Document embed

DECIZIE nr. 558 din 16 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza întâi, art. 143 alin. (1) cu referire la sintagma "cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei" şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă

Augustin Zegrean	- preşedinte
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Andreea Costin	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza întâi, art. 143 alin. (1) şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Suport Colect" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 134/39/2014 al Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 207D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus note scrise în susţinerea admiterii acesteia.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei. Arată că pronunţarea asupra unei cereri de strămutare nu implică dezbaterea fondului cauzei. În ceea ce priveşte obligativitatea consemnării unei cauţiuni, arată că aceasta nu reprezintă o condiţie de admisibilitate a cererii de strămutare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 7 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 134/39/2014, Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza întâi, art. 143 alin. (1) şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Suport Colect" - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de strămutare a unui proces aflat pe rolul unei judecătorii.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, deoarece instanţa chemată să judece asupra cererii de strămutare este chiar instanţa din care face parte persoana a cărei calitate o reprezintă motivul cererii de strămutare, prin urmare însăşi raţiunea strămutării este golită de conţinut. Mai arată că există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorului care urmează să soluţioneze procesul din cauza calităţii uneia dintre părţi care este judecător la curtea de apel şi membru în Colegiul de conducere al acestei instanţe. Aceste îndoieli subzistă indiferent de instanţa din circumscripţia curţii de apel la care va fi trimisă cauza spre judecare. Astfel, dispoziţiile legale criticate încalcă dreptul la un proces echitabil şi principiul imparţialităţii justiţiei, întrucât există o realitate obiectivă din care rezultă o bănuială legitimă privind lipsa de imparţialitate a instanţei chemate să se pronunţe asupra cererii de strămutare, reprezentată de apartenenţa la instanţă şi la Colegiul de conducere al instanţei a persoanei a cărei calitate o reprezintă motivul cererii de strămutare. Mai susţine că cerinţa imparţialităţii tribunalului, cerinţă privită atât din punct de vedere obiectiv, cât şi din punct de vedere subiectiv, raportat la calitatea părţilor, rezultă şi din prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

7. Referitor la sintagma "cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei" cuprinsă în dispoziţiile în art. 143 alin. (1) din Codul de procedură civilă, autoarea excepţiei arată că aceasta este neconstituţională, deoarece instituie o condiţie restrictivă de acces la justiţie, respectiv de exercitare a cererii de suspendare. Arată că nu există nicio raţiune pentru care se impune o cerinţă suplimentară pentru suspendarea cauzei pentru judecarea căreia se solicită strămutarea. Îşi sprijină critica şi pe faptul că cererea de strămutare se judecă de urgenţă, potrivit art. 144 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar în cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare, astfel cum se prevede la alin. (2) al art. 145 din Codul de procedură civilă. Mai arată că cerinţa consemnării unei cauţiuni îngrădeşte accesul liber la justiţie fără îndeplinirea condiţiilor de justificare rezonabilă şi proporţionalitate între măsură şi ingerinţa efectivă.

8. Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă este întemeiată.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi, art. 143 alin. (1) cu referire la sintagma "cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei" şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 142 alin. (1) teza întâi: "(1) Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea de strămutare se depune la instanţa competentă să o soluţioneze, care va înştiinţa de îndată instanţa de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare."

- Art. 143 alin. (1) cu referire la sintagma "cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei": "(1) La solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă în aceleaşi condiţii, fără citarea părţilor, chiar înainte de primul termen de judecată."

- Art. 145 alin. (1) teza întâi: "(1) În caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel trimite procesul spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa de la care se cere strămutarea."

13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile din Constituţie ale art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

14. De asemenea, invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 28 iunie 1984 pronunţată în Cauza Campbell şi Fell împotriva Regatului Unit, şi Hotărârea din 27 mai 2004 pronunţată în Cauza Ogis - Institut Stanislas, Ogec St. Pie X şi Blanche de Castille şi alţii împotriva Franţei.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea observă că, în speţă, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat, în temeiul art. 140 alin. (1) şi (2) şi art. 141 din Codul de procedură civilă, Curţii de Apel Suceava strămutarea procesului de la Judecătoria Suceava considerând că există bănuiala legitimă cu privire la imparţialitatea judecătorului care va judeca fondul cauzei determinată de calitatea reclamantului contestator din proces, respectiv aceea de judecător la Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă şi de membru al Colegiului de conducere al acestei instanţe. Curtea de Apel Suceava a admis cererea şi, în temeiul art. 145 din Codul de procedură civilă, a strămutat judecarea pricinii de la Judecătoria Suceava la Judecătoria Vatra Dornei, judeţul Suceava. Totodată, a dispus păstrarea actelor de procedură îndeplinite până la această dată. În aceste circumstanţe, se ridică problema de a stabili dacă motivele de bănuială legitimă cu privire la imparţialitatea judecătorului subzistă în faţa tuturor instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava la care va fi trimisă cauza spre judecare, având în vedere faptul că persoana a cărei calitate reprezintă motivul cererii de strămutare poate avea un ascendent asupra judecătorilor fondului, tocmai din cauza poziţiei ierarhic superioare a instanţei din care aceasta face parte.

16. Referitor la noţiunea de strămutare, Curtea observă că aceasta se defineşte ca fiind acea instituţie procesuală prin care o instanţă competentă potrivit regulilor generale de competenţă va fi desesizată de judecarea unei cauze în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad, pentru motive care pun la îndoială imparţialitatea ei. Astfel, strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil.

17. În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare, Curtea reţine că în reglementarea procesual civilă anterioară aceasta era Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În prezent, instanţa supremă are competenţa de a soluţiona numai cererile de strămutare întemeiate pe motive de siguranţă publică, precum şi cele care se referă la strămutarea cauzelor de la curţile de apel. În actuala reglementare procesual civilă instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă este curtea de apel în circumscripţia căreia se află instanţa de la care se cere strămutarea procesului, curte de apel care, potrivit art. 145 din Codul de procedură civilă, în caz de admitere a cererii de strămutare, va trimite procesul spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa. Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale [art. 140 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

18. Raţiunea stabilirii curţii de apel ca instanţă competentă să judece cererile de strămutare de la judecătoriile sau tribunalele din circumscripţia sa ţine de buna administrare a justiţiei, asigurată prin apropierea instanţei care soluţionează cererea de strămutare de locul în care se susţine că există împrejurările invocate de către petent. De asemenea, prin stabilirea acestei reguli s-a urmărit evitarea supraîncărcării instanţei supreme şi prelungirea duratei procesului, reducându-se în mod semnificativ şi costurile pentru părţi, în primul rând cele legate de deplasare.

19. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, respectiv Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014, reiterând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparţialitatea magistratului, ca şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47).

20. Analizând art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului. Din această perspectivă, Curtea reţine că, ceea ce se critică în cauza de faţă nu este imparţialitatea subiectivă, ci cea obiectivă a judecătorului, dată de calitatea reclamantului de judecător la curtea de apel, deci la o posibilă instanţă de control judiciar.

21. În ceea ce priveşte imparţialitatea obiectivă, Curtea constată că strămutarea la altă instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, astfel cum s-a reţinut la paragraful 17, nu este în toate cauzele suficientă pentru a înlătura motivele de bănuială legitimă care au stat la baza măsurii strămutării, ceea ce înseamnă că se poate prezuma că acestea vor exista la orice instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel. Potrivit art. 146 alin. (1) din Codul de procedură civilă, strămutarea nu poate fi cerută din nou, norma procedurală urmărind evitarea formulării şicanatorii a unor noi cereri de strămutare. Într-un mod ipotetic, în circumstanţele cauzei, formularea unei noi cereri de strămutare nu ar conduce decât la învestirea unei alte judecătorii din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, astfel că acest incident procedural rămâne fără finalitate. Dispoziţiile alin. (2) al art. 146 prevăd că cererea de strămutare a cauzei introdusă cu nerespectarea prevederilor alin. (1), respectiv dacă nu se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau invite după soluţionarea acesteia, este inadmisibilă dacă pricina se află pe rolul aceleiaşi instanţe.

22. Având în vedere faptul că, în speţă, motivul de bănuială legitimă evocat de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi înlăturat în temeiul normelor procedurale criticate, Curtea apreciază că acestea nu îşi ating scopul pentru care au fost edictate, respectiv nu sunt de natură a înlătura îndoielile cu privire la parţialitatea instanţei de judecată.

23. În analiza mecanismului procedurii reglementate de dispoziţiile legale criticate Curtea observă că, pentru ipoteza în care un judecător este parte într-un proces, Codul de procedură civilă reglementează situaţia particulară a acestor cauze şi pune la dispoziţia acestuia o normă procedurală alternativă, dând posibilitatea reclamantului judecător de a alege între instanţe deopotrivă competente. Astfel, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", este un mijloc procedural care urmăreşte înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei datorate calităţii părţii. De asemenea, dispoziţia legală menţionată la alin. (2) reglementează şi situaţia pârâtului judecător. Astfel, în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Art. 127 din Codul de procedură civilă apare astfel ca fiind alternativa la instituţia strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curţii de apel sau a instanţei supreme, după caz, pentru a se pronunţa asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor.

24. Curtea observă că, în speţa de faţă, reclamantul judecător nu ar fi putut uza de prevederile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi nici instanţa competentă să-i soluţioneze cauza nu ar fi putut invoca nerespectarea acestora, atât timp cât aceste dispoziţii procedurale circumscriu obligaţia reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanţă de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate doar calităţii sale de a fi judecător la instanţa competentă să-i soluţioneze cauza, nu şi la o instanţă de grad superior.

25. Astfel, neexistând un mecanism procedural alternativ care să permită corectarea normelor legale criticate, Curtea constată că, datorită circumstanţelor cauzei, se justifică temerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte imparţialitatea obiectivă a instanţei care trebuie să judece fondul cauzei în urma admiterii cererii de strămutare. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în aprecierea imparţialităţii obiective, aparenţele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justiţiabililor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28-32, Hotărârea din 26 octombrie 1984 pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25-30, sau Hotărârea din 24 mai 1989 pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46-52).

26. Având în vedere cele de mai sus, dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă apar ca fiind neconstituţionale, încălcând principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, în măsura în care motivul de bănuială legitimă se raportează la calitatea părţii de judecător la curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care urmează să judece cauza. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri de strămutare nu poate reveni curţii de apel. De aceea, în situaţia dată, strămutarea urmează să fie făcută din raza curţii de apel, noţiune cu aceeaşi finalitate şi semnificaţie juridică cu cea "de la curtea de apel", fiind astfel aplicabilă, mutatis mutandis, în această ipoteză, teza a doua a art. 142 alin. (1) din Codul de procedură civilă. De asemenea, Curtea Constituţională reţine că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie îi revine legiuitorului sarcina de a reconfigura regulile de competenţă în materia strămutării, în condiţiile art. 122 din Codul de procedură civilă, însă aceasta trebuie să respecte prezenta decizie şi să creeze un mecanism apt să surmonteze deficienţele de aplicare a art. 142 alin. (1) teza întâi şi art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, eventual prin adaptarea, spre exemplu, a art. 127 din Codul de procedură civilă.

27. Referitor la critica privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 143 alin. (1) din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte sintagma "cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei", Curtea reţine că ipoteza normativă a acestui text legal reglementează că, la solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. De aceea, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate consideră că obligaţia consemnării unei cauţiuni reprezintă o condiţie prin care se restrânge exercitarea dreptului său de a formula cerere de suspendare, astfel încât se restrânge şi accesul la justiţie. Consideră că nu există nicio raţiune pentru care se impune o cerinţă suplimentară pentru suspendarea cauzei pentru judecarea căreia se solicită strămutarea. Îşi sprijină critica şi pe faptul că cererea de strămutare se judecă de urgenţă, potrivit art. 144 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar în cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare, astfel cum se prevede la alin. (2) al art. 145 din Codul de procedură civilă.

28. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile constituţionale ale art. 21, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, a statuat că principiul accesului liber la justiţie implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale. O atare orientare jurisprudenţială este dată de faptul că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări pe care legiuitorul le impune nu pot afecta dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta.

29. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că legiuitorul, prin edictarea normei legale criticate, şi-a exercitat tocmai competenţa dată în sarcina sa de textul art. 126 alin. (2) din Constituţie, ţinând cont de specificul judecării cererii de strămutare, prevăzută de art. 144 din Codul de procedură civilă. Întrucât solicitarea suspendării judecării fondului în cazul formulării unei cereri de strămutare poate fi calificată ca o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea constată că darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei, deşi nu reprezintă o condiţie de admisibilitate a cererii de strămutare, este o condiţie prealabilă a suspendării judecării procesului de instanţa de la care se cere strămutarea.

30. Curtea constată că prin instituirea cauţiunii legiuitorul a urmărit, pe de o parte, descurajarea cererilor nefundamentate sau exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, iar, pe de altă parte, să constituie o garanţie destinată acoperirii eventualelor pagube ce ar putea fi produse părţii împotriva căreia se cere luarea unor măsuri, în condiţiile în care cererea celui ce plăteşte cauţiunea se respinge. Aşadar, aceste obiective urmărite prin adoptarea de către legiuitor a măsurii criticate se circumscriu unui scop legitim.

31. De asemenea, Curtea constată că instituirea acestei obligaţii de consemnare a cauţiunii reprezintă o măsură legislativă adecvată, necesară şi care păstrează un just echilibru între cerinţele de interes general protejate de legiuitor - prevenirea exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi îndestularea părţii care a suferit eventualele pagube - şi interesul individual al justiţiabilului de a avea acces efectiv la instanţă în vederea folosirii mijloacelor procedurale puse la dispoziţia sa.

32. De altfel, Curtea mai reţine că, pe de o parte, cererea de suspendare nu are nicio înrâurire asupra soluţionării cererii de strămutare, iar, pe de altă parte, dispoziţiile legale referitoare la judecarea cererii de strămutare reglementează o procedură accelerată tocmai pentru înlăturarea eventualelor întârzieri.

33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I. Admite, cu majoritate de voturi, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială "Suport Colect" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 134/39/2014 al Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi.

II. Respinge, cu unanimitate de voturi, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 143 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte sintagma "cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei", sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 octombrie 2014.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 897 din data de 10 decembrie 2014