Document embed

DECIZIE nr. 394 din 28 mal 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) teza finală si ale art. 341 din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean	- preşedinte
Petre Lăzăroiu	-judecător
Mircea Ştefan Minea	-judecător
Daniel Marius Morar	-judecător
Mona-Maria Pivniceru	-judecător
Puskas Valentin Zoltan	-judecător
Simona-Maya Teodoroiu	-judecător
Tudorel Toader	- judecător
Oana Cristina Puică	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Violeta Szekely şi Adrian Szekely în Dosarul nr. 12.126/300/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 903D/2014.

2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei Adrian Szekely, asistat de avocaţii Victor Alistar şi Izabela Cemavodeanu, care, totodată, reprezintă pe autoarea excepţiei Violeta Szekely, având împuterniciri avocaţiale depuse la dosar. De asemenea este prezentă personal partea Tănase Tasiu. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului Victor Alistar, care solicită restrângerea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, având în vedere că, pe de o parte, excepţia de neconstituţionalitate a fost formulată cu privire la dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate atât în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală - constatând, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea potentului, a procurorului şi a intimaţilor" este neconstituţională -, cât şi referitor la dispoziţiile art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală - constatând, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă "fără participarea procurorului şi a inculpatului" este neconstituţională -, avocatul autorilor excepţiei arată că înţelege să menţină excepţia de neconstituţionalitate numai cu privire la dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 alin. (2) teza finală şi alin. (6), alin. (7) pct. 1 şi pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (8) din Codul de procedură penală. Solicită, astfel, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a textelor de lege menţionate, reiterând argumentele invocate cu privire la acestea în faţa Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală, şi depune note scrise, în plus faţă de sesizarea iniţială invocă încălcarea de către dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală a prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei.

4. Avocatul autorilor excepţiei Izabela Cernavodeanu achiesează la susţinerile colegului său, iar autorul excepţiei Adrian Szekely nu are nimic de adăugat.

5. Partea Tănase Tasiu lasă la aprecierea Curţii soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibilă referitor la dispoziţiile art. 341 alin. (5) şi (10) din Codul de procedură penală, având în vedere deciziile Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014 şi nr. 663 din 11 noiembrie 2014, respectiv ca neîntemeiată în ceea ce priveşte celelalte dispoziţii de lege criticate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii, mai sus menţionată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

7. Prin încheierea din 4 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 12.126/300/2014, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 din Codul de procedură penală. Excepţia fost ridicată de Violeta Szekely şi Adrian Szekely cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei ordonanţe de clasare.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, care prevăd competenţa judecătorului de cameră preliminară în soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de clasare ori de renunţare la urmărirea penală, şi ale art. 341 din Codul de procedură penală, care reglementează procedura de soluţionare de către judecătorul de camera preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi ori al unor libertăţi, dreptul la un recurs efectiv şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât numai persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, iar judecătorul se pronunţă fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor. Menţionează că există mai multe situaţii: dacă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi judecătorul respinge/admite plângerea, nu există cale de atac împotriva încheierii; dacă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, judecătorul poate doar prin admiterea plângerii să trimită cauza la procuror pentru a începe/completa urmărirea penală sau pentru a pune în mişcare acţiunea penală; dacă a fost pusă în mişcare acţiunea penală, judecătorul verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele administrate nelegal şi, dacă probele legal administrate sunt suficiente, admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, numai în această situaţie soluţia fiind supusă contestaţiei, care este judecată de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară. în toate celelalte cazuri, în care fie se respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă, fie se admite plângerea şi se trimite cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale ori se dispune schimbarea temeiului juridic, încheierea este definitivă.

9. Autorii excepţiei consideră că această procedură, prevăzută într-o cale de atac, care, în principiu, este şi definitivă, goleşte de conţinut garanţiile procesului echitabil, mai ales că singura contestaţie admisibilă este dată spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa superioară, într-o procedură identică. Judecătorul de cameră preliminară nu prezintă garanţiile plenitudinii de jurisdicţie specifice şi necesare unei instanţe abilitate să soluţioneze o cale de atac definitivă, întrucât, potrivit competenţei, nu judecă pe fond cauza, ca într-o veritabilă cale de atac, ci în limitele impuse de art. 341 din Codul de procedură penali. Practic, judecătorul de cameră preliminară este doar substituentul procurorului ierarhic superior şi se creează numai aparenţa unui control judiciar. în fine, susţine ineficacitatea remediului procesual prevăzut de dispoziţiile de lege criticate, atât timp cât persoana vătămată printr-o infracţiune, de exemplu, una de prejudiciu, nu îşi poate susţine cauza în faţa instanţei, iar judecătorul de cameră preliminară nu poate pune în mişcare acţiunea penală, în condiţiile în care acţiunea civilă poate fi alăturată numai unei acţiuni penale puse în mişcare. De asemenea consideră că dispoziţiile art. 340 alin. (1)teza finală şi ale art. 341 din Codul de procedură penală sunt şi "anacronice", deoarece, în condiţiile în care procurorul poate să pună în mişcare acţiunea penală şi prin declaraţie orală, în cadrul procedurii criticate judecătorul are posibilitatea de a dispune începerea judecăţii, deşi procurorul nu este prezent, iar, în situaţia prevăzută de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, acţiunea penală este exercitată de judecător, deşi procurorul este titularul acţiunii penale.

10. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 din Codul de procedură penală, aceste din urmă dispoziţii de lege fiind modificate prin art. 102 pct. 218 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

-Art. 340 alin. (1) teza finală: "(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la Instanţa căreia l-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.";

- Art. 341: "(1) După înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.

(2) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, care este comunicat împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului şi părţilor, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluţionare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

(3) Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.

(4) În situaţia în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei competente.

(5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor.

(6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:

a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;

c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(7) În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:

1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;

2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori. după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi:

a) respinge plângerea ca nefondată;

b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;

c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire ia faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie;

d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(8) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă.

(9) În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.

(10) Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de ia instanţa ierarhic superioară ori, când instanţa sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completului competent potrivit legii, care se pronunţă prin încheiere motivată, fără participarea procurorului şi a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluţii:

a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca ne fondată şi menţine dispoziţia de începere a judecăţii;

b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greşit soluţionate.

(11) Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere fa judecarea în fond a cauzei."

15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor !a dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 2 referitor la dreptul la două grade de jurisdicţie din Protocolul nr. 7 la Convenţie, ale art. 1 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 10 referitor la dreptul la un proces echitabil din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 14 pct. 1 privind dreptul la un proces echitabil din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv ale art. 20 privind egalitatea în faţa legii, ale art. 21 referitor la nediscriminare, ale art. 41 paragraful 1 şi paragraful 2 lit. c) privind dreptul la bună administrare şi obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile, ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, ale art. 51 referitor la domeniul de aplicare a Cartei şi ale art. 52 privind întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate» Curtea constată că solicitarea autorilor acesteia referitoare la restrângerea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate - faţă de textele de lege cuprinse în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale - nu poate fi reţinută. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate in faţa instanţelor judecătoreşti [... ]", iar alin. (4) teza întâi din acelaşi articol prevede că "Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa in faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi". Prin urmare, cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate este cel fixat prin încheierea de sesizare a instanţei de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia, astfel că obiectul acesteia nu poate fi altul în faţa Curţii Constituţionale decât cel stabilit prin încheierea de sesizare. De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerea autorilor excepţiei, făcută în şedinţa publică, prin care şi-au extins motivele de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală încalcă şi prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că nu poate primi nici această susţinere, întrucât a fost ridicată ulterior sesizării Curţii. Instanţa de contencios constituţional nu poate hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct în faţa sa, întrucât, altfel, s-ar încălca prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, conform cărora părţile trebuie să aibă posibilitatea de a-şi exprima punctele de vedere în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti şi de a depune dovezile pe care le consideră necesare, iar instanţa de judecată este obligată să îşi exprime opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. Aşadar, litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi.

17. Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei ordonanţe de clasare, astfel încât dispoziţiile art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală - care reglementează procedura de soluţionare a contestaţiei în materia plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată - nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât aceasta nu are ca obiect soluţionarea căii de atac a contestaţiei. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, _f,Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [... ] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [..J." Ţinând cont de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează a respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală ca inadmisibilă.

18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor"este neconstituţională, întrucât contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate. în acest sens, Curtea a reţinut că atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea a constatat că legea trebuie să prevadă posibilitatea petentului, a procurorului şi a intimaţilor de a dezbate, în mod efectiv, observaţiile depuse judecătorului de cameră preliminară, fiind necesară citarea acestora pentru realizarea respectivelor garanţii (paragrafele 46 şi 47). Or, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Ţinând cont de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi de faptul că decizia mai sus menţionată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, Curtea urmează a respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală ca devenită inadmisibilă.

19. Curtea reţine, de asemenea, că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, a identificat o modalitate sui generis de formulare a unei acuzaţii penale în procedura de soluţionare a plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Astfel, cu toate că procedura în discuţie nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală (paragraful 34). De aceea, atunci când o instanţă - aşa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune (paragraful 42). în plus, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, cât şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 afin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis (paragraful 43). Totodată, Curtea a reţinut că principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea a constatat că, prin absenţa dezbaterilor contradictorii, petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri ori excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi ia eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară (paragraful 41).

20. Având în vedere toate aceste considerente de principiu, prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin raportare la prevederile art. 16 şi 21 din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, Curtea a amintit cele statuate prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, şi anume că judecarea plângerii fără participarea patentului, a procurorului şi a intimaţilor contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. Odată citate, însă, părţile au posibilitatea să ia cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18).

21. Curtea constată că şi dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, ale art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare Astfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, statuând, în paragrafele 25 şi 26, că faptul că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă nu este de natură a afecta constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai prin lege". Dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul ia exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire ori netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015.

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. (2) şi (8) ale art. 341 din Codul de procedură penală pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

23. Pentru toate considerentele mai sus menţionate, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 alin. (1), (3), (4), (6), (7), (9) şi (11) din Codul de procedură penală, faţă de care au fost formulate aceleaşi critici.

24. Cu privire la presupusa atingere adusă prin dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea constată că nu este contrară principiului egalităţii în drepturi instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare. De asemenea, dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 alin. (1)-(4), (6), "(7), (9) şi (11) din Codul de procedură penală se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie.

25. Curtea nu poate reţine nici pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 alin. (1)-(4), (6)-(9) şi (11) din Codul de procedură penală a art 53 din Legea fundamentală, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu a fost, însă, constatată în cauza de faţă.

26. Totodată, dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 alin. (1)-(4), (6)-(9) şi (11) din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 1 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 10 referitor la dreptul la un proces echitabil din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 14 pct. 1 privind dreptul la un proces echitabil din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

27. Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, "acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului". în speţă, se constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 20 privind egalitatea în faţa legii, ale art. 21 referitor la nediscriminare şi ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, considerentele reţinute mai sus abordează toate aceste aspecte, fiind, în consecinţă, valabile şi cu privire la aceste dispoziţii din Cartă. Totodată, se constată că prevederile art. 41 paragraful 1 şi paragraful 2 lit. c) privind dreptul la bună administrare şi obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile, ale art. 51 referitor la domeniul de aplicare a Cartei şi ale art. 52 privind întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu sunt aplicabile în cauză.

28. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

în numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă,excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Violeta Szekely şi Adrian Szekely în Dosarul nr. 12.126/300/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală.

2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar.

3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 alin. (1)-(4), (6)-(9) şi (11) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 mai 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 561 din data de 28 iulie 2015