Document embed

DECIZIE nr. 243 din 19 aprilie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Ioana Marilena Chiorean	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Roedl&Partner Outsourcing - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 8.314/3/2013 (2.747/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.600D/2015.

2. La apelul nominal răspunde avocat Corina Popescu, cu împuternicire avocaţială la dosar, pentru autoarea excepţiei. Lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, reprezentantul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate solicită admiterea acesteia. Depune note scrise, la care anexează hotărâri judecătoreşti şi un set de înscrisuri care dovedesc veniturile salariale ale contestatoarei din perioada între concediere şi hotărârea judecătorească de anulare a concedierii. Arată că dispoziţia de lege criticată impune instanţelor să acorde în mod obligatoriu o anumită despăgubire, ceea ce încalcă principiul separaţiei puterilor în stat în stat şi principiul privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la art. 80 din Codul muncii, însă raportată la alte dispoziţii constituţionale. Susţine că nu contestă faptul că instanţa analizează toate probele atunci când stabileşte că decizia de concediere a fost nelegală şi nici nu contestă faptul că salariatul are dreptul la despăgubire atunci când instanţa constată că decizia de concediere a fost nelegală. Problema de drept pe care o supune atenţiei Curţii este aceea a cuantumului despăgubirii, în ipoteza concedierii nelegale, întrucât cuantumul despăgubirilor este prestabilit de Codul muncii, iar instanţele nu mai au plenitudine de jurisprudenţă pentru a aprecia de la caz la caz care a fost prejudiciul efectiv suferit de salariat. Or, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţele trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât în fapt, cât şi în drept, astfel încât trebuie să aibă competenţa să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care au fost învestite. Dacă în perioada cuprinsă între decizia de concediere şi anularea acesteia, salariatul se angajează în altă parte şi obţine venituri chiar mai mari, salariatul nu a suferit niciun fel de prejudiciu. Aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, instanţa nu a analizat existenţa prejudiciului, ci a aplicat art. 80 din Codul muncii care prevede un cuantum prestabilit al despăgubirii. Or, principiul separaţiei puterilor în stat impune ca niciuna din puteri să nu intervină în atribuţiile altei puteri. În cazul de faţă, legea impune un anumit cuantum al despăgubirii, indiferent de prejudiciul efectiv suferit şi fără a lăsa instanţei posibilitatea de a analiza, pe baza probelor, care este prejudiciul efectiv suferit. În concluzie, susţine că art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii este neconstituţional în măsura în care se interpretează în sensul că instituie o obligaţie a instanţelor de a stabili acel cuantum al despăgubirii, iar nu o prezumţie, care să poată fi răsturnată pe baza probelor.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.267 din 27 septembrie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 23 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 8.314/3/2013 (2.747/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de apelanta Roedl&Partner Outsourcing - S.R.L. din Bucureşti în cadrul soluţionării apelului împotriva unei sentinţe civile prin care a fost obligată să reintegreze contestatoarea în funcţia avută anterior şi să îi plătească, în baza art. 80 alin. (1) din Codul muncii, o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care contestatoarea ar fi beneficiat, începând cu data concedierii şi până la reintegrare.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei puterilor în stat şi art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti. În acest sens arată că, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin deciziile nr. 1.267 din 27 septembrie 2011 şi nr. 290 din 23 mai 2013, art. 80 alin. (1) din Codul muncii este expresia principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară. De asemenea, aceste dispoziţii de lege instituie caracterul obligatoriu al obligării angajatorului la plata despăgubirilor determinabile stabilite în textul legal. Rezultă evident două concluzii, aplicabile în ipoteza constatării nelegalităţii sau netemeiniciei deciziei de concediere: a) obligaţia de plată a despăgubirii prevăzute de textul de lege criticat este obligatorie şi decurge exclusiv din dispoziţiile legale; b) cuantumul despăgubirii este stabilit de art. 80 alin. (1) din Codul muncii şi este determinabil în funcţie de drepturile pecuniare ale angajatorului. Prin urmare, dispoziţiile de lege reglementează cu caracter obligatoriu atât măsura despăgubirii, cât şi cuantumul acesteia, deşi acest lucru intră în competenţa instanţei de judecată, ceea ce aduce atingere principiilor separaţiei puterilor în stat şi înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti.

7. Autoarea excepţiei mai susţine că principiul separaţiei puterilor în stat împiedică una din puterile statului să intervină în competenţele altei puteri. În acest context nu se poate ca prin acte ale puterii legiuitoare sau executive să se reglementeze probleme care formează obiectul unui proces. (Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu - Constituţia României revizuită - comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 2-3). În acelaşi sens, prin deciziile nr. 333 din 3 decembrie 2002 şi nr. 686 din 26 noiembrie 2014, Curtea Constituţională a concluzionat că "legiuitorul nu poate printr-un act normativ să modifice sau să anuleze o hotărâre judecătorească fără să violeze prin aceasta principiul separaţiei puterilor în stat". Susţine că, pentru aceleaşi argumente, legiuitorul nu poate nici să impună prin acte normative conţinutul unei hotărâri judecătoreşti, de vreme ce principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti impune regula potrivit căreia numai organele judecătoreşti sunt competente să rezolve litigiile care izvorăsc din încălcarea dispoziţiilor legale sau clauzelor contractuale. Or, art. 80 alin. (1) din Codul muncii este aplicabil exclusiv în situaţia constatării prealabile a nelegalităţii sau netemeiniciei deciziei de concediere a angajatului printr-un proces cu angajatorul. Însă, instanţa care soluţionează acest litigiu nu poate realiza justiţia prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv prin verificarea existenţei şi cuantumului prejudiciului cauzat angajatorului şi respectiv prin obligarea angajatorului la plata acestuia, deoarece acest lucru s-a realizat deja cu caracter absolut şi obligatoriu prin dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Codul muncii.

8. Autoarea excepţiei invocă jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (şi anume hotărârile din 16 iulie 1971, pronunţată în Cauza Ringeisen împotriva Austriei, din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, din 29 aprilie 1988, pronunţată în Cauza Belilos împotriva Elveţiei, din 24 noiembrie 1994, pronunţată în Cauza Beaumartin împotriva Franţei, din 26 aprilie 1995, pronunţată în Cauza Fischer împotriva Austriei, din 17 decembrie 1996, pronunţată în Cauza Terra Woningen B.V. împotriva Olandei, din 13 februarie 2003, pronunţată în Cauza Chevrol împotriva Franţei, din 4 martie 2004, pronunţată în Cauza Silvester's Horeca Service împotriva Belgiei şi din 27 septembrie 2011, pronunţată în Cauza A. Menarini Diagnostics SRL împotriva Italiei), potrivit căreia, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa este un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, atât în fapt, cât şi în drept, care trebuie să aibă competenţa să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care a fost învestită. Rezultă că instanţa de dreptul muncii, învestită cu soluţionarea unui litigiu decurgând din încălcarea unor dispoziţii legale sau clauze contractuale de către angajator prin concedierea angajatului, trebui să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât în fapt, cât şi în drept. În măsura în care instanţa de dreptul muncii nu poate face propria judecată şi nu poate avea propria statuare asupra cuantumului despăgubirii ce se datorează angajatului, atunci instanţa nu se bucură de plenitudine de jurisdicţie. Într-adevăr, fiind obligată să considere că prejudiciul cauzat angajatului prin concedierea sa nelegală este, în lipsa oricărei probe, egal cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, instanţa de dreptul muncii - care face parte din puterea judecătorească - îşi pierde tocmai plenitudinea de jurisdicţie. Dimpotrivă, puterea legiuitoare, predeterminând cu caracter obligatoriu prejudiciul suferit şi reparabil al angajatului în cazul anulării deciziei de concediere şi stabilind în sarcina angajatorului obligaţia de plată a despăgubirilor prin repararea prejudiciului respectiv, îşi arogă competenţa de a stabili conţinutul hotărârilor judecătoreşti. Or, acest lucru echivalează evident cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. În acest sens, textul art. 80 alin. (1) din Codul muncii este neconstituţional, deoarece nu se limitează să instituie o prezumţie legală privind existenţa şi cuantumul prejudiciului (competenţă care aparţine legiuitorului), ci stabileşte aceste elemente cu caracter obligatoriu (deşi competenţa respectivă aparţine instanţelor judecătoreşti). Problema se pune evident în situaţia în care, ulterior concedierii, angajatul a încheiat un nou contract de muncă şi a obţinut salarii şi alte drepturi între data concedierii şi data hotărârii judecătoreşti de anulare. În această situaţie, prejudiciul cauzat angajatului nu este egal cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, ci cu eventuala diferenţă dintre acestea şi cele efectiv obţinute. Aceasta deoarece, în lipsa deciziei de concediere, angajatul nu ar fi obţinut alte venituri decât salariile şi celelalte drepturi pe care le-ar fi primit de la angajator. Oricum aceste aspecte trebuie stabilite de la caz la caz de instanţele judecătoreşti şi nu de puterea legiuitoare printr-un act normativ cu caracter obligatoriu aplicabil în toate litigiile în care se anulează decizii de concediere. Aceasta deoarece, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa de judecată este îndreptăţită nu doar să decidă asupra nelegalităţii sau netemeiniciei deciziei de concediere, ci şi asupra repunerii părţilor în situaţia anterioară, respectiv reparării prejudiciilor cauzate angajatului prin actul emis de angajator. Încă prin hotărârea pronunţată de Curtea Internaţională de Justiţie în Cauza Uzina Chorzow din 13 septembrie 1928, aceasta a arătat că este un principiu de drept internaţional, chiar o concepţie generală de drept, că orice violare a unei obligaţii presupune obligaţia de reparare într-o formă adecvată. Acest principiu a devenit regulă de drept cutumiar în dreptul internaţional, arătându-se că "principiul esenţial [...] este că reparaţia trebuie, în măsura posibilului, să şteargă toate consecinţele actului ilegal şi să restabilească situaţia care ar fi existat probabil dacă actul nu ar fi fost comis. Restituirea în natură sau, dacă nu este posibilă, plata unei sume corespunzând valorii unei restituiri în natură; alocarea, dacă este cazul, de daune-interese pentru pierderile suferite, care nu ar fi acoperite de restituirea în natură sau de plata care se face în locul acesteia". Or, stabilirea modalităţii de reparaţie şi cuantumul despăgubirilor reprezintă o chestiune care ţine de competenţa puterii judecătoreşti, nicidecum puterea legiuitoare neavând competenţa de a stabili cu caracter obligatoriu printr-un act normativ reparaţia la care angajatul este îndreptăţit în cazul obţinerii în justiţie a anulării deciziei de concediere.

9. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 318 din 29 martie 2007 şi nr. 290 din 23 mai 2013, prin care s-a reţinut că textul de lege criticat are ca ipoteză concedierea unui salariat în mod netemeinic sau nelegal, fapt ce trebuie stabilit în cadrul unui proces desfăşurat cu respectarea principiului contradictorialităţii şi pe baza unui probatoriu pertinent şi convingător. Numai în urma stabilirii cu corectitudine a acestui fapt, instanţa va dispune anularea măsurii de concediere şi obligarea angajatorului în culpă la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. În acest fel se apreciază că instanţa are plenitudine de jurisdicţie, iar evaluarea legală a prejudiciului suferit, ce se cuvine salariatului concediat nelegal, ope legis, nu reprezintă o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. Criteriul stabilit de legiuitor este unul obiectiv şi determinabil, respectiv salariile indexate, majorate şi reactualizare şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, fiind consecinţa firească a repunerii părţilor în situaţia anterioară care obligă la înlăturarea retroactivă a tuturor efectelor actului nelegal.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 318 din 29 martie 2007.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autoarei excepţiei, notele scrise şi înscrisurile depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut: "În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul."

15. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei puterilor în stat şi celor ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Codul muncii fac parte din secţiunea 7: "Controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale" a capitolului V: "Încetarea contractului individual de muncă" şi stabilesc că, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Astfel, dispoziţiile de lege criticate reprezintă o concretizare a principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară deciziei de concediere, aceasta fiind o consecinţă firească a lipsirii de efecte a deciziei de concediere. Obligaţia angajatorului de plată a acestor despăgubiri operează în toate cazurile în care s-a constatat netemeinicia sau nelegalitatea actului de concediere, ope legis. Spre deosebire de aceasta, reintegrarea în funcţia deţinută anterior poate avea loc numai dacă cel concediat solicită expres acest lucru instanţei judecătoreşti. În acest sens, art. 80 alin. (2) din Codul muncii prevede că "La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere", iar alin. (3) prevede că, "În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti."

17. Aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 1.267 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011, nulitatea unui act juridic aduce părţile în situaţia în care acestea au fost înainte de apariţia acelui act, deci operează regula repunerii în situaţia anterioară (Decizia nr. 150 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 15 martie 2010). Repunerea în situaţia anterioară se poate realiza pe două căi specifice dreptului muncii, respectiv prin reintegrarea salariatului şi plata de către angajator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, sau numai prin plata acestor despăgubiri. Astfel, anularea măsurii concedierii este însoţită în mod obligatoriu de plata despăgubirii menţionate şi, facultativ, la solicitarea angajatului, de reintegrarea acestuia.

18. Referitor la critica autoarei excepţiei privind încălcarea art. 126 alin. (1) din Constituţie privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate dau expresie acestui principiu constituţional. Astfel, aşa cum a constatat Curtea şi prin Decizia nr. 318 din 29 martie 2007, textul de lege criticat are ca ipoteză concedierea unui salariat în mod netemeinic sau nelegal, fapt ce trebuie stabilit în cadrul unui proces desfăşurat cu respectarea principiului contradictorialităţii şi pe baza unui probatoriu pertinent şi convingător. Numai în urma stabilirii cu corectitudine a acestui fapt, instanţa va dispune anularea măsurii de concediere şi obligarea angajatorului în culpă la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Lipsirea salariatului de aceste drepturi reprezintă un prejudiciu efectiv suferit, indiferent dacă în perioada cuprinsă între data concedierii şi cea a reîncadrării a realizat sau nu venituri din alte surse. Salariatul nu poate abuza de acest drept, întrucât beneficiază de el numai cu condiţia stabilirii netemeiniciei sau a nelegalităţii măsurii de concediere luate unilateral de angajator.

19. De asemenea, aşa cum a reţinut prin Decizia nr. 1.241 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 17 decembrie 2010, considerentele mai sus amintite răspund totodată şi aspectelor invocate de autorul excepţiei referitoare la legitimitatea despăgubirii în situaţia în care salariatul a realizat venituri din executarea unui alt contract de muncă, ulterior concedierii. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, de o deosebită relevanţă pentru toate aspectele analizate sunt şi considerentele Deciziei nr. 193 din 19 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 6 august 2001, prin care au fost declarate ca neconstituţionale prevederile art. 136 alin. (2) din Codul muncii, care prevedeau însăşi ipoteza considerată ca fiind constituţională de către autorul excepţiei din prezenta cauză, şi anume acordarea unei despăgubiri reduse, constând în diferenţa dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de muncă şi câştigul realizat între timp. Prin decizia amintită s-a statuat că o asemenea prevedere este contrară art. 16 alin. (1), art. 38 alin. (1) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie, în forma anterioară revizuirii din 2003.

20. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, "în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei. O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcţiona, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze şi pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului constituţional dintre aceste autorităţi." (Decizia nr. 6/1992, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993).

21. Având în vedere acestea, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate - care obligă angajatorul la plata unei despăgubiri, egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal - nu reprezintă o imixtiune în procesul de realizare a justiţiei, de vreme ce instanţa trebuie mai întâi să stabilească dacă actul de concediere a fost dispus şi efectuat în mod temeinic şi legal. În situaţia în care concedierea a fost netemeinică sau nelegală, legiuitorul a prezumat că prejudiciul suferit de angajat este egal cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, indiferent dacă persoana concediată a obţinut sau nu alte venituri între timp. Această obligaţie a angajatorului poate fi privită şi ca o sancţiune pentru nerespectarea dispoziţiilor de lege referitoare la concediere.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Roedl&Partner Outsourcing - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 8.314/3/2013 (2.747/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2016.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 495 din data de 1 iulie 2016