. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau identitatea persoanelor vinovate riscă să contravină acestui standard, iar cerinţa de promptitudine şi de termen rezonabil este implicită în acest context. În cazurile prevăzute la art. 2 şi 3 din Convenţie, în care caracterul efectiv al anchetei oficiale a fost în discuţie, Curtea s-a pronunţat adeseori cu privire la faptul dacă autorităţile au reacţionat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv. A fost acordată relevanţă momentului de începere a anchetei, întârzierii în luarea declaraţiilor şi duratei de timp necesare cercetării iniţiale (a se vedea Denis Vasilyev, citată anterior, pct. 100 cu referinţele ulterioare; şi Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 67, 4 martie 2008).

71. Mai mult, obligaţiile pozitive ale statului sunt inerente dreptului la respectarea efectivă a vieţii private în temeiul art. 8; aceste obligaţii pot implica adoptarea de măsuri, inclusiv în domeniul relaţiilor dintre indivizi. Deşi alegerea mijloacelor pentru a asigura respectarea art. 8 în domeniul protecţiei împotriva faptelor persoanelor care nu au legătură cu statul intră, în principiu, în marja de apreciere a statului, o descurajare efectivă a unor fapte grave, cum ar fi violul, unde valorile fundamentale şi aspectele esenţiale ale vieţii private reprezintă miza, impune adoptarea unor dispoziţii de drept penal eficiente. Copiii şi alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecţie efectivă (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 150).

72. În continuare, Curtea reaminteşte faptul că nu a exclus posibilitatea ca obligaţia pozitivă a statului în temeiul art. 8 de a proteja integritatea fizică a individului să poată fi extinsă la chestiuni referitoare [a caracterul efectiv al unei anchete penale (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 152).

În cele din urmă, Curtea notează că şi Comitetul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului a subliniat că trebuie adoptate o serie de măsuri pentru protecţia copiilor împotriva tuturor formelor de violenţă, care să includă prevenirea, înlăturarea consecinţelor şi repararea prejudiciului (a se vedea, supra, pct. 52-53).

(b) Aplicarea acestor principii cazului examinat

73. Asupra faptelor cauzei, Curtea observă de la bun început că actele de violenţă suferite de primul reclamant şi necontestate de Guvern ating, fără îndoială, pragul de gravitate prevăzut la art. 3. Obligaţiile pozitive ale statului au devenit astfel incidente.

74. Curtea observă cu îngrijorare că, în ciuda gravităţii afirmaţiilor şi a vulnerabilităţii deosebite a victimei, ancheta penală nu a fost demarată cu promptitudine. Într-adevăr, autorităţile au avut nevoie de 3 săptămâni de la data la care a fost introdusă plângerea pentru a solicita examinarea medicală a victimei şi de aproape două luni pentru a-l audia pe principalul suspect. Ancheta penală a durat 5 ani, iar plângerile repetate ale reclamanţilor pe tema duratei acesteia nu au avut rezultate. Tribunalul a recunoscut faptul că s-a scurs o perioadă semnificativă de timp, dar nu a dedus nicio ingerinţă din acest aspect.

Mai mult, Curtea observă că timp de aproape 3 ani nu a fost dispusă nicio măsură semnificativă în cadrul anchetei penale, ulterior primei decizii luate de către procuror de a nu începe urmărirea penală (16 iunie 2000), în ciuda instrucţiunilor repetate date pe linie ierarhică de a continua cercetările.

75. La finalizarea procedurii penale, respectiv după 7 ani de la data pretinselor fapte, persoana acuzată a fost achitată. În dosar nu există niciun element care să indice faptul că autorităţile au încercat să afle dacă altcineva ar putea fi vinovat pentru aceste grave infracţiuni. Acest lucru ridică îndoieli în privinţa efectivităţii procedurii, în special într-un caz atât de delicat cum este cel ce implică abuzul sexual comis cu violenţă asupra unui minor (a se vedea, mutatis mutandis, Stoica, citată anterior, pct. 77).

76. Curtea nu a identificat niciun indiciu de arbitrariu în modul în care instanţele au realizat încadrarea juridică a faptelor. Într-adevăr, în aplicarea principiului legii penale mai favorabile, violul asupra minorilor de sex masculin nu se pedepsea penal la acea vreme, deoarece persoanele de sex masculin nu erau recunoscute ca posibile victime ale infracţiunii de viol până la data de 15 noiembrie 2000 şi, deoarece, în 2001, art. 200 care interzicea actul sexual cu o persoană de acelaşi sex, inclusiv prin constrângere, a fost abrogat (a se vedea, supra, pct. 49 şi 50). Înainte ca sfera de aplicare a protecţiei împotriva violului să se extindă la posibilele victime de sex masculin, sistemul permitea totuşi pedepsirea acelor fapte în contextul altor infracţiuni, cum ar fi cele invocate în cauza examinată.

Curtea observă că legislaţia statului pârât protejează în prezent toate persoanele, inclusiv minorii de sex masculin sau feminin, împotriva violului, inclusiv în ceea ce priveşte actul sexual cu un minor. Mai reţine, de asemenea, că România a ratificat CDC şi Convenţia pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale (a se vedea, supra, pct. 51-54), care prevede obligaţia statelor membre de a proteja copiii împotriva oricărei forme de abuz.

77. Cât despre procedura penală din cauza de faţă, Curtea reiterează că nu sunt în discuţie susţinerile privind erorile sau omisiunile izolate din cadrul anchetei, că nu se poate substitui autorităţilor interne în ceea ce priveşte evaluarea faptelor cauzei şi că nu poate decide cu privire la răspunderea penală a pretinşilor făptuitori (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 168). În cazuri similare, Curtea şi-a exprimat opinia că era de datoria autorităţilor să cerceteze toate faptele şi să decidă în temeiul evaluării tuturor circumstanţelor relevante (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 181).

78. Fără a face abstracţie de rolul său subsidiar în această materie, Curtea îşi exprimă îngrijorarea în special faţă de faptul că autorităţile nu au încercat să cântărească probele contradictorii şi nu au depus eforturi consecvente pentru stabilirea faptelor prin realizarea unei evaluări contextuale (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 177). Curtea subliniază că ancheta penală trebuie să fie riguroasă şi să ţină cont de copii, în cazurile care implică acte de violenţă împotriva unui minor.

79. Curtea nu poate să nu observe că în timp ce autorităţile au adoptat o atitudine laxă cu privire la durata anchetei penale, instanţele naţionale au acordat o importanţă semnificativă faptului că familia nu a reclamat imediat la poliţie pretinsele infracţiuni şi că, într-o anumită măsură, victima nu a reacţionat mai repede (a se vedea, supra, pct. 47).

80. Guvernul a evocat de asemenea pretinsa neglijenţă a părinţilor în recunoaşterea şi reclamarea abuzului în timp util. Chiar dacă - analizând retrospectiv - părinţii ar fi acţionat cu promptitudine atunci când au observat primele schimbări în comportamentul primului reclamant şi petele de sânge de pe lenjerie, Curtea nu vede cum acest lucru ar fi putut avea un impact major asupra diligenţei poliţiei în răspunsul său la faptele reclamate. Curtea nu poate înţelege nici de ce instanţele naţionale au acordat o importanţă atât de mare acestui fapt.

81. Având în vedere, în special, importanţa acordată reacţiei victimei, Curtea consideră că autorităţile nu au fost conştiente de vulnerabilitatea deosebită a tinerilor şi de factorii psihologici speciali implicaţi în cazurile privind abuzul sexual comis cu violenţă asupra minorilor, particularităţi care ar fi putut explica ezitările victimei în reclamarea abuzului şi în descrierile faptelor (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 183).

82. Curtea subliniază că obligaţiile statului prevăzute la art. 3 şi 8 din Convenţie în cazuri ca acesta impun respectarea interesului superior al copilului. Dreptul la demnitate umană şi integritate psihologică implică o atenţie deosebită în cazul în care un copil este victima violenţei (a se vedea, mutatis mutandis, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 65, CEDO 2002-III). Curtea regretă că primului reclamant nu i-a fost acordată niciodată consiliere şi nu a fost asistat de un psiholog calificat în timpul procedurii penale şi ulterior. Singura menţiune a unui asemenea sprijin este cea din partea consilierului şcolii, care a sugerat că ar fi mai bine dacă familia s-ar muta în altă parte. Având în vedere obligaţiile pozitive pe care statul pârât şi le-a asumat în conformitate cu diversele instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor copilului, aceasta nu poate fi considerată ca fiind o măsură adecvată de "recuperare şi reintegrare".

83. Eşecul de a răspunde în mod adecvat la acuzaţiile de abuz asupra unui copil în acest caz ridică îndoieli cu privire la caracterul efectiv al sistemului pus în practică de către stat în conformitate cu obligaţiile sale internaţionale şi goleşte de conţinut procedura penală de faţă.

Considerentele precedente sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că autorităţile nu au reuşit să îşi îndeplinească obligaţiile pozitive pentru a desfăşura o anchetă penală efectivă cu privire la acuzaţiile de abuz sexual comis cu violenţă şi a asigura protecţia adecvată a vieţii private şi de familie a primului reclamant.

În consecinţă, art. 3 şi 8 din Convenţie au fost încălcate în privinţa primului reclamant.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

84. Primul reclamant s-a plâns referitor la durata şi modul de soluţionare ale anchetei şi ale procedurii penale. Acesta s-a întemeiat pe art. 6 din Convenţie.

85. Ambele părţi au prezentat observaţii cu privire la acest capăt de cerere.

86. Având în vedere concluziile referitoare la art. 3 şi 8 (a se vedea, supra, pct. 70), Curtea consideră că acest capăt de cerere este admisibil, dar că nu este necesar să se analizeze dacă, în prezenta cauză, art. 6 a fost încălcat (a se vedea, printre altele, Bota împotriva României, nr. 16382/03, pct. 59, 4 noiembrie 2008).

III. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei

87. În final, primul reclamant s-a plâns, în temeiul art. 2 din Convenţie, că P.E. l-a ameninţat că îl omoară dacă spune cuiva despre abuz şi, în temeiul art. 5 din Convenţie, că P.E. l-a privat de libertate.

88. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.

Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

89. Art. 41 din Convenţie prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

90. Reclamanţii au solicitat plata sumei de 1.000.000 EUR cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de primul reclamant.

91. Guvernul a argumentat că nu a existat nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi suma solicitată şi că pretenţiile reclamanţilor erau, în orice caz, exagerate. În ultimul rând, acesta a sugerat că stabilirea unei încălcări ar constitui o reparaţie echitabilă în cauză.

92. Curtea recunoaşte că primul reclamant trebuie să se fi simţit nedreptăţit şi afectat din cauza anchetei care nu a fost efectivă şi a ingerinţei în cursul normal al vieţii sale private şi de familie. Prin urmare, îi acordă primului reclamant suma de 15.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

93. Reclamanţii nu au formulat nicio cerere în această privinţă.

C. Dobânzi de întârziere

94. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor de întârziere să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. declară admisibile capetele de cerere introduse de primul reclamant în temeiul art. 3 şi 8 cu privire la pretinsa lipsă de efectivitate a anchetei penale şi la impactul acesteia asupra vieţii sale private şi de familie, precum şi capătul de cerere introdus de acesta în temeiul art. 6, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;

2. hotărăşte că art. 3 şi 8 din Convenţie au fost încălcate;

3. hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie;

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să îi plătească primului reclamant, pentru prejudiciul moral, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 15.000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, ce trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi.

-****-

Redactată în limba engleză, ulterior comunicată în scris, la 20 martie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 217 din data de 16 aprilie 2013