Document embed

DECIZIE nr. 452 din 16 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nelu Iordache în Dosarul nr. 16.876/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.300 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 16.876/3/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nelu Iordache într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii de infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, de utilizare cu rea-credinţă a creditelor societăţii, de delapidare, de fals în înscrisuri sub semnătură privată, de spălare de bani şi de înşelăciune.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că obligaţia prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală este neconstituţională şi constituie o pedeapsă anticipată aplicată unui inculpat înainte de stabilirea vinovăţiei sale într-un proces penal. Se susţine că, pentru a elimina inegalitatea care se creează prin acest text de lege criticat, trebuie făcută deosebire între persoanele care sunt cercetate sau trimise în judecată şi care deţin diferite funcţii în domeniul public şi cele care desfăşoară activităţi în domeniul privat. În acest sens, se observă că, în situaţia primelor, există o suspendare a tuturor atributelor ţinând de exercitarea dreptului la muncă, pe când în cazul celor din urmă, acestea, odată cu interdicţia de a desfăşura o profesie, automat pierd şi celelalte drepturi prevăzute prin contractul de muncă sau din domeniul protecţiei sociale. Se susţine că, prin aplicarea textului criticat, se procedează practic la pedepsirea unei persoane înainte ca aceasta să fie declarată vinovată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar, în cazul în care persoana care execută această măsură este declarată nevinovată, nu se mai poate proceda la acoperirea prejudiciilor produse de impunerea acestei obligaţii. Se observă că, în cazul arestării preventive sau al arestului la domiciliu, din pedeapsa definitiv aplicată va fi dedusă durata măsurii preventive privative de libertate executate, în timp ce obligaţia criticată, respectiv aceea de a nu desfăşura un anumit tip de activitate, se va adăuga la pedeapsa pronunţată de instanţă în situaţia condamnării.

6. Se arată că, pentru aceste motive, prevederile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală încalcă principiul egalităţii în drepturi, precum şi prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil al persoanei căreia îi este aplicată interdicţia reglementată.

7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, prin chiar natura lor, măsurile preventive impun o limitare sau o restrângere a anumitor drepturi sau libertăţi recunoscute subiecţilor de drept. Se susţine că, prioritar, această restrângere vizează libertatea de mişcare a persoanelor aflate sub imperiul vreuneia dintre măsurile preventive, iar gradul de intensitate a acestei restrângeri diferenţiază între ele categoriile de măsuri preventive. Se arată că, pe lângă restrângerea libertăţii de mişcare, se restrâng şi alte drepturi care sunt legate de libertatea persoanei, drepturi a căror exercitare implică o astfel de libertate. Se observă că pentru corecta realizare a scopului măsurilor preventive, astfel cum rezultă din art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a mai prevăzut o serie de obligaţii care trebuie impuse în situaţia arestului la domiciliu sau a controlului judiciar. Se arată că obligaţia reglementată la art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală este una facultativă, rămânând ca oportunitatea aplicării ei să fie analizată de către instanţa de judecată, în funcţie de circumstanţele existente în cauză. Se susţine că, prin urmare, este vorba de o particularizare a măsurii preventive în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, în scopul unei bune desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată sau al prevenirii săvârşirii unor noi infracţiuni. Se conchide că, în aceste condiţii, impunerea obligaţiei prevăzute de art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu scopul urmărit.

8. De altfel, instanţa arată că ar fi greu de stabilit încălcarea, prin textul analizat, a prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) teza întâi, art. 23 alin. (11) şi alin. (12), putându-se pune, cel mult, problema unei potenţiale încălcări a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală, dar că nici în acest sens nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului la muncă şi la protecţia socială a muncii, ci de o măsură necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal şi proporţională cu scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea sa, aşa cum s-a arătat.

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

10. Guvernul arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se observă că, din coroborarea dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, rezultă că obligaţia de a nu exercita profesia, meseria sau de a nu desfăşura activitatea în exercitarea căreia s-a săvârşit fapta este o obligaţie care poate fi dispusă pe durata măsurii preventive a controlului judiciar, atunci când instanţa de judecată opinează că se impune acest lucru în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată sau al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Se susţine că dispoziţiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, fiind deci conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie.

11. Se arată că dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală nu îngrădesc în niciun fel dreptul participanţilor la procesul penal de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Pentru aceste motive, se susţine că reglementările cuprinse în dispoziţiile legale criticate sunt conform cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie.

12. Se arată că textul criticat nu încalcă nici prezumţia de nevinovăţie, întrucât nu permite stabilirea vinovăţiei unei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni anterior pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare.

13. Întrucât dispoziţiile legale criticate nu instituie o pedeapsă, se arată că prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie nu sunt incidente în cauză.

14. Se observă că dreptul la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituţie, nu este un drept absolut, iar obligaţia instituită prin dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală are ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului sau a inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată sau apărarea drepturilor cetăţenilor, prin prevenirea săvârşirii unei noi infracţiuni.

15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 215 alin. (2) lit. e): "Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: [...]

e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta;".

18. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) teza întâi cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) şi (12) privind prezumţia de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei, art. 41 alin. (1) referitor la muncă şi protecţia socială a muncii, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor privind dreptul la un proces echitabil.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, referitor la măsura controlului judiciar, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, a reţinut că este o măsură preventivă neprivativă de libertate, care însă pune în discuţie sfera libertăţii persoanei. Măsura controlului judiciar, ca măsură preventivă neprivativă de libertate, poate fi luată de către procuror, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată faţă de inculpat, dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune şi dacă măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

20. Conform art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală, controlul judiciar presupune respectarea de către inculpat a următoarelor obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; şi c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. La acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pot fi adăugate, de către organul judiciar care a dispus măsura controlului judiciar, una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă; g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; şi k) să nu emită cecuri.

21. Analizând, din punct de vedere constituţional, natura măsurilor preventive, Curtea a constatat că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie şi că măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 215 alin. (2) lit. a), b) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 215 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. c), d), f), g) din Codul de procedură penală], libertatea întrunirilor [art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală], munca şi protecţia socială a muncii [art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală] şi libertatea economică [art. 215 alin. (2) lit. k) din Codul de procedură penală], reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, şi, respectiv, art. 45 din Constituţie.

22. În continuare, Curtea a reţinut însă că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică.

23. În acest sens, Curtea reţine că limitarea dreptului la muncă operată prin dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, reprezintă o ingerinţă care vizează un drept fundamental, respectiv dreptul la muncă, este reglementată prin lege, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, precum şi împiedicarea săvârşirii de noi infracţiuni prin practicarea profesiei, a meseriei sau prin desfăşurarea activităţii în exercitarea căreia a fost săvârşită fapta, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată şi necesară îndeplinirii scopului urmărit. De asemenea, ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, asigurând un just echilibru între interesul public şi cel individual. Pentru aceste motive, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Constituţie.

24. Curtea constată că prevederile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3) teza întâi din Constituţie şi prevederilor art. 6 din Convenţie referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât, acestea au fost reglementate tocmai în scopul bunei desfăşurări a procesului penal.

25. De asemenea, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie cu privire la prezumţia de nevinovăţie, deoarece, pe tot parcursul procesului penal, inclusiv pe durata controlului judiciar, inculpatul beneficiază de această prezumţie.

26. Totodată, prevederile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia juridică arătată prin ipoteza acestei norme, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

27. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţie referitoare la legalitatea pedepsei, Curtea reţine că acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât textul criticat reglementează măsura controlului judiciar, iar interdicţia reglementată la art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală nu constituie o pedeapsă penală în sensul prevederilor art. 53 şi următoarele din Codul penal.

28. Având în vedere argumentele reţinute la paragraful 23, Curtea constată că dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile art. 53 din Constituţie.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nelu Iordache în Dosarul nr. 16.876/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 601 din data de 10 august 2015