DECIZIE nr. 464 din 14 noiembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii

Augustin Zegrean

- preşedinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Iulia Antoanella Motoc

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Valentina Bărbăţeanu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, excepţie ridicată de Andrei Spanache în Dosarul nr. 5.604/189/2012 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 413D/2013 al Curţii Constituţionale.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât modalitatea de stabilire a sancţiunilor revine legiuitorului. Mai arată că, în virtutea prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, devine incidentă Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 705/R/2013 din 20 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5.604/189/2012, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, excepţie ridicată de Andrei Spanache într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei prin care a fost respinsă cererea de anulare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii la regimul executării lucrărilor de construcţii.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul de lege criticat creează un regim discriminatoriu pentru contravenienţii care intră sub incidenţa Legii nr. 50/1991 în raport cu toate celelalte categorii de contravenienţi, cărora li se poate aplica sancţiunea avertismentului.
Tribunalul Vaslui - Secţia civilă consideră că pentru anumite lucrări de construcţii de mici dimensiuni, realizate fără autorizaţie de construire, dar care nu afectează structura de rezistenţă, ar trebui să se poată dispune aplicarea sancţiunii "avertisment", iar sancţiunea amenzii ar trebui aplicată doar pentru lucrări de mare anvergură.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând, în esenţă, că în considerarea gravităţii faptelor de nerespectare a regimului juridic al construcţiilor, inclusiv sub aspectul unor posibile consecinţe ireversibile în cazul acestor fapte, legiuitorul a apreciat ca fiind insuficientă aplicarea avertismentului ca sancţiune principală. Menţionează că, prin textul de lege criticat, nu se aduce atingere principiului fundamental al egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi nici vreunui alt drept fundamental.
Avocatul Poporului opinează în sensul că nu poate fi reţinută critica prin raportare la principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, întrucât textul de lege criticat dă expresie acestui principiu, prin asigurarea unui tratament juridic identic tuturor persoanelor care se află în ipoteza normei, respectiv persoanelor care săvârşesc contravenţii la regimul autorizării construcţiilor. În argumentarea acestui punct de vedere, arată că persoanele care intenţionează să edifice sau să desfiinţeze o construcţie au o obligaţie unică şi egală de a obţine autorizaţia conform Legii nr. 50/1991, iar în cazul încălcării acestei obligaţii, vor suporta sancţiunile legale (amenda contravenţională) şi dispunerea unor măsuri complementare (oprirea executării lucrărilor şi, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie) fără nicio discriminare, aşa cum dispune art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Apreciază că, în aceste condiţii, soluţia legislativă privind imposibilitatea aplicării sancţiunii avertisment pentru contravenţiile săvârşite sub imperiul Legii nr. 50/1991 este justificată de importanţa valorilor sociale ocrotite prin legea menţionată şi de necesitatea protejării interesului general pe care urbanismul şi amenajarea teritoriului, precum şi securitatea şi siguranţa în construcţii îl reprezintă. Activitatea de edificare sau desfiinţare a construcţiilor de orice natură trebuie să se supună rigorilor legii, iar stabilirea unei amenzi contravenţionale, fără posibilitatea aplicării sancţiunii avertisment, este consecinţa nerespectării de către constructor a prevederilor imperative ale legii privitoare la autorizările necesare edificării imobilului respectiv. Ca atare, consideră că sancţiunea avertismentului în materia edificării fără autorizaţie a construcţiilor nu este oportună, având în vedere gradul ridicat de pericol social pe care îl reprezintă săvârşirea unei asemenea fapte, aspect demonstrat de chiar cuantumul amenzilor şi măsurilor luate ca urmare a aplicării sancţiunii contravenţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 16 decembrie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 261/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 16 iulie 2009. Textul criticat are următorul conţinut: "În condiţiile prezentei legi nu se aplică sancţiunea avertisment."
Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că autorul acesteia îşi raportează critica la prevederile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, care consacră principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, criticate în cauza de faţă, instituie expres imposibilitatea aplicării avertismentului ca sancţiune pentru edificarea sau desfiinţarea unor construcţii fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică textul de lege supus controlului de constituţionalitate din perspectiva principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, susţinând ideea că acesta ar crea un regim discriminatoriu pentru contravenienţii care intră sub incidenţa Legii nr. 50/1991 în raport cu toate celelalte categorii de contravenienţi, cărora li se poate aplica sancţiunea avertismentului.
Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a stabilit în mod constant că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, astfel că, dacă unor situaţii egale trebuie să le corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit, iar încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării are loc atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.006 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 256 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998). Or, în cauză, textul de lege criticat nu instituie diferenţieri pe criterii arbitrare, ci este deopotrivă aplicabil tuturor celor care săvârşesc contravenţii la regimul edificării construcţiilor, în sensul că sancţiunea avertismentului nu poate fi aplicată niciunuia dintre contravenienţi. Aşadar, în interiorul acestei categorii de persoane, niciun individ nu se bucură de un regim mai favorabil faţă de alte persoane care au săvârşit acelaşi tip de contravenţie.
Curtea observă că egalitatea de tratament juridic nu poate fi examinată prin compararea regimului sancţionator aplicabil diferitelor tipuri de fapte, corespunzătoare unor domenii variate ale vieţii sociale, astfel cum sugerează autorul prezentei excepţii, întrucât fiecare prezintă specificităţile sale, fiind firesc să nu existe o identitate în ceea ce priveşte stabilirea sancţiunilor celor mai adecvate, care să îşi atingă scopul punitiv şi, în acelaşi timp, preventiv şi educativ.
Din această perspectivă, o diferenţiere este nu doar admisibilă, ci chiar necesară. În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit, în ceea ce priveşte principiul egalităţii consacrat prin art. 16 din Constituţie, că acesta "presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite" (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
Faptul că în domeniul contravenţiilor la regimul edificării de construcţii nu este aplicabilă sancţiunea avertisment reprezintă o opţiune a legiuitorului, care poate stabili, în virtutea dreptului său suveran şi în limitele prevăzute de Legea fundamentală, reguli adaptate fiecărei situaţii. Constituie, de asemenea, atributul său exclusiv edictarea de reglementări cu privire la natura sancţiunilor şi asprimea acestora, în funcţie de gravitatea faptei şi de valorile sociale afectate sau expuse riscului de a fi periclitate prin săvârşirea acesteia, iar verificarea oportunităţii adoptării unor astfel de reguli excedează competenţei Curţii Constituţionale.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context. În acest sens pot fi menţionate, de exemplu, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei (paragraful 40), Hotărârea din 16 septembrie 1996, pronunţată în Cauza Gaygusuz împotriva Austriei (paragraful 42) sau Hotărârea din 6 iulie 2004, pronunţată în Cauza Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, (paragraful 24).
Curtea remarcă, totodată, şi faptul că în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor se precizează, la art. 7 alin. (3), că "Avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune". Legea nr. 50/1991 constituie însă o lege specială, care reglementează contravenţiile la regimul executării lucrărilor de construcţii, astfel că, faţă de cadrul general reprezentat de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aceasta poate institui reguli diferite de sancţionare a acestui tip de contravenţii, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Aceasta este concluzia care rezultă şi din art. 35 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, care dispune în sensul că sunt aplicabile prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 numai "în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel".
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Spanache în Dosarul nr. 5.604/189/2012 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 26 alin. (6) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 14 noiembrie 2013.
-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 12 din data de 9 ianuarie 2014