Document embed

DECIZIE nr. 259 din 8 aprilie 2015 referitoare la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, şi Parlamentul României, respectiv Camera Deputaţilor şi Senatul, pe de altă parte, cerere formulată de Preşedintele României

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Mihaela Senia Costinescu	- magistrat-asistent-şef

1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, şi Parlamentul României, respectiv Camera Deputaţilor şi Senatul, pe de altă parte, cerere formulată de Preşedintele României.

2. Sesizarea se întemeiază pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), ale art. 34, 35 şi 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.858 din 26 martie 2015 şi formează obiectul Dosarului nr. 628E/2015.

3. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările şedinţei de judecată.

4. La apelul nominal răspunde, pentru Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Iuliana Nedelcu, pentru Consiliul Superior al Magistraturii, doamna judecător Ana-Maria Coculescu şi pentru Senatul României, domnul senator Nicolae Şerban. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul reprezentantului Consiliului Superior al Magistraturii, care solicită să se constate existenţa unui conflict juridic determinat de refuzul Senatului de a adopta hotărârea prin care se încuviinţează ridicarea imunităţii senatorului Dan-Coman Şova, în condiţiile realizării cvorumului legal şi decizional de vot în şedinţa plenului Senatului din 25 martie 2015. Senatul nu a adoptat hotărârea, deşi i-a fost adresată o cerere oficială din partea ministrului justiţiei, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, cererea a fost dezbătută în comisia juridică şi, ulterior, în plenul Senatului, fiind supusă la vot potrivit dispoziţiilor constituţionale şi regulamentare. În temeiul art. 76 alin. (2) din Constituţie, hotărârea prin care se încuviinţează arestarea unui senator se adoptă cu votul majorităţii simple, astfel încât, chiar dacă dispoziţii din Regulamentul Senatului prevăd norme contrare, Constituţia trebuie aplicată cu prioritate. Jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale a invalidat dispoziţiile regulamentare şi legale care prevedeau adoptarea hotărârilor celor două Camere ale Parlamentului cu o altă majoritate decât cea prevăzută de art. 76 alin. (2) din Constituţie. Prin urmare, reprezentantul Consiliului Superior al Magistraturii solicită admiterea cererii privind existenţa conflictului juridic de natură constituţională a cărui soluţionare constă în recunoaşterea supremaţiei Constituţiei, respectiv în obligarea Senatului de a aplica normele de procedură stabilite de Legea fundamentală.

6. Reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine existenţa unui conflict juridic între autorităţile statului, generat de ignorarea principiului supremaţiei Constituţiei, prin refuzul aplicării dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Constituţie în procedura ridicării imunităţii unui senator, iar nu de pasivitatea Parlamentului de a modifica Legea nr. 96/2006 sau de cea a Senatului de a modifica propriul regulament de organizare şi funcţionare. Asigurarea supremaţiei Constituţiei este o obligaţie opozabilă tuturor, controlul general al aplicării Legii fundamentale fiind dovada unui comportament loial faţă de valorile statului de drept. În situaţia prezentă, conflictul instituţional a produs efecte juridice, determinând un blocaj prin împiedicarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să îşi îndeplinească atribuţiile legale. Chiar dacă, ulterior, Parlamentul, respectiv Senatul, a modificat normele procedurale referitoare la majoritatea de adoptare a hotărârilor prin care se încuviinţează arestarea unui senator, elementele de fapt îndeplinite în şedinţa plenului Senatului din 25 martie 2015 continuă să producă efecte juridice, astfel că, prin soluţionarea conflictului, Curtea trebuie să stabilească modalitatea de valorificare a rezultatului votului.

7. Reprezentantul Senatului susţine că nu sunt întrunite condiţiile existenţei unui conflict juridic, întrucât, prin desfăşurarea unei proceduri în faţa Senatului, finalizată cu votul senatorilor, potrivit dispoziţiilor regulamentare şi legale, nu este împiedicată nicio altă autoritate în îndeplinirea atribuţiilor sale. Arată că, potrivit cutumei parlamentare, Camera Parlamentului nu adoptă acte (legi, hotărâri, moţiuni) prin care se resping iniţiativele cu un atare obiect, ci doar constată că nu se întruneşte numărul de voturi necesar adoptării actelor. Aşa fiind, hotărârile de respingere nu au un temei constituţional, orice altă interpretare echivalând cu o adăugare la textele constituţionale referitoare la procedura după care se desfăşoară dezbaterile în Senat. Mai mult, Senatul nu poate genera conflicte juridice de natură constituţională atât timp cât respectă procedurile aflate în vigoare, având libertatea de a decide cu privire la ridicarea sau neridicarea imunităţii unui membru al său. Împrejurarea că Senatul nu a făcut o aplicare directă a Constituţiei în ceea ce priveşte majoritatea cu care poate fi adoptată o astfel de hotărâre se datorează faptului că norma regulamentară aplicabilă se bucură de prezumţia de constituţionalitate, care nu poate fi răsturnată decât pe calea unui control efectuat de Curtea Constituţională, menit să asigure aplicarea unitară a Constituţiei.

8. Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

9. Prin cererea cu nr. CP1/1.163 din 26 martie 2015, Preşedintele României a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, şi Parlamentul României, respectiv Camera Deputaţilor şi Senatul, pe de altă parte.

10. În motivarea sesizării, Preşedintele României arătă că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2007 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007), Curtea Constituţională a statuat că, de regulă, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel. În acelaşi sens se menţionează şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 990/2008 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008) - referitor la majoritatea necesară adoptării hotărârilor Senatului privind cererile de urmărire penală în cazul senatorilor care sunt sau au fost membri ai Guvernului; prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului, statuând că cererile anterior menţionate se aprobă printr-o hotărâre a Senatului, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, întrucât Constituţia nu prevede în această situaţie o altă majoritate necesară adoptării acestui tip de hotărâri.

11. Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale (exprimate, în cazul de faţă, şi printr-o jurisprudenţă constantă a acesteia) generează, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, obligaţia de respectare a acestora de către toate autorităţile publice; pe cale de consecinţă, Parlamentul avea obligaţia de a modifica art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, potrivit căruia fiecare Cameră hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor săi, iar Senatul avea obligaţia de a modifica art. 173 din regulamentul propriu de organizare şi funcţionare, potrivit căruia Senatul hotărăşte asupra cererii cu votul majorităţii membrilor săi.

12. În consecinţă, conflictul ivit este unul de natură constituţională, purtând asupra competenţelor Parlamentului, care, în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, avea obligaţia constituţională de a respecta caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Această omisiune a generat un regim juridic diferit în soluţionarea cererilor de încuviinţare a reţinerilor şi arestării preventive a unui deputat faţă de un senator şi a condus la un blocaj instituţional prin imposibilitatea desfăşurării procedurilor judiciare şi a înfăptuirii actului de justiţie. Astfel, prin raportare la o majoritate - în esenţă neconstituţională - Parlamentul a blocat posibilitatea instanţelor de judecată/procurorului de a se pronunţa asupra temeiurilor cererii de arestare preventivă/reţinerii în condiţiile prevăzute de lege, prin prisma imperativului asigurării intereselor urmăririi penale sau a judecăţii, şi a fost încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi cel al obligativităţii unui comportament loial al autorităţilor publice faţă de Constituţie.

13. În concluzie, Preşedintele României solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, şi Parlamentul României, respectiv Camera Deputaţilor şi Senatul, pe de altă parte, conflict ivit ca urmare a omisiunii Parlamentului de a pune în acord dispoziţiile legale cu Constituţia în ceea ce priveşte majoritatea necesară adoptării hotărârilor de încuviinţare a cererilor de reţinere/arestare a unui deputat/senator, cu consecinţa blocării activităţii puterii judecătoreşti.

14. În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererea a fost comunicată Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii, Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de natură constituţională şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

15. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis, prin Adresa nr. 851/C/810/III-13/2015, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.994 din 31 martie 2015, punctul său de vedere în care arată că, în materia hotărârilor parlamentare privind cererea de încuviinţare a reţinerii, arestării, percheziţiei, Constituţia nu prevede excepţii de la regula stabilită de art. 76 alin. (2), astfel că asemenea hotărâri se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Cu toate acestea, regula constituţională înscrisă în art. 76 alin. (2) este ignorată la nivelul legii organice [art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor], precum şi la nivelul Regulamentului Senatului (art. 173), prevăzându-se, contrar Constituţiei, votul majorităţii membrilor Camerei parlamentare. Aşa fiind, se constată o poziţie diferită a celor două Camere parlamentare în raport cu art. 76 alin. (2) din Constituţie, din perspectiva propriilor regulamente, dar şi o poziţie comună constând în inacţiunea acestora, din perspectiva legii organice privind statutul deputaţilor şi al senatorilor. Deşi diferite din punctul de vedere al elementelor lor concrete, cele două tipuri de poziţii se caracterizează printr-un element comun, lipsa de rigoare şi coerenţă în respectarea Constituţiei, cu consecinţa creării unor regimuri juridice diferite în aceeaşi materie. Acest aspect plasează cele două Camere parlamentare într-un conflict cu Ministerul Public în legătură cu procedura de urmat, respectiv votul, în adoptarea hotărârilor în materia prevăzută de art. 72 alin. (2) fraza întâi teza a doua din Constituţie. Prin urmare, conflictul este circumscris de abordarea diferită a prevederilor constituţionale, atât la nivelul legii organice, cât şi al regulamentelor celor două Camere parlamentare, neuniformitate care se repercutează în cele din urmă asupra procedurilor judiciare care sunt fie întârziate, fie împiedicate.

16. Având în vedere aceste argumente, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicită constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile precizate în legătură cu procedura de urmat (votul) în cazul cererilor de încuviinţare a reţinerii, arestării şi percheziţiei întemeiate pe art. 72 alin. (2) fraza întâi teza a doua din Constituţie, generat de omisiunea Parlamentului de a asigura conformitatea dispoziţiilor legale organice, respectiv regulamentare cu Legea fundamentală în materia anterior menţionată.

17. Consiliul Superior al Magistraturii a transmis, prin Adresa nr. 7.539 din 2 aprilie 2015, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.084 din 2 aprilie 2015, punctul său de vedere în care apreciază că art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 instituie o normă derogatorie de la prevederile constituţionale privind adoptarea actelor juridice şi cvorumul legal, stipulând necesitatea unei majorităţi absolute pentru adoptarea unor hotărâri privind încuviinţarea reţinerii şi arestării unui deputat sau senator. Or, legea organică poate "dezvolta" sau poate "preciza" o normă constituţională, însă nu poate adăuga la Constituţie o situaţie pentru care legiuitorul constituţional nu a prevăzut explicit necesitatea majorităţii absolute. A accepta o astfel de interpretare poate însemna că legiuitorul ordinar poate institui orice fel de majoritate sau chiar unanimitatea pentru adoptarea unei hotărâri prin care se încuviinţează reţinerea, arestarea şi percheziţia unui membru al uneia dintre cele două Camere ale Parlamentului, ceea ce contravine în mod vădit dispoziţiilor constituţionale.

18. Reţinând că hotărârile prin care se încuviinţează reţinerea şi arestarea unui senator se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi, Consiliul Superior al Magistraturii apreciază că Senatul a nesocotit dispoziţiile constituţionale consacrate la art. 76 alin. (2). Consecinţa directă a acestei încălcări a prevederilor constituţionale este chiar împiedicarea autorităţii judecătoreşti de a-şi exercita rolul constituţional. Conform art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ordinea de drept nu poate fi înţeleasă în afara respectării supremaţiei Constituţiei. Or, dacă s-ar fi respectat cerinţa majorităţii voturilor membrilor prezenţi este evident că cererea privind încuviinţarea reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova întrunea numărul necesar de voturi.

19. Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi regulamentare, asupra cererii de încuviinţare a arestării preventive Senatul se pronunţă printr-o hotărâre. Sesizat fiind cu o astfel de cerere, Senatul trebuie să hotărască în sensul admiterii sau respingerii acesteia. Or, în cazul cererii de încuviinţare a reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova, Senatul nu a adoptat o hotărâre prin care să admită sau să respingă cererea formulată de ministrul justiţiei, arătând doar că s-a pronunţat prin vot secret asupra cererii, nefiind întrunit numărul de voturi necesar pentru încuviinţarea reţinerii şi arestării unui senator. Astfel, omisiunea Senatului de a adopta o hotărâre în urma formulării unei cereri de încuviinţare a reţinerii şi arestării este de natură a înlătura acest act de decizie de la exercitarea oricărei căi de atac ori forme de control. Faptul că Senatul a transmis o simplă comunicare, care nu echivalează cu o hotărâre, constituie în fapt un refuz de soluţionare a cererii formulate de ministrul justiţiei cu privire la încuviinţarea reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova, aspect care situează în mod Clar Senatul în conflict juridic de natură constituţională cu autoritatea judecătorească.

20. Prin urmare, Consiliul Superior al Magistraturii solicită admiterea cererii şi pronunţarea unei decizii prin care să se constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi puterea legiuitoare, precum şi dispunerea măsurilor pe care Curtea Constituţională le va socoti necesare şi utile pentru restabilirea ordinii constituţionale şi a echilibrului care trebuie să existe între autorităţile statului şi, în concret, a măsurilor pe care trebuie să le adopte Senatul astfel încât orice cerere transmisă de ministrul justiţiei de încuviinţare a reţinerii şi arestării unui membru al acestei Camere să fie soluţionată cu respectarea dispoziţiilor constituţionale.

21. Preşedintele Senatului României, prin Adresa nr. 35/1.478 din 2 aprilie 2015, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.086 din 2 aprilie 2015, a transmis punctul său de vedere în care se fac următoarele precizări: cadrul legal al procedurii parlamentare privind dezbaterea şi încuviinţarea cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a unui senator este art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor şi dispoziţiile aplicabile din Regulamentul Senatului şi anume art. 172 şi 173. Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 prevede că Senatul "hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor săi". Art. 173 din Regulamentul Senatului prevede de asemenea că acesta "hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor săi". Acestea sunt prevederile legale aplicabile în cauza evocată. Există un principiu de drept respectat în toate statele, potrivit căruia se aplică legea aflată în vigoare, or în momentul dezbaterii în Senat a cererii ministrului justiţiei erau în vigoare cele două texte legale. Acestea nu au făcut niciodată obiectul examinării Curţii Constituţionale.

22. Cu privire la susţinerea potrivit căreia conflictul juridic de natură constituţională a fost generat de omisiunea celor două Camere ale Parlamentului de a pune de acord dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 şi ale art. 173 din Regulamentul Senatului cu prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie, în acord cu deciziile Curţii Constituţionale care au constatat anterior neconstituţionalitatea altor dispoziţii regulamentare care consacrau o altă majoritate de voturi decât cea cerută de art. 76 din Constituţie, Preşedintele Senatului României, ţinând seama de caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii, apreciază că trebuie respectat şi un alt principiu constituţional şi politic sacrosanct: principiul suveranităţii legislative a Parlamentului. Nicio autoritate publică nu este îndreptăţită să adreseze şi să impună ultimativ Parlamentului o obligaţie de a legifera, întrucât modificarea unei legi şi a regulamentelor parlamentare se realizează printr-o procedură legislativă. Constituţia reglementează în art. 74 dreptul de iniţiativă legislativă, şi nu obligaţia de a legifera. Aşadar, art. 147 alin. (4) raportat la alin. (1) din Constituţie nu impune o obligaţi legislativă în sarcina Camerelor, ci încetarea efectelor juridice ale unei dispoziţii legale neconstituţionale. Numai că art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 şi art. 173 din Regulamentul Senatului nu au făcut niciodată obiectul verificării Curţii Constituţionale. Prin urmare, caracterul lor constituţional nu poate fi contestat decât printr-o viitoare procedură de contencios constituţional, iar aplicarea lor întocmai este o obligaţie constituţională a Senatului României.

23. Curtea Constituţională a definit noţiunea de conflict juridic de natură constituţională prin "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau a refuzului de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţia lor". Din analiza acestei definiţii jurisprudenţiale, preşedintele Senatului României constată că nu există niciun temei logic şi semantic ca rezultatul unei activităţi parlamentare legale şi regulamentare să fie inclus în această definiţie. În şedinţa din 25 martie 2015, Senatul a supus la vot o cerere regulamentară adresată de ministrul justiţiei, care nu a putut fi încuviinţată, deoarece nu a întrunit numărul necesar de voturi. Neîntrunindu-se aceste condiţii de procedură, Senatul nici nu avea cum să adopte o hotărâre care să reflecte rezultatul votului în plen. Ca atare, nici nu au fost întrunite condiţiile de adoptare a vreunei hotărâri parlamentare în acest sens. Senatul nu a încălcat nicio atribuţie a sa, a acţionat strict potrivit propriului regulament şi a aplicat o normă a cărei constituţionalitate nu a fost contestată la Curtea Constituţională. Prin votul din 25 martie 2015, Senatul României nu a împiedicat nici Parchetul, nici instanţa de judecată competentă să deruleze urmărirea penală şi, respectiv, judecarea cauzei, astfel că ideea apariţiei unui blocaj în activitatea puterii judecătoreşti nu poate fi susţinută prin niciun argument.

24. Preşedintele Senatului apreciază ca fiind netemeinică şi susţinerea potrivit căreia prin aplicarea diferită a normelor legale şi regulamentare referitoare la majoritatea necesară încuviinţării reţinerii şi arestării unor parlamentari de către cele două Camere s-ar fi creat un statut juridic diferenţiat între deputaţi şi senatori. Fiecare Cameră beneficiază de autonomie şi astfel îşi poate reglementa diferit prin regulamentele parlamentare orice aspecte ale propriei activităţi.

CURTEA,

examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatul României, punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Senatului României, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

25. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională "soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice". În acest sens, autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti. Pentru exercitarea competenţei prevăzute de Constituţie, Curtea este sesizată la cererea "Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii". Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea.

26. Curtea constată că Preşedintele României este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, şi Parlamentul României, respectiv Camera Deputaţilor şi Senatul, pe de altă parte, autorităţi publice susceptibile a avea calitatea de părţi într-un conflict juridic de natură constituţională.

27. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice.

28. În şedinţa din 16 martie 2015, Biroul permanent al Senatului a hotărât trimiterea la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a scrisorii ministrului justiţiei prin care acesta transmitea Senatului cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind încuviinţarea reţinerii şi arestării preventive a senatorului Şova Dan-Coman, însoţită de referatul Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 13 martie 2015, întocmit în Dosarul penal nr. 122/P/2012.

29. În şedinţa din 18 martie 2015, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări hotărăşte, cu majoritate de voturi, să admită solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să supună plenului Senatului spre dezbatere şi adoptare raportul comisiei, întocmit în temeiul prevederilor art. 172 din Regulamentul Senatului.

30. La data de 25 martie 2015, pe ordinea de zi a Senatului României a fost înscrisă cererea de încuviinţare a reţinerii şi arestării senatorului Dan-Coman Şova. După dezbateri, membrii Senatului s-au pronunţat, prin vot secret, asupra cererii, care a primit 79 de voturi "pentru", 67 de voturi "contra" şi 5 voturi au fost anulate. În temeiul art. 24 din Legea nr. 96/2006 şi al art. 173 din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care hotărârile prin care se soluţionează astfel de cereri se adoptă cu votul majorităţii membrilor Camerei, s-a apreciat că nu a fost întrunit numărul de voturi necesar pentru încuviinţarea reţinerii şi arestării unui senator.

31. În cererea sa privind constatarea unui conflict juridic de natură constituţională, Preşedintele României invocă nerespectarea de către Parlamentul României a dispoziţiilor art. 61 alin. (1), art. 76 alin. (2) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu următorul conţinut:

- Art. 61 alin. (1): "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.";

- Art. 76 alin. (2): "Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.";

- Art. 147 alin. (4): "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

32. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor". De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: "Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale." în sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie "stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea". Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională "vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei" (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).

33. Pentru soluţionarea cererii ce formează obiectul cauzei de faţă, Curtea Constituţională trebuie să se raporteze la textele din Legea fundamentală incidente şi, prin interpretarea dată, să desluşească intenţia legiuitorului constituant, astfel încât, în final, să ajungă la soluţionarea conflictului instituţional invocat.

34. Faţă de circumstanţierea realizată în jurisprudenţa citată cu privire la atribuţia conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. e) din Constituţie, rezultă că în prezenta cauză Curtea va decide dacă aspectele sesizate în cererea Preşedintelui României întrunesc elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, şi Parlamentul României, respectiv Camera Deputaţilor şi Senatul, pe de altă parte, urmând a analiza dacă prin omisiunea de a modifica dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, respectiv dispoziţiile art. 173 din Regulamentul Senatului Parlamentul României, respectiv Senatul, a împiedicat autoritatea judecătorească, reprezentată de Ministerul Public şi de Consiliul Superior al Magistraturii, să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale, generând un blocaj instituţional.

35. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

36. Prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, Curtea a statuat: "Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalenţă cu situaţia în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţă emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie, de către o altă autoritate a statului".

37. Legea sau regulamentele Camerelor Parlamentului ori dispoziţiile acestora constatate ca fiind neconstituţionale nu mai pot fi aplicate de nicio altă autoritate publică de la data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale. "Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (a se vedea Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). Intervenţia Parlamentului, în calitate de for legislativ, sau a Camerei al cărei regulament a fost declarat neconstituţional, în interiorul termenului de 45 de zile în care dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, în sensul punerii de acord a acestora cu decizia Curţii Constituţionale, reprezintă efectul direct al soluţiei pronunţate de Curte, care are caracter definitiv şi general obligatoriu. Mai mult, intervenţia legiuitorului într-o atare împrejurare constituie expresia principiului colaborării loiale între instituţiile statului, în scopul asigurării garanţiilor constituţionale specifice statului de drept.

38. Analizând deciziile Curţii Constituţionale invocate în susţinerea cererii privind soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, observăm că prin Decizia nr. 990 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008, instanţa constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 150 alin. (3) din Regulamentul Senatului, iar prin Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Prin aceste decizii, Curtea a statuat că, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Constituţie, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, recte majoritatea membrilor Camerei prezenţi la şedinţă, dacă Legea fundamentală nu prevede o altă majoritate.

39. Ca urmare a pronunţării deciziilor amintite, Senatul României a adoptat Hotărârea nr. 7 din 4 mai 2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 150 din Regulamentul Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 7 mai 2009, prin care a modificat dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, punându-le în acord cu Constituţia.

40. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000, Guvernul, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 103/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, a modificat norma legală în sensul punerii în acord cu decizia Curţii Constituţionale şi, ulterior, Parlamentul a aprobat ordonanţa de urgenţă prin Legea nr. 62/2012.

41. Aşa fiind, Curtea observă că în ambele situaţii invocate de autorul sesizării legiuitorul s-a conformat dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 147 alin. (4), modificând actele normative constatate ca fiind neconstituţionale în sensul celor statuate de Curtea Constituţională.

42. În ceea ce priveşte Legea nr. 96/2006, Curtea reţine că anumite dispoziţii din aceasta au fost supuse controlului de constituţionalitate înainte de promulgare şi prin Decizia nr. 279 din 22 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 11 aprilie 2006, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unora dintre acestea. De menţionat că prevederile art. 24 din lege nu au făcut obiect al sesizării Curţii şi, deci, al controlului de constituţionalitate.

43. Prin Decizia nr. 319 din 19 iunie 2013 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24²] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Curtea a admis obiecţia formulată de Preşedintele României şi a constatat că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale. Cu privire la soluţia pronunţată de Curte este de menţionat că, deşi dispoziţiile art. I pct. 18 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 modificau şi cvorumul de vot al adoptării hotărârilor prin care cele două Camere ale Parlamentului hotărăsc asupra cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului, în acord cu dispoziţiile art. 76 alin. (2) din Constituţie, critica a vizat alte motive de neconstituţionalitate pe care Curtea le-a apreciat ca fiind temeinice, astfel că prin declararea neconstituţionalităţii normelor modificatoare cu privire la acele aspecte dispoziţiile art. 24 al Legii nr. 96/2006 au rămas neschimbate.

44. De asemenea, Curtea observă că nici prevederile art. 173 din Regulamentul Senatului, în vigoare de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, nu au făcut obiectul vreunei sesizări a Curţii Constituţionale în vederea examinării constituţionalităţii lor.

45. În concluzie, Curtea nu poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie cu privire la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 96/2006, respectiv ale art. 173 din Regulamentul Senatului, întrucât norma constituţională vizează ipoteza dispoziţiilor din legile şi regulamentele constatate ca fiind neconstituţionale, numai într-o atare situaţie Parlamentul sau una dintre Camere, după caz, având obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

46. Susţinerea autorului sesizării potrivit căreia existenţa unor decizii ale Curţii Constituţionale prin care a fost constatată neconstituţionalitatea unor prevederi similare din legi sau regulamente ale Camerelor Parlamentului ar fi generat în sarcina Parlamentului, respectiv a Senatului, obligaţia modificării dispoziţiilor a căror constituţionalitate se contestă pe calea prezentei cereri de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională nu poate fi primită. Inacţiunea Parlamentului de a modifica prevederile art. 24 din Legea nr. 96/2006, respectiv a Senatului de a modifica art. 173 din regulament în sensul celor statuate de Curtea Constituţională în deciziile invocate nu constituie o încălcare a prevederilor constituţionale referitoare la caracterul definitiv şi general obligatoriu al actelor instanţei constituţionale. Parlamentul sau Senatul ar fi fost "în culpă" dacă ar fi omis să modifice dispoziţiile declarate neconstituţionale, iar nu dispoziţii care, deşi virtual neconstituţionale, se bucură de prezumţia relativă de constituţionalitate atâta vreme cât aceasta nu a fost înlăturată în urma efectuării unui control al Curţii. Cu alte cuvinte, numai în măsura în care autorităţile publice menţionate ar fi refuzat să pună în acord dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 96/2006, respectiv art. 173 din Regulamentul Senatului cu decizii prin care se constata neconstituţionalitatea acestora, s-ar fi putut pune în discuţie un eventual conflict juridic de natură constituţională generat de conduita omisivă a Parlamentului sau Senatului.

47. Independent de cele expuse mai sus, Curtea reţine că, ulterior sesizării sale, Senatul României a adoptat Hotărârea nr. 25 din 31 martie 2015 privind modificarea art. 173 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 31 martie 2015, astfel că în prezent norma regulamentară are următorul conţinut: "Senatul hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii senatorilor prezenţi."

48. De asemenea, la data de 23 aprilie 2015, Parlamentul a adoptat Legea nr. 90/2015 pentru modificarea art. 24 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 27 aprilie 2015, noul text de lege având următorul conţinut: "(4) Camera hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor prezenţi, în condiţiile respectării prevederilor art. 67 din Constituţia României, republicată. Hotărârea Camerei se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se comunică de îndată ministrului justiţiei."

49. Pe de altă parte, Curtea constată că, până în prezent, instanţa constituţională nu a statuat asupra existenţei unor conflicte juridice de natură constituţională ale căror izvoare să rezide în chiar conţinutul unor acte normative. Dimpotrivă, în situaţia în care unicul scop al cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională a fost acela de constatare a neconstituţionalităţii unui act normativ şi a lipsirii de efecte juridice a acestuia, Curtea a reţinut că "neconstituţionalitatea unei ordonanţe, cu circumstanţierea enunţată, poate fi stabilită numai în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie [şi, prin intermediul legii de aprobare, în condiţiile art. 146 lit. a) din Constituţiei, iar nu în temeiul textului constituţional al art. 146 lit. e), atât timp cât neconstituţionalitatea invocată se identifică chiar cu obiectul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională. Atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o a treia cale distinctă de examinare a constituţionalităţii actelor normative" (a se vedea Decizia nr. 231 din 9 mai 2013).

50. Şi în doctrina de drept constituţional român a fost recunoscută deosebirea esenţială dintre atribuţiile Curţii Constituţionale de verificare a constituţionalităţii şi atribuţiile care implică şi verificarea unor fapte constituţionale. În mod evident, constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională se încadrează în a doua categorie. Pentru a ne afla în situaţia unui conflict juridic de natură constituţională, este nevoie să se reţină existenţa unor acte, acţiuni, inacţiuni ale unei/unor autorităţi publice care intră în conflict. Însă nu poate fi calificat drept conflict juridic de natură constituţională conflictul ce se naşte între dispoziţii de reglementare primară şi Constituţie. Acest din urmă "conflict" reprezintă, desigur, obiectul controlului de constituţionalitate în care este verificată compatibilitatea normelor cu Legea fundamentală. Or, Curtea nu poate constata pe calea soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională nici neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 96/2006 şi nici a celor ale art. 173 din Regulamentul Senatului, o atare competenţă putând fi exercitată ca urmare a unor sesizări formulate în temeiul art. 146 lit. d), respectiv lit. c) din Constituţie.

51. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea apreciază că, prin conduita lor, Parlamentul României şi Senatul nu au creat un blocaj instituţional de natură a împiedica autoritatea judecătorească în îndeplinirea competenţelor constituţionale prevăzute de art. 72 alin. (2) din Constituţie.

52. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Curtea constată că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, şi Parlamentul României, respectiv Camera Deputaţilor şi Senatul, pe de altă parte, generat de omisiunea Camerei Deputaţilor şi a Senatului de a modifica dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, respectiv dispoziţiile art. 173 din Regulamentul Senatului.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Camerei Deputaţilor şi Senatului României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din 8 aprilie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 334 din data de 15 mai 2015