Document embed

DECIZIE nr. 678 din 26 iunie 2012 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri

Augustin Zegrean	- preşedinte
Aspazia Cojocaru	- judecător
Acsinte Gaspar	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Iulia Antoanella Motoc	- judecător
Ion Predescu	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Ioana Marilena Chiorean	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, excepţie ridicată de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.023D/2012.

La apelul nominal răspunde Gheorghe Iancu, Avocat al Poporului. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul Avocatului Poporului, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece dispoziţiile de lege criticate contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în faţa legii. Astfel, o persoană care - în aceeaşi perioadă - a fost supusă ambelor măsuri represive, strămutarea şi obligarea la domiciliu forţat, nu este în aceeaşi situaţie juridică cu o persoană care a suferit o singură măsură represivă. Există, aşadar, o justificare obiectivă şi raţională care trebuie să ducă la tratamente juridice diferite şi, prin urmare, textele de lege criticate sunt neconstituţionale, imprecise şi neclare.

Domnul judecător Acsinte Gaspar îl întreabă pe autorul excepţiei de neconstituţionalitate dacă are cunoştinţă despre persoane care s-au aflat în dubla situaţie - a strămutării şi a obligării la domiciliu forţat - în aceeaşi perioadă şi care ar fi numărul acestor persoane.

Avocatul Poporului răspunde în sensul că există o Asociaţie a Strămutaţilor, Refugiaţilor şi Condamnaţilor Politici (formată din circa 400 membri), iar, urmare a memoriului acesteia adresat Avocatului Poporului, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Arată că va depune la Curtea Constituţională o copie a acestui memoriu.

Domnul judecător Puskas Valentin Zoltan îl întreabă pe autorul excepţiei de neconstituţionalitate în ce a constat dubla situaţie a strămutării şi a domiciliului forţat.

Avocatul Poporului răspunde în sensul că nu se poate susţine că măsura strămutării ar absorbi măsura obligării la domiciliu forţat, întrucât strămutarea se făcea pe câmp, fără a fi identificată vreo adresă precisă, or, noţiunea de "domiciliu" presupune o adresă exactă şi precisă.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât este vorba despre o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8/2012.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Adresa nr. 5.750 din 28 mai 2012, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Avocatul Poporului susţine următoarele:

I. În primul rând, dispoziţiile de lege criticate încalcă principiul securităţii juridice, stabilit de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, prevederi care "instituie o obligaţie generală impusă tuturor subiectelor de drept. Astfel, în activitatea sa, legiuitorul trebuie să respecte Legea fundamentală şi să asigure calitatea legislaţiei, pentru a fi destul de accesibilă şi de previzibilă, adică enunţată cu suficientă precizie pentru a permite individului - asistat, dacă este cazul, de consilieri - să îşi adapteze comportamentul (cauza Partidul Comuniştilor - Nepecerişti şi Ungureanu împotriva României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în situaţia în care statele decid să adopte legi în vederea despăgubirii victimelor pentru nedreptăţile comise în trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru persoanele îndreptăţite. În această privinţă, trebuie subliniat că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un factor important care trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului (cauza Beian împotriva României)."

După cum se poate observa din prevederile de lege criticate, legiuitorul foloseşte pentru persoanele care au fost strămutate expresia "în situaţiile", iar pentru cele împotriva cărora s-a luat măsura domiciliului obligatoriu se menţionează expresia "în una dintre situaţiile". Cele două expresii evidenţiază imprecizia conţinutului textelor legale supuse controlului de constituţionalitate şi conduc la o stare de confuzie şi incertitudine în acordarea drepturilor persoanelor beneficiare ale normelor indicate.

Pentru ca o lege să fie respectată, ea trebuie să fie înţeleasă, iar pentru a fi înţeleasă, ea trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă, aşadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi. Or, modul în care este reglementată acordarea indemnizaţiilor pentru cele două măsuri represive nu conferă precizie textelor de lege şi nu oferă securitate juridică destinatarilor săi.

Avocatul Poporului menţionează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă" (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).

Este evident că, în situaţia în care normele criticate s-ar fi bucurat de o precizie bine conturată, ar fi rezultat, în mod indubitabil, că legiuitorul a avut în vedere două situaţii diferite, în sensul că măsura represivă a domiciliului obligatoriu era luată separat de măsura strămutării.

Avocatul Poporului apreciază că cele patru criterii privind claritatea, precizia, previzibilitatea şi predictibilitatea nu sunt îndeplinite, întrucât legiuitorul nu a stabilit în mod clar şi coerent dacă indemnizaţiile lunare stabilite pentru persoanele care au fost supuse ambelor măsuri represive, în aceeaşi perioadă sau în perioade diferite, se pot cumula sau care dintre cele două se poate acorda.

Aşadar, modul deficitar de redactare a acestor norme nu corespunde exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, iar nerespectarea principiului previzibilităţii duce la o incoerenţă a sistemului normativ.

Întrucât textele de lege nu îndeplinesc criteriul de calitate prevăzut de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în înţelesul consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind lipsite de precizie şi claritate, a fost posibilă interpretarea şi aplicarea neunitară a acestora.

Aşadar, Avocatul Poporului consideră că textele criticate nu se încadrează în coordonatele principiului securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, motiv pentru care nu se realizează o aplicare coerentă şi corectă a acestora.

Avocatul Poporului mai menţionează "faptul că strămutarea populaţiei şi/sau fixarea de domiciliu obligatoriu realizate după 6 martie 1945 a reprezentat o practică politică prin care s-a urmărit controlul asupra societăţii, afectând un număr mare de persoane, iar efectul strămutării s-a reflectat şi în dezvoltarea familiei, care s-a văzut deposedată de posibilitatea de a transmite, de la o generaţie la alta, valorile morale şi materiale".

Or, prin lipsa de precizie a textelor de lege criticate, se pune în discuţie chiar scopul urmărit de legiuitor, care a avut în vedere repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive care au fost luate atât în aceeaşi perioadă, dar şi în perioade diferite, împotriva unor categorii de persoane.

II. Dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, vin în contradicţie şi cu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, instituit de art. 16 alin. (1).

Iniţial, Decretul-lege nr. 118/1990, la art. 3, nu prevedea indemnizaţii în cuantum distinct pentru fiecare tip de persecuţie politică, cuantumul acestora fiind stabilit identic, indiferent de gravitatea măsurii. Ca atare, legiuitorul a avut în vedere o absorbţie a celor două indemnizaţii, cea acordată pentru stabilirea domiciliului obligatoriu şi cea de strămutare.

Distincţia dintre situaţiile prevăzute la art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 a fost realizată prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 53/1993 pentru modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 12 iulie 1993, care a modificat acest articol. Astfel, prin noua reglementare, legiuitorul a dorit să evidenţieze indemnizaţiile acordate pentru fiecare dintre cele două măsuri represive.

Sub acest aspect, prin modificarea realizată s-au stabilit cuantumuri diferite pentru fiecare an de strămutare, respectiv domiciliu obligatoriu, tocmai în considerarea naturii şi gravităţii celor două măsuri, precum şi a consecinţelor diferite ale acestora asupra persoanelor vizate.

Scopul acestei măsuri legislative, şi anume acela de a trata diferit şi distinct cele două măsuri, strămutare şi domiciliu forţat, a fost asigurarea unei reparaţii complete şi echitabile, atunci când acestea au fost luate fie în perioade distincte, fie în aceeaşi perioadă, în decursul celei prevăzute de lege.

Acordarea, chiar şi în urma modificării intervenite, a unei singure indemnizaţii persoanei asupra căreia s-au dispus cele două măsuri represive, în aceeaşi perioadă sau în perioade diferite, pe motiv că indemnizaţia pentru strămutare are un cuantum mai mare şi ar include-o şi pe cea de domiciliu forţat, conduce la o inegalitate între persoanele care au fost afectate doar de măsura strămutării şi cele care au suferit ambele măsuri represive. În atare condiţii, ambele categorii de persoane ar fi supuse aceluiaşi tratament, deşi sunt în situaţii diferite, justificate obiectiv sau raţional.

Este adevărat că legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite să beneficieze de aceste despăgubiri, însă prin aceasta nu ar trebui să se instituie acelaşi tratament juridic pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii obiectiv şi raţional diferite.

Cele două măsuri represive, "strămutarea" şi "stabilirea domiciliului obligatoriu", au fost reglementate în mod distinct şi diferit datorită efectelor produse, motiv pentru care s-a stabilit, raportat la fiecare dintre aceste măsuri, câte o indemnizaţie, iar indemnizaţia pentru strămutare este diferită de cea pentru stabilirea domiciliului obligatoriu.

Avocatul Poporului arată că în stabilirea unei indemnizaţii echitabile şi nediscriminatorii trebuie să plecăm de la definiţiile noţiunilor de "strămutare" şi "stabilirea domiciliului obligatoriu".

În Dicţionarul explicativ al limbii române, "strămutarea" este definită ca fiind "acţiunea de mutare în alt loc", fără o anumită adresă. Prin urmare, în lumina definiţiei enunţate, măsura strămutării este cea care se realizează dintr-o dată şi constă în dislocarea unei persoane dintr-o localitate - în care trăieşte şi pe care singură a ales-o - şi aşezarea ei forţată într-un alt spaţiu stabilit de către autorităţi (fie că era o localitate sau un spaţiu determinat între două localităţi).

Cu privire la noţiunea de "domiciliu obligatoriu", Avocatul Poporului precizează că domiciliul unei persoane trebuie înţeles ca adresă la care persoana fizică îşi are locuinţa principală, iar adresa, fiind de esenţa domiciliului, trebuie înscrisă în toate documentele de evidenţă. Or, au fost cazuri în care familii întregi erau strămutate în afara localităţilor, în plin câmp, spre exemplu cei care au fost strămutaţi "în Bărăgan", motiv pentru care stabilirea unui domiciliu nu era posibilă, întrucât strămutarea era realizată între localităţi.

Prin urmare, aplicarea aceluiaşi tratament asupra unor persoane aflate în situaţii obiectiv şi raţional diferite reprezintă o încălcare a principiului egalităţii în drepturi care nu poate fi acceptată. Scopul legiuitorului de a trata diferenţiat şi distinct cele două măsuri a fost asigurarea unei reparaţii complete şi echitabile, atunci când, în perioade distincte sau în aceeaşi perioadă, faţă de o persoană s-a luat atât măsura represivă a strămutării, cât şi cea a domiciliului forţat.

Avocatul Poporului apreciază că modul deficitar de redactare a normelor criticate a condus la instituirea încălcării principiului egalităţii în drepturi, având în vedere şi faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea în drepturi implică posibilitatea unui tratament juridic diferit la situaţii diferite (Decizia nr. 140/1996). Or, în situaţia creată de dispoziţiile criticate, persoanele care au suferit o singură măsură represivă primesc aceeaşi indemnizaţie cu cei care au suferit cele două măsuri represive.

Din cele enunţate, rezultă că dispoziţiile de lege criticate nu indică într-un mod suficient de clar elementele şi condiţiile necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute de lege persoanelor care au suferit, în aceeaşi perioadă sau în perioade diferite, măsurile reglementate de art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) din Decretul-lege nr. 118/1990, întrucât nu se poate desprinde o concluzie fermă cu privire la aplicabilitatea normelor.

În final, Avocatul Poporului face precizarea că argumentele de neconstituţionalitate nu se întemeiază pe aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea legii, însă folosirea de către legiuitor a unor expresii imprecise lasă loc interpretărilor care sunt de natură să conducă la neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate.

Textele de lege criticate ar fi constituţionale în măsura în care s-ar prevedea că se pot acorda indemnizaţii distincte dacă cele două măsuri administrative represive nu coincid ca perioadă şi nu se absorb una pe cealaltă.

Potrivit prevederilor art. 33 coroborate cu art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat, până la data pronunţării, punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, susţinerile Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, înscrisurile depuse de Avocatul Poporului după închiderea dezbaterilor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 3,10, 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, care au următorul conţinut:

"(1) Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) şi e) şi alin. (2) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate.

(2) Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate."

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2), la care fac trimitere textele de lege criticate, au următorul conţinut:

"(1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;

b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;

c) a fost internată în spitale de psihiatrie;

d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;

e) a fost strămutată într-o altă localitate.

(2) De aceleaşi drepturi beneficiază şi persoana care:

a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;

b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului."

Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin următoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 1 alin. (5), potrivit căruia, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" şi art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, din perspectiva lipsei de claritate şi precizie a reglementării elementelor şi condiţiilor necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute de lege persoanelor care au suferit, în aceeaşi perioadă sau în perioade diferite, măsurile reglementate de art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, ceea ce ar conduce la o interpretare şi aplicare neunitară de către instanţele judecătoreşti.

În analiza dispoziţiilor de lege criticate, Curtea reţine că este necesar a se distinge între: pe de-o parte, cazurile în care o persoană s-a aflat în situaţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în aceeaşi perioadă; şi, pe de altă parte, cazurile în care o persoană s-a aflat în aceeaşi ipoteză, dar în perioade diferite.

1. Cu privire la persoanele din prima categorie, Curtea reţine următoarele:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 116/1930, republicat, exista o practică judecătorească neunitară, potrivit căreia:

- unele instanţe judecătoreşti au considerat că, în cazul în care perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu forţat, persoana în cauză poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege. Astfel, noţiunile de "strămutare" şi "domiciliu obligatoriu" sunt distincte, însă măsura strămutării implică în mod necesar şi fixarea unui domiciliu obligatoriu, în timp ce domiciliul obligatoriu nu presupune strămutarea persoanei. Prin stabilirea a două indemnizaţii pentru persoanele strămutate, în considerarea faptului că acestea au avut şi restricţii imobiliare, se ajunge ca aceste persoane să fie despăgubite cu o indemnizaţie totală mai mare decât persoanele condamnate sau private de libertate în mod abuziv, ceea ce înfrânge voinţa legiuitorului, a cărui intenţie a fost de a stabili despăgubiri echitabile în considerarea persoanei persecutate politic, şi nu în raport de numărul situaţiilor în care se poate încadra acea persoană persecutată politic. Prin urmare, aceste instanţe judecătoreşti au considerat că, atunci când cele două măsuri abuzive coincid ca perioadă, persoana îndreptăţită nu poate primi legal două indemnizaţii, ci doar una singură;

- alte instanţe judecătoreşti au considerat că, în aceeaşi ipoteză, cele două indemnizaţii pot fi cumulate, întrucât cuantumul lor este prevăzut distinct de Decretul-lege nr. 118/1990, iar interpretarea în sensul că situaţia de strămutare include şi pe cea vizând domiciliul obligatoriu privează persoanele îndreptăţite de un drept prevăzut de lege. Aceste instanţe au considerat că legiuitorul a reglementat, ca măsuri administrative abuzive, distinct "strămutarea" şi "stabilirea domiciliului obligatoriu". Astfel, măsura strămutării este cea care se realizează dintr-odată şi constă în dislocarea unei persoane dintr-un spaţiu (localitate) în care trăieşte şi pe care singură l-a ales şi aşezarea ei forţată într-un alt spaţiu stabilit de către autorităţile regimului autoritar. Acestei persoane nu i s-a impus să nu părăsească localitatea stabilită pentru strămutare. Măsura domiciliului obligatoriu este diferită de cea a strămutării, strămutarea neincluzând şi domiciliul obligatoriu, deoarece strămutarea se finalizează odată cu mutarea persoanei într-un teritoriu impus, iar domiciliul obligatoriu se aplică după epuizarea măsurii strămutării şi se finalizează prin ridicarea interdicţiei.

Existenţa acestei practici neunitare a determinat Avocatul Poporului să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu privire la aplicarea art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, referitor la dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată în România cu începere de la 6 martie 1945, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.

Prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului, stabilind că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şie), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptăţită poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare. În acest sens, prin decizia sus-menţionată s-a reţinut că "acordarea a două indemnizaţii diferite se justifică, în concepţia legiuitorului, atunci când cele două măsuri administrative diferite au fost luate în perioade de timp distincte. În situaţia în care perioada strămutării coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, Înalta Curte constată că nu se poate cumula indemnizaţia pentru cele două măsuri, pentru că domiciliul obligatoriu este consecinţa strămutării, fiind absorbit de aceasta din urmă. În acest caz, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii va beneficia de o singură indemnizaţie, cea care i se cuvine ca urmare a strămutării. Dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, potrivit căruia se pot cumula indemnizaţiile pentru perioada strămutării, ce coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, s-ar ajunge la situaţii inechitabile, în care o persoană strămutată şi care nu a putut părăsi locul strămutării să poată beneficia de o indemnizaţie mai mare decât persoanele care au executat pedepse privative de libertate sau au fost arestate ori decât persoanele împotriva cărora a fost luată atât măsura strămutării, cât şi cea a domiciliului obligatoriu, însă în perioade diferite de timp".

Prin urmare, problema dedusă controlului de constituţionalitate constituie, în realitate, o problemă de interpretare şi de aplicarea a dispoziţiilor de lege criticate, rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit competenţei sale prevăzute de Constituţie. Astfel, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale".

Eventualele neclarităţi şi imprecizii ale textului de lege criticat care au condus la o aplicare neunitară de către instanţele judecătoreşti au fost înlăturate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, pronunţată în cadrul soluţionării recursului în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, potrivit art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu art. 142 din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, iar, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională asigură controlul de constituţionalitate a legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor internaţionale şi a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispoziţiile şi principiile Constituţiei.

Aşadar, Curtea constată că nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti.

2. Cu privire la persoanele din a doua categorie, Curtea constată că, din conţinutul textelor de lege criticate, reiese cu claritate că se pot acorda indemnizaţii distincte şi considera vechime în muncă distinctă de care să se ţină seama la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în situaţia în care cele două măsuri administrative abuzive nu coincid ca perioadă. Astfel, prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "Textul de lege nu interzice, cu privire la aceeaşi persoană, ca indemnizaţiile să fie acordate şi să fie recalculată vechimea în muncă în cazul în care cele două măsuri administrative, cea a strămutării şi cea a domiciliului obligatoriu, au fost luate în perioade de timp diferite".

Prin urmare, în analiza excepţiei de neconstituţionalitate a art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum a fost formulată şi motivată, nu se pune problema încălcării principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, ci o chestiune de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii, care intră în atribuţiile instanţelor judecătoreşti.

În concluzie, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 şi art. 33 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, excepţie ridicată de Avocatul Poporului în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 iunie 2012.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 562 din data de 8 august 2012