DECIZIE nr. 514 din 12 decembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean

- preşedinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 31.135/197/2012 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 317D/2013.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza este în stare de judecată.
Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 9 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 31.135/197/2012, Judecătoria Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată susţine că dispoziţiile art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă atât prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, cât şi prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, arată că, prin Decizia nr. XV/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interpretând dispoziţiile art. 278 alin. 3 şi ale art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală sub aspectul naturii juridice a termenelor, a stabilit că acestea sunt termene de decădere. Aşa fiind, neexercitarea dreptului procesual de a formula plângere împotriva actelor procurorului în termenul stabilit de art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală duce la decăderea din acest drept, determinând nulitatea plângerii depuse cu depăşirea termenului prevăzut de lege, astfel încât calea de atac declarată în aceste condiţii devine tardivă. Instanţa apreciază însă că această interpretare a art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală, care este obligatorie, contravine principiului liberului acces la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţie, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care, în asigurarea accesului la justiţie, impune ca legea să fie accesibilă şi previzibilă. Or, în cazul art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanţa consideră că nu este îndeplinită condiţia previzibilităţii, astfel cum este analizată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în conformitate cu care, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului [a se vedea în acest sens Cauza Olsson împotriva Suediei (nr. 1), Hotărârea din 24 martie 1988, citată în Cauza Sissanis împotriva României, Hotărârea din 25 ianuarie 2007]. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a arătat că nu se poate considera drept "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita. Astfel, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, acesta trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Cauza Sissanis împotriva României, Cauza Rotaru împotriva României)
Instanţa de judecată arată că în privinţa art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală există mai multe elemente care nu sunt cunoscute petentului şi care nu ţin de conduita sa, situaţie în care aplicarea acestui text de lege poate duce în practică la lipsirea lui de posibilitatea analizării plângerii de instanţa de judecată. Astfel, conform art. 277 din Codul de procedură penală, termenul de 20 de zile, în care ar trebui soluţionată plângerea de către procurorul ierarhic superior şi la care face trimitere art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală, curge de la primirea plângerii. Or, în cele mai multe situaţii, petenţii formulează plângerile prin poştă, astfel că nu au cunoştinţă la de dată sunt înregistrate efectiv la parchet şi deci de la ce dată începe să curgă termenul de 20 de zile, existând o multitudine de factori care ar putea afecta circuitul corespondenţei şi intervalul de timp estimat de petent ca suficient pentru livrarea acesteia. Mai mult, există posibilitatea îndreptării greşite a plângerii, situaţie în care, conform art. 2781 alin. 13 din Codul de procedură penală, plângerea se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. Termenul legal curge şi în această situaţie de la data la care plângerea este înregistrată la procurorul ierarhic superior, termen necunoscut petentului. Chiar şi în măsura în care petentul ar cunoaşte data înregistrării plângerii, acesta trebuie să aştepte soluţionarea acesteia de către procurorul ierarhic superior, care trebuie realizată, conform art. 277 din Codul de procedură penală, în termen de 20 de zile. Acest termen este însă pentru procurorul ierarhic superior unul de recomandare, astfel că plângerea poate să fie sau să nu fie soluţionată în acest termen. În această situaţie, petentul îşi vede condiţionată conduita sa de cea imprevizibilă a unei alte persoane care are posibilitatea de a soluţiona plângerea în termenul legal sau nu, conduita în legătură cu care nu deţine niciun fel de informaţii, ajungându-se ca, în situaţia în care acesta se bazează cu bună-credinţă pe faptul că procurorul ierarhic superior va soluţiona plângerea în termenul legal, să fie sancţionat pentru acest lucru. De asemenea, chiar şi în situaţia în care procurorul ierarhic superior ar respecta termenul prevăzut de lege, intervalul de timp până la recepţionarea soluţiei, care se comunică întotdeauna prin poştă, ar putea să-l determine pe acesta să creadă că a fost depăşit termenul de 20 de zile, astfel că în multe situaţii singura posibilitate de a evita decăderea din dreptul de a formula plângere la instanţa de judecată este de a adresa o astfel de plângere în 40 de zile de la data expedierii plângerii sale către procurorul ierarhic superior pentru a avea certitudinea respectării termenelor legale. Într-o asemenea situaţie însă, dacă procurorul ierarhic superior admite plângerea şi infirmă soluţia de netrimitere în judecată, în conformitate cu art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală petentul ar putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare. Instanţa consideră că nu este rezonabil a cere unei persoane să se intereseze, după expedierea plângerii, cu privire la data înregistrării acesteia la procurorul ierarhic superior, pentru ca apoi să calculeze 20 de zile şi, din nou, să verifice la parchet dacă procurorul ierarhic superior a soluţionat plângerea şi dacă a fost expediată pentru a-i fi comunicată, fiind, de altfel, îndoielnic ca toţi petenţii ar obţine astfel de informaţii. Având în vedere acestea, instanţa consideră că art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală, interpretat prin coroborare şi cu art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, nu exprimă cu claritate condiţiile în care o persoană se poate adresa instanţei, în multe situaţii ajungându-se, inclusiv prin aplicarea interpretării oferite acestui text de lege prin Decizia nr. XV/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus amintite, la decăderea acesteia din dreptul de a formula plângere şi, pe cale de consecinţă, la lipsirea acesteia de un real acces la justiţie. Instanţa mai arată că este elocvent faptul că în speţă plângerea a fost formulată de o instituţie publică prin consilier juridic şi care, totuşi, nu a putut să îşi adapteze conduita cerinţelor legale. Această imprevizibilitate în interpretarea legii a fost, de altfel, sesizată de legiuitor, care, în proiectul noului Cod de procedură penală, a prevăzut la art. 340 că: "(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. (2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare. "O astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 2781 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală este imposibilă în prezent, dată fiind decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus amintită, care ar rămâne fără efect în măsura în care s-ar accepta posibilitatea petentului de a sesiza instanţa fie în termenul recomandat de art. 2781 alin. 2, fie în cel prevăzut de art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală. Faţă de toate acestea, instanţa apreciază că reglementarea actuală cuprinsă în art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală duce, în fapt, la lipsirea persoanelor de posibilitatea de a obţine analizarea de către instanţă a plângerilor împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, afectând în substanţă dreptul de acces la instanţă, cu încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. în acest sens, arată că art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală recunoaşte oricărei persoane vătămate prin soluţia de netrimitere în judecată dispusă de procuror dreptul de a se adresa instanţei, solicitând verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei soluţii. Dreptul de a sesiza instanţa este condiţionat în exercitarea sa de epuizarea unei căi de atac în cadrul ierarhiei Ministerului Public, prin formularea unei plângeri la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. De asemenea, el este supus unui termen procedural de decădere, ce curge fie de la data comunicării rezoluţiei prim-procurorului sau, după caz, a procurorului ierarhic superior, când acesta soluţionează plângerea înăuntrul termenului de 20 de zile prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală [art. 2781 alin. 1], fie de la expirarea acestui din urmă termen, când procurorul nu respectă termenul de soluţionare a plângerii [art. 2781 alin. 2]. Dispoziţiile de lege criticate dau posibilitatea persoanei vătămate să se adreseze instanţei chiar dacă nu a primit o soluţie din partea procurorului superior ierarhic, într-un termen ce poate fi determinat obiectiv prin raportare la momentul înregistrării plângerii adresate acestuia. Totodată, face trimitere la Decizia nr. 718/2012, prin care Curtea Constituţională a reţinut că nu poate fi primită teza potrivit căreia justiţiabilul nu poate cunoaşte momentul din care începe să curgă termenul de decădere instituit de art. 2781 din Codul de procedură penală, întrucât tocmai în alineatul 2 a statuat univoc acest lucru. Instanţa de contencios constituţional a subliniat că, prin reglementarea contestată, s-a urmărit, printre altele, să nu se tergiverseze în mod nejustificat soluţionarea unei cauze penale, aşa încât o eventuală nerespectare a dispoziţiilor legale de către procuror să nu se transforme într-o sancţiune pentru justiţiabil, care, într-o atare situaţie, este obligat să aştepte sine die o comunicare din partea celui obligat să rezolve plângerea sa.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deoarece aduc atingere prevederilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Decizia nr. XV/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interpretând dispoziţiile art. 278 alin. 3 şi ale art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală sub aspectul naturii juridice a termenelor, a stabilit că acestea sunt termene de decădere. Aşa fiind, neexercitarea dreptului procesual de a formula plângere împotriva actelor procurorului în termenul stabilit de art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală duce la decăderea din acest drept, determinând nulitatea plângerii depuse cu depăşirea termenului prevăzut de lege, astfel încât calea de atac declarată în aceste condiţii devine tardivă. Avocatul Poporului consideră că discuţiile determinate de sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării termenelor în mare măsură au fost generate şi de reglementarea existentă, care nu cuprinde elemente clare de referinţă pentru calcularea acestora. Astfel, prevederile de lege criticate nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, pentru ca o persoană să îşi poată conforma conduita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării lor, criterii ce constituie tot atâtea garanţii ale dreptului oricărui cetăţean la un proces echitabil. Arată că, prin hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, în 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune că persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil, în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Consideră că termenul prevăzut de textul de lege criticat este imprevizibil, întrucât depinde de factori externi, independenţi de voinţa petentului, care nu i se pot imputa. De regulă, persoana care a transmis prin poştă plângerea împotriva soluţiei procurorului, după primirea comunicării, nu are posibilitatea să cunoască data la care a fost înregistrată la parchet pentru a calcula momentul de la care începe să curgă termenul în care trebuie să se adreseze instanţei de judecată. Acesta este şi motivul pentru care, în cazul nerezolvării plângerii în cele 20 de zile şi, implicit, al necomunicării soluţiei, pierde termenul de introducere a plângerii la instanţă. în acest context, în cazul valorificării unui drept procesual într-o anumită perioadă de timp, curgerea termenului este pusă, de regulă, în legătură cu luarea la cunoştinţă sau cu data comunicării într-o anumită formă a actului care urmează a fi contestat [de exemplu, termenul de apel curge de la pronunţare sau de la comunicare, după caz], în cazul în care procurorul ierarhic competent nu a soluţionat plângerea transmisă prin poştă în termenul stabilit de lege, este încălcat dreptul persoanei de a avea acces liber la justiţie, prin faptul că, necunoscând data de la care începe să curgă termenul pentru a formula plângere la instanţa de judecată, pierde dreptul de a se adresa acesteia.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile da lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, având următorul cuprins: "În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut în art. 277, termenul prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile."
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional, prin raportare la prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 901 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 29 octombrie 2008, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, reţinând că acestea conţin norme de procedură judiciară, pe care legiuitorul este liber să le adopte potrivit competenţei sale stabilite prin art. 126 alin. (2) din Constituţie. Dispoziţiile art. 2781 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, care reglementează tocmai posibilitatea formulării plângerii la instanţa de judecată împotriva actelor de netrimitere în judecată date de procuror, asigură exercitarea dreptului de acces la justiţie în concordanţă cu dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală, respectiv cu cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea a statuat că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia, prin stabilirea termenelor în care se soluţionează plângerile împotriva rezoluţiilor şi ordonanţelor de netrimitere în judecată, se încalcă dreptul la un proces echitabil, dat fiind că autorităţile judiciare la care se referă dispoziţiile de lege criticate sunt obligate, în limitele acestor termene, să respecte toate normele şi principiile procesuale care asigură dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate reprezintă o concretizare a normelor constituţionale ce consacră liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, fiind instituite tocmai în vederea respectării exigenţei termenului rezonabil, impusă de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că eventualele abuzuri ale organelor de urmărire penală sau întârzierile în soluţionarea plângerilor adresate acestora, la care fac referire autorii excepţiei şi care constituie, în realitate, cauza nemulţumirii acestora, nu pot constitui motive de neconstituţionalitate a prevederilor de lege criticate şi, prin urmare, nu pot fi cenzurate de instanţa de contencios constituţional.
De asemenea, prin Decizia nr. 1.392 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală, statuând că faptul că prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut în art. 277 nu este un neajuns al textului criticat, întrucât prin această reglementare legiuitorul a urmărit să dea eficienţă dreptului de acces liber la justiţie, sens în care partea, neprimind vreun răspuns în termenul prevăzut de lege, se poate adresa judecătorului cu plângere împotriva soluţiei de netrimitere. În plus, nu poate fi primită teza potrivit căreia justiţiabilul nu poate cunoaşte momentul din care începe să curgă termenul de decădere instituit de art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât tocmai în alineatul 2 a statuat univoc acest lucru. În sfârşit, prin reglementarea contestată s-a urmărit, printre altele, să nu se tergiverseze în mod nejustificat soluţionarea unei cauze penale, aşa încât o eventuală nerespectare a dispoziţiilor legale potrivit cărora procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de 20 de zile de la primire să nu se transforme într-o sancţiune pentru justiţiabil, care, într-o atare situaţie, este obligat să aştepte sine die o comunicare din partea celui obligat să rezolve plângerea sa.
În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 599 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 18 iulie 2011, Decizia nr. 838 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 648 din 12 septembrie 2011, Decizia nr. 929 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 4 august 2011, Decizia nr. 1.136 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011, Decizia nr. 1326 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 12 decembrie 2011, Decizia nr. 571 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 25 iulie 2012, şi Decizia nr. 718 din 5 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 14 august 2012.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 31.135/197/2012 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 2781 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2013.
-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 54 din data de 22 ianuarie 2014