DECIZIE nr. 25 din 7 decembrie 2015 referitoare la recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Dosar nr. 21/2015

Ionuţ Mihai Matei

- vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea

- preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa

- preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă

- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu

- preşedintele Secţiei penale

Luciana Mera

- judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa

- judecător la Secţia penală

Cristina Rotaru-Radu

- judecător la Secţia penală, judecător-raportor

Maricela Cobzariu

- judecător la Secţia penală

Rodica Cosma

- judecător la Secţia penală

Simona Cîrnaru

- judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog

- judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu

- judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei

- judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu

- judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan

- judecător la Secţia penală

Aurel Gheorghe Ilie

- judecător la Secţia penală

Cristina Geanina Arghir

- judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir

- judecător la Secţia penală

Elena Floarea

- judecător la Secţia I civilă

Dragu Creţu

- judecător la Secţia I civilă

Monica Ruxandra Duţă

- judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu

- judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Sârbu

- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Adriana Elena Gherasim

- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 21/2015 este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 271 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ionuţ Mihai Matei.
La şedinţa de judecată participă doamna Irina Kuglay, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară, Serviciul judiciar penal - Biroul de reprezentare.
De asemenea, la şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că examenul jurisprudenţial efectuat a evidenţiat mai multe orientări cu privire la obiectul recursului în interesul legii şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare.
Astfel, potrivit unei orientări jurisprudenţiale, unele instanţe au susţinut inadmisibilitatea contestaţiei formulate în baza art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii întemeiate pe dispoziţiile art. 213, respectiv art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat sau s-a prelungit măsura controlului judiciar.
Într-o altă abordare, dimpotrivă, instanţele au considerat admisibilă calea de atac a contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă, în faza de urmărire penală, asupra plângerii împotriva măsurii preventive a controlului judiciar luate sau prelungite de procuror, conform art. 213, respectiv art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală.
A arătat că opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este aceea potrivit căreia este admisibilă contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, conform art. 213, respectiv art. 2151 alin. (5) din acelaşi cod, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura controlului judiciar.
Preşedintele completului, domnul judecător Ionuţ Mihai Matei, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

Înalta Curte, Completul competent să judece recursul în interesul legii,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Prin recursul în interesul legii se arată că în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional s-a constatat că există o practică neunitară cu privire la admisibilitatea căii de atac întemeiate pe dispoziţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală promovate împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii formulate conform art. 213, respectiv art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală împotriva ordonanţei procurorului de luare sau prelungire a măsurii controlului judiciar.
2. Examenul jurisprudenţial
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional referitor la aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 213, respectiv art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-au evidenţiat două orientări, conturând astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. Într-o primă orientare, unele instanţe au susţinut inadmisibilitatea contestaţiei formulate în baza art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura controlului judiciar, întemeiate pe dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură penală, respectiv art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală.
Adepţii acestei orientări au susţinut că, potrivit prevederilor art. 213, respectiv art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014), împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul a prevăzut doar o singură cale de atac, respectiv plângerea, pe care inculpatul o poate face la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
În acest sens s-a susţinut că prevederile art. 204 din Codul de procedură penală vizează doar încheierile prin care măsura preventivă a controlului judiciar a fost dispusă de către judecător, iar nu încheierile prin care s-a soluţionat plângerea împotriva ordonanţei procurorului.
Concluzia inadmisibilităţii contestaţiei întemeiate pe art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, conform art. 213 din acelaşi cod, a fost susţinută şi prin invocarea dispoziţiilor art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, care prevăd că dosarul se restituie procurorului în 48 de ore de la pronunţarea încheierii, fără a menţiona posibilitatea contestării unei asemenea încheieri. Totodată, în sprijinul aceleiaşi opinii s-a mai susţinut că art. 204 din Codul de procedură penală reprezintă o normă cu caracter general, iar art. 213 din acelaşi cod este o normă cu caracter special, astfel încât vor fi aplicabile exclusiv dispoziţiile cu caracter special.
3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au considerat admisibilă calea de atac a contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă, în faza de urmărire penală, asupra plângerii împotriva măsurii preventive a controlului judiciar luate sau prelungite de procuror, conform art. 213, respectiv art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală.
În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură penală nu reglementează faptul că încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi în soluţionarea plângerii formulate împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura controlului judiciar este definitivă sau fără cale de atac.
Prin urmare, în lipsa unei dispoziţii exprese în reglementarea specială, se aplică dispoziţiile generale prevăzute de art. 204 din Codul de procedură penală, care reglementează dreptul la contestaţie împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, reglementare generală care nu face distincţie referitor la natura măsurii preventive şi nici la modalitatea prin care se dispune asupra acestei măsuri.
4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul admisibilităţii contestaţiei formulate împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, conform art. 213, respectiv art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura controlului judiciar, soluţia propusă fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, "Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare".
Pe de altă parte, conform art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală, "Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond".
În acelaşi sens au fost avute în vedere şi prevederile art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014, conform cărora "Împotriva ordonanţei procurorului prin care, în condiţiile prevăzute de alin. (2) şi (3), s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător".
Din conţinutul dispoziţiilor menţionate rezultă că acestea reglementează căi de atac împotriva actelor procesuale prin care, în faza de urmărire penală, organul judiciar competent dispune asupra măsurilor preventive.
Astfel, art. 213 din Codul de procedură penală vizează calea de atac (plângere) împotriva unui act al procurorului, în vreme ce art. 204 din Codul de procedură penală este incident în ceea ce priveşte acte ale judecătorului de drepturi şi libertăţi.
În consecinţă, pe baza acestui element de diferenţă, nu mai poate opera excluderea de la aplicare a art. 204 din Codul de procedură penală, excludere întemeiată pe raportul dintre o normă specială şi una generală (şi care ar fi operabil doar în măsura în care ambele texte legale ar reglementa acelaşi aspect).
Prin urmare, având în vedere că cele două dispoziţii reglementează proceduri diferite, căi de atac împotriva unor acte diferite, dispuse sau pronunţate de organe judiciare diferite, acestea nu se vor exclude reciproc, ci vor fi aplicabile ţinând seama de succesiunea cronologică şi logică a cauzei. Deşi art. 213 din Codul de procedură penală are denumirea marginală "Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror", titulatura este greşită, deoarece calea de atac poate viza doar o hotărâre judecătorească, nu un act al procurorului, de aceea calea de atac în cazul luării ori prelungirii controlului judiciar este cea prevăzută de art. 204 din Codul de procedură penală.
Astfel, ordonanţa procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar va fi supusă plângerii la judecătorul de drepturi şl libertăţi conform art. 213 din Codul de procedură penală, iar încheierea pronunţată de acesta în soluţionarea plângerii va fi supusă contestaţiei conform art. 204 din acelaşi cod.
Pe de altă parte, s-a susţinut că dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură penală sunt similare dispoziţiilor art. 1402 din Codul de procedură penală din 1968.
Astfel, în legislaţia anterioară, potrivit Deciziei nr. 18/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, au fost interpretate dispoziţiile art. 1402 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul că încheierile prin care judecătorul ori instanţa de judecată, în cursul urmăririi penale, admitea plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispusese luarea, prelungirea, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzute de art. 145 din Codul de procedură penală, ori a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzute de art. 1451 din Codul de procedură penală, erau supuse căii de atac a recursului în condiţiile art. 1403 din Codul de procedură penală.
Prin urmare, în reglementarea anterioară era consacrată existenţa unei căi de atac (plângere, conform art. 1402 din Codul de procedură penală) împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispunea luarea măsurii prevăzute de art. 145 şi art. 1451 din Codul de procedură penală, precum şi o cale de atac (recurs, conform Deciziei nr. 18/2008 pronunţate în recursul în interesul legii) împotriva încheierii prin care se admitea plângerea formulată.
În condiţiile în care măsurile preventive prevăzute de art. 145 şi art. 1451 din Codul de procedură penală din 1968 prezintă suficiente similarităţi cu măsura preventivă a controlului judiciar prevăzută de art. 211 şi următoarele din Codul de procedură penală, după cum şi art. 213 din Codul de procedură penală prezintă elemente similare cu art. 1402 din Codul de procedură penală din 1968, iar potrivit legislaţiei anterioare a fost recunoscut şi asigurat un dublu grad de jurisdicţie, s-a arătat că este greu de acceptat că, în actuala reglementare, standardul este mai redus, în sensul existenţei unui singur grad de jurisdicţie.
O asemenea concluzie ar echivala cu o recunoaştere implicită a unui regres al legislaţiei actuale.
În acest context s-a susţinut că nu se poate admite că obiective precum accelerarea duratei procedurilor şi simplificarea acestora justifică sacrificarea unor garanţii procesuale, aceasta cu atât mai mult cu cât în expunerea de motive a Codului de procedură penală s-a afirmat că nu s-a intenţionat ca acesta să conţină soluţii originale cu orice preţ, ci că scopul îl reprezintă menţinerea tuturor soluţiilor viabile din legislaţia anterioară, alături de soluţii noi care, împreună, să acorde respectul cuvenit drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor subiecţilor procedurii penale.
Totodată, în opinia procurorului general, concluzia inadmisibilităţii contestaţiei întemeiate pe art. 204 din Codul de procedură penală, împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, conform art. 213, respectiv art. 2151 din acelaşi cod, nu poate fi susţinută nici prin invocarea dispoziţiilor art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală care prevăd că dosarul se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, fără a menţiona posibilitatea contestării unei asemenea încheieri [aşa cum se menţionează în cazul altor dispoziţii legale, de exemplu, art. 219 alin. (8) sau art. 204 alin. (13) din Codul de procedură penală].
Astfel, dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală prevăd un termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii în care dosarul se restituie procurorului. Or, cele 48 de ore de la pronunţare reprezintă tocmai termenul de declarare a contestaţiei, conform art. 204 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală, contestaţie care se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată, conform art. 204 alin. (1) fraza a II-a din acelaşi cod.
Identitatea termenului de restituire a dosarului cu termenul de contestaţie permite concluzia articulării celor două dispoziţii legale, în sensul funcţionalităţii căii de atac prevăzute de art. 204 din Codul de procedură penală.
Astfel, în opinia procurorului general, legiuitorul a lăsat posibilitatea celui interesat să atace încheierea, creând şi pentru judecătorul de drepturi şi libertăţi posibilitatea de a cunoaşte această manifestare de voinţă şi de a proceda în funcţie de oricare ipoteză concretă: de a restitui dosarul procurorului, în ipoteza în care nu se formulează contestaţie, sau de a-l înainta judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, atunci când o asemenea contestaţie este formulată.
Concluzia anterior enunţată este susţinută, în opinia procurorului general, şi de dispoziţiile art. 204 alin. (14) din Codul de procedură penală, care completează dispoziţiile art. 213 alin. (7) din acelaşi cod şi care prevăd că judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă (în speţă, judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea prin care s-a soluţionat plângerea întemeiată pe art. 213 din Codul de procedură penală), dacă nu se formulează contestaţie împotriva încheierii pe care a pronunţat-o, restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie.
De altfel, a susţinut procurorul general, opinia exprimată în doctrină este în sensul admisibilităţii contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură penală şi formulate împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă cu privire la plângerea formulată de inculpat conform art. 213 din acelaşi cod.
5. Raportul asupra recursului în interesul legii
Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză privind sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură penală şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil.
Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită de la instanţele judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorul-raportor a apreciat că soluţia corectă este cea exprimată în prima opinie, şi anume că art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează o singură cale de atac împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus măsura controlului judiciar, respectiv plângerea formulată la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia îi revine competenţa să judece cauza în fond.
Ca atare, contestaţia împotriva unei asemenea încheieri este inadmisibilă, deoarece este o cale de atac neprevăzută de legea penală.
6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la depunerea hotărârilor definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.
Practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură penală şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală.
Dispoziţii legale incidente:
Potrivit art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală ("Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurii preventive în cursul urmăririi penale", titlul V - Măsuri preventive şi alte măsuri procesuale, cap. I - Măsurile preventive, secţiunea 1 - Dispoziţii generale), "Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare".
Art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală ["Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror", dispoziţie care face parte din acelaşi titlu şi capitol ca şi art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, însă, spre deosebire de această dispoziţie, se situează în secţiunea a 3-a - Controlul judiciar], prevede: "Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond".
Totodată, potrivit art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014, "Împotriva ordonanţei procurorului prin care, în condiţiile prevăzute de alin. (1) şi (3), s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător".
În privinţa căilor de atac ce se pot exercita în materia măsurilor preventive, o primă observaţie care se impune este aceea că în actualul Cod de procedură penală există o reglementare cu caracter general, particularizată în funcţie de faza procesului penal în care s-a dispus asupra măsurii preventive.
În acest context, aşa cum se arată şi în denumirea sa marginală, art. 204 din Codul de procedură penală este norma generală, ce stabileşte calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale.
În egală măsură însă, analizând dispoziţiile care reglementează fiecare măsură preventivă în parte, rezultă că în cazul controlului judiciar există o reglementare proprie în ce priveşte calea de atac, pornind de la particularitatea acestei măsuri preventive - singura care poate fi luată atât de către procuror, cât şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Astfel, art. 213 din Codul de procedură penală care reglementează "calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror" este norma specială, aplicabilă doar în materia controlului judiciar şi doar în situaţia în care procurorul, prin ordonanţă, a luat măsura preventivă, urmând ca în cazul în care aceasta este dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în contextul respingerii unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu, să fie aplicabil art. 204 din Codul de procedură penală, ca normă generală.
Conform art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală "Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond".
Aşa cum se poate observa, plângerea este singura cale de atac care este reglementată de acest text de lege.
Denumirea marginală a art. 213 din Codul de procedură penală - "Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror" - este relevantă şi corespunde conţinutului articolului, în sensul că dispoziţia este aplicabilă doar în situaţia în care măsura controlului judiciar este dispusă de procuror, iar utilizarea singularului indică faptul că în acest caz există o singură cale de atac.
Chiar dacă se poate imputa legiuitorului o lipsă de rigurozitate în ceea ce priveşte terminologia folosită, în condiţiile în care noţiunea de cale de atac este asociată în general cu instrumentul prin intermediul căruia se cenzurează o hotărâre judecătorească, şi nu un act al organului de urmărire penală, voinţa acestuia a fost aceea de a sublinia, pe de o parte, natura juridică a plângerii, iar pe de altă parte, unicitatea acesteia drept cale de atac ce poate fi exercitată împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar.
În altă ordine de idei, recunoaşterea plângerii ca singura cale de atac ce poate fi exercitată într-o asemenea ipoteză este în consonanţă cu întreaga filozofie a noului Cod de procedură penală, care a instituit principiul unicităţii căii ordinare de atac, inclusiv în cazul judecării fondului cauzei.
Or, dacă în cazul judecării unei cauze pe fond, când se statuează asupra vinovăţiei unei persoane trimise în judecată, este recunoscută o singură cale ordinară de atac, legiuitorul nu putea avea o altă opţiune în materia măsurilor preventive.
Mergând pe linia aceluiaşi raţionament, particularizat însă în materia măsurilor preventive, este greu de acceptat ca în cazul unor măsuri preventive mult mai intruzive dispuse de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, cum sunt arestul la domiciliu sau arestarea preventivă, să existe o singură cale de atac, conform normei generale din art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, în timp ce în cazul măsurii preventive a controlului judiciar dispuse prin ordonanţă de către procuror, aceasta să poată face obiectul unei duble cenzuri - mai întâi plângerea formulată în condiţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar apoi contestaţia formulată în condiţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Modalitatea în care este reglementată măsura controlului judiciar în actuala legislaţie, în sensul existenţei unei unice căi de atac împotriva luării ori prelungirii acesteia, nu contravine dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului (CEDO).
Posibilitatea de a ataca în faţa unui judecător de drepturi şi libertăţi luarea sau prelungirea măsurii controlului judiciar dispuse de către procuror echivalează cu materializarea dreptului la un "recurs" efectiv în faţa unei instanţe (în cazul nostru, în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi), drept impus de dispoziţiile art. 13 din CEDO.
În aceste condiţii, invocarea jurisprudenţei anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, materializată în Decizia în interesul legii nr. 18/2008, nu poate constitui un argument valabil pentru susţinerea de lege lata a două căi de atac în situaţia în care măsura preventivă a controlului judiciar a fost dispusă prin ordonanţă de către procuror, cu atât mai mult cu cât chiar şi decizia sus-arătată a avut în vedere o ipoteză strict determinată, prevăzută de Codul de procedură penală din 1968 (încheierile prin care judecătorul ori instanţa de judecată, în cursul urmăririi penale, admitea plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispusese luarea ori prelungirea unei măsuri restrictive de drepturi şi dispunea revocarea acelei măsuri).
În fine, un alt argument în favoarea unicităţii căii de atac în cazul măsurii controlului judiciar dispuse prin ordonanţă de către procuror are în vedere restituirea dosarului de urmărire penală procurorului după soluţionarea plângerii formulate în condiţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Astfel, potrivit art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii prin care a fost soluţionată plângerea inculpatului împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, fără a se menţiona posibilitatea contestării unei asemenea încheieri.
Împrejurarea că durata termenului de restituire a dosarului este identică cu durata termenului de exercitare a contestaţiei potrivit normei generale din art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală nu poate conduce la concluzia că, doar în situaţia luării măsurii controlului judiciar de către procuror, voinţa legiuitorului ar fi fost aceea de recunoaştere a două căi de atac distincte, ce pot fi exercitate succesiv, prima potrivit normei speciale [art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală], iar cea de-a doua potrivit normei generale [art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală], căci aceasta ar contraveni principiului specialia generalibus derogant.
În consecinţă, calea de atac ce poate fi exercitată în cazul în care măsura controlului judiciar a fost dispusă prin ordonanţă de către procuror este exclusiv plângerea reglementată de art. 213 din Codul de procedură penală, iar încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi o soluţionează este definitivă.
Această concluzie este valabilă şi în cazul prelungirii măsurii controlului judiciar dispuse de procuror prin ordonanţă, câtă vreme art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală face trimitere la art. 213 din Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător.
În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură penală şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi art. 474 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală stabileşte:
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă.
Obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2015.
-****-

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

IONUŢ MIHAI MATEI

Magistrat-asistent,

Adina Andreea Ciuhan Teodoru

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 46 din data de 20 ianuarie 2016