Document embed

DECIZIE CIVILĂ nr. 105A din 3 iulie 2012 privind modificarea în parte a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 9 februarie 2012, având ca obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi cuantumul acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 27 februarie 2012, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 14/2012

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI

SECŢIA A IX-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Şedinţa publică din data de 3 iulie 2012

DOSAR NR. 2.029/2/2012

Curtea constituită din:
Preşedinte	- Melania Stanciu
Judecător	- Bianca Antoaneta Scrob
Grefier	- Mihaela Lăcătuşu

Pe rol se află judecarea cererilor de apel formulate de apelanta KONICA MINOLTA BUSINESS SOLUTIONS - S.R.L., de apelanta Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice (PERGAM) şi de apelanta Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţilor (APDETIC) împotriva Hotărârii arbitrale nr. 1 din 9 februarie 2012, pronunţată de Corpul de arbitri de pe lângă Oficiul Român al Drepturilor de Autor în Dosarul nr. 2/2012, şi a cererii de apel formulată de apelanta Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţilor (APDETIC) împotriva încheierii din 24 ianuarie 2012, în contradictoriu cu intimaţii COPYRO - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, VISARTA, S.C. XEROX ROMÂNIA ECHIPAMENTE ŞI SERVICII - S.A. (XEROX), S.C. EUROCOM - S.A.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 19 iunie 2012 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea depunerii de note scrise, a amânat pronunţarea la data de 26 iunie 2012 şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 3 iulie 2012, când, în aceeaşi compunere, a dat următoarea decizie:

CURTEA,

Prin Hotărârea arbitrală nr. 1 din 9 februarie 2012 a fost stabilită forma finală a Metodologiei privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi cuantumul acesteia, având următorul conţinut:

"METODOLOGIE privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi cuantumul acesteia

Art. 1

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, prezenta metodologie reglementează obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru aparate ce permit reproducerea operelor de pe hârtie, precum şi cuantumul acesteia.

Art. 2

Remuneraţia compensatorie este datorată şi se plăteşte de către persoanele care dispun de aparate de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie organismului de gestiune colectivă desemnat de ORDA unic colector.

Art. 3

Lista aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere ce permit reproducerea operelor de pe hârtie pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acesteia este:

Nr. crt.	Aparat	Remuneraţie %
1.	Fotocopiatoare	0,5%
2.	Imprimante	0,5%
3.	Scanere	0,5%
4.	Aparate multifuncţionale cu/fără funcţie de fotocopiere	0,5%

Art. 4

Baza de calcul pentru remuneraţia compensatorie pentru copia privată se calculează astfel:

- la valoarea în lei în vamă pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere importate, conform declaraţiei vamale de import (D.V.I.) şi facturii externe de import;

- la valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitara pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- la valoarea facturată fără T.V.A., cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere de către fabricanţi.

Art. 5

Plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată se va face până în ultima zi lucrătoare a fiecărei luni următoare celei pentru care este datorată, pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere ce permit reproducerea operelor de pe hârtie, indiferent care ar fi titlul dobândirii.

Art. 6

În caz de întârzieri la plata remuneraţiei, importatorii şi fabricanţii datorează penalităţi la nivel de 0,1%/zi de întârziere, aplicate la suma restantă.

Art. 7

Importatorii şi fabricanţii de aparate ce permit reproducerea operelor de pe hârtie sunt obligaţi ca, până la data de 20 a fiecărei luni pentru luna precedentă, să comunice organismului de gestiune colectivă desemnat unic colector un raport confidenţial privind:

- valoarea în lei în vamă pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere importate, conform declaraţiei vamale de import (D.V.I.) şi facturii externe de import;

- valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- valoarea facturată fără T.V.A., cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere de către fabricanţi.

Este interzisă publicarea, distribuirea, reproducerea sau folosirea rapoartelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost create.

Art. 8

Neprezentarea documentaţiei prevăzute la art. 7 conferă dreptul organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor la plata unor penalităţi echivalente cu remuneraţia compensatorie pentru copia privată din luna anterioară. Dacă persoanele care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie nu au plătit nicio remuneraţie compensatorie pentru copie privată la data la care trebuie să prezinte raportul şi refuză ori neglijează această obligaţie, organismului de gestiune colectivă îi este recunoscută calea dreptului la acţiune în vederea stabilirii Întinderii daunelor astfel produse şi realizarea dreptului.

Art. 9

Remuneraţiile nu conţin taxa pe valoarea adăugată.

Art. 10

Prezenta metodologie intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, în conformitate cu dispoziţiile art. 131² alin. (8) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare. Compensează în totalitate cheltuielile de arbitraj."

Pentru a hotărî astfel, completul de arbitraj a reţinut următoarele:

"Excepţiile şi cererile invocate de către părţi au fost soluţionate de completul arbitral prin încheierile premergătoare, cu caracter interlocutoriu.

Completul arbitral reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1.270 din noul Cod civil cu privire la acceptarea de către Konica Minolta a listei propuse de COPYRO, VISARTA şi PERGAM pentru aparatele pentru care se datorează remuneraţie compensatorie-copiator, imprimantă, scaner şi aparat multifuncţional, cu sau fără funcţie de copiere.

Analizând apărările şi propunerile formulate de COPYRO şi VISARTA în raport cu cererea privind includerea aparatelor provenite prin achiziţie comunitară pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată urmează a o admite ca fondată şi, în mod simetric, în procedura arbitrală, va respinge apărările PERGAM, Konica Minolta Business Solutions România - S.R.L., APDETIC, S.C. Xerox România Echipamente şi Servicii S.A. şi S.C. Eurocom - S.A. ca nefondate, pentru următoarele motive:

Remuneraţia datorată pentru copia privată pentru echipamentele provenite prin achiziţia intracomunitară a echipamentelor completul arbitral reţine că remuneraţia este datorată pentru echipamentele dobândite de către debitorii obligaţiei de remunerare pentru copia privată chiar prin achiziţie intracomunitară.

Motivele avute în vedere de către complet pentru întemeierea acestui punct de vedere sunt următoarele:

Un prim motiv îl constituie dispoziţiile art. 101 din Codul vamal al României «Punerea în liberă circulaţie atrage aplicarea măsurilor de politică comercială şi îndeplinirea formalităţilor vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum şi încasarea oricăror drepturi legale datorate».

Importul mărfurilor sau achiziţia intracomunitară sunt, pe de altă parte, una şi aceeaşi instituţie vamală/fiscală, termenii legii stabilind însă un regim derogatoriu pentru mărfurile provenite din ţări aflate în interiorul graniţelor Uniunii Europene. Această concluzie se extrage observând că mărfurile provenind din achiziţie intracomunitară traversează graniţe aparţinând unor state suverane.

Un al doilea motiv îl constituie regulile constituţionale şi legale privind aplicarea legii. Astfel, completul arbitral reţine că, potrivit dispoziţiilor generale ale Legii nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă, normele vamale, fiscale ori procesual-fiscale îşi limitează efectele la raporturile juridice pentru reglementarea cărora au fost edictate.

Normele ce reglementează anumite raporturi juridice nu îşi pot întinde efectele asupra unor raporturi juridice reglementate prin alte acte normative decât în măsura în care legiuitorul a înţeles să insereze dispoziţii speciale şi derogatorii în acest sens. Aşa cum se stipulează prin art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 (unicitatea reglementării în materie): «Un act normativ poate cuprinde reglementari şi din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act.» În acelaşi sens indicăm şi dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 24/2000 (reglementări speciale şi derogatorii), precum şi art. 16 din acelaşi act normativ (evitarea paralelismelor).

În speţă, în aplicarea art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 raportată la dispoziţiile Codului vamal, Codului fiscal şi Codului de procedură fiscală trebuia ca legiuitorul să cuprindă reglementări din materia conexă (dacă o aprecia drept conexă) a drepturilor de autor şi numai dacă aceste dispoziţii erau indispensabile scopului urmărit. Mai precis, dacă legiuitorul aprecia ca dobânditorii echipamentelor pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată sunt scutiţi de la plata remuneraţiei în situaţia în care echipamentele provin prin achiziţie intracomunitară trebuia să dispună în mod explicit acest lucru în reglementările financiar-fiscale, în sensul că orice scutire sau exonerare de la plata unei obligaţii care izvorăşte din lege trebuie prevăzută expres.

Teza inversă este contrară normelor privind tehnica legislativă, dar şi succesiunii în timp a normelor pozitive: dispoziţiile art. 107 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 sunt anterioare dispoziţiilor vamale şi financiar-fiscale cu privire la achiziţiile intracomunitare. Astfel, dacă ultima modificare a Legii nr. 8/1996 a avut loc în anul 2006, instituţia achiziţiei intracomunitare a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.

Un al treilea motiv avut în vedere de către completul de arbitraj este în strânsă legătură cu normele privind tehnica legislativă evocate anterior: dacă dispoziţiile cuprinse în Codul vamal, în Codul fiscal şi în Codul de procedură fiscală şi-ar întinde efectele asupra drepturilor de autor, atunci titularii drepturilor de autor ar deveni subiecţi pasivi ai raporturilor juridice vamale şi/sau financiar fiscale. Titularilor drepturilor la remuneraţie compensatorie pentru copia privată le-ar fi închisă calea realizării unei remuneraţii echitabile pentru ceea ce priveşte echipamentele provenite prin achiziţie intracomunitară.

Un al patrulea motiv avut în vedere de către complet îl constituie pericolul intervertirii finalităţii urmărite de către legiuitor prin dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, din protejarea drepturilor autorilor la remuneraţie pentru copia privată indiferent de modul de provenienţă a echipamentelor pentru care se datorează remuneraţia în lăsarea fără niciun fel de protecţie prin lege a titularilor drepturilor de autor, contrar normelor europene care stipulează un nivel ridicat de protecţie.

Astfel este de observat că sistemul evitării plăţii remuneraţiilor compensatorii pentru copia privată este unul de tip recurent. Oricare dintre titularii obligaţiilor de plată, în speţă deţinătorii de echipamente, pot folosi sistemul achiziţiilor intracomunitare pentru a scoate de la plată toate echipamentele, rând pe rând, toate odată, pe cele pe care le deţin deja ori pe care urmează să le achiziţioneze. Sistemul achiziţiilor comunitare, dacă ar fi aplicat, ar prejudicia grav drepturile autorilor cărora li se datorează remuneraţie compensatorie, sistemul putând conduce chiar la golirea totală de conţinut a dispoziţiilor art. 107 alin. (2) al Legii nr. 8/1996.

Un al cincilea motiv îl constituie dreptul pozitiv european şi practica judiciară europeană. În acest sens, completul arbitraj are în vedere pentru formarea convingerii dispoziţiile Directivei 29/2001/EC, precum şi Hotărârea Curţii Europene de Justiţie (Camera a 3-a) pronunţată la data de 21 octombrie 2010 în Cauza C-467/2008 având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare în Cauza Padawan SL împotriva Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE), pe rolul Audiencia Provincial de Barcelona.

Potrivit dreptului pozitiv şi practicii europene orice armonizare a dreptului de autor şi a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecţie. În cazul unor anumite excepţii sau limitări titularii drepturilor trebuie să primească o compensaţie echitabilă pentru a fi despăgubiţi corespunzător pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate.

Instituţia «compensaţiei echitabile» este, în opinia Curţii Europene de Justiţie, o noţiune autonomă a dreptului Uniunii şi trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia din urmă.

Compensaţia echitabilă trebuie considerată drept contraprestaţia prejudiciului cauzat autorului care rezultă din reproducerea neautorizată a operei sale protejate pentru uz personal. Compensaţia echitabilă trebuie în mod obligatoriu să fie calculată pe criteriul prejudiciului cauzat autorilor operelor protejate.

În speţă, prin excluderea echipamentelor provenite din achiziţie intracomunitară pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată s-ar crea un grav şi injust dezechilibru între autorii operelor şi utilizatori-deţinători ai echipamentelor în sensul că autorii operelor ar fi în mod cert prejudiciaţi prin realizarea de copii private ale operelor lor, însă prejudiciul astfel creat nu ar mai putea fi reparat prin remuneraţia compensatorie.

În raport cu această situaţie şi astfel cum se prevede la ultima teză a considerentului (35) al Directivei 29/2001/CE trebuie achitată «redevenţa pentru copia privată» nu de către persoanele private care efectuează copii ale operelor protejate, ci de către persoanele care dispun de echipamente, de aparate sau de suporturi de reproducere digitală şi care, în acest temei, pun aceste echipamente, în drept sau în fapt, la dispoziţia persoanelor private sau le furnizează acestora din urmă un serviciu de reproducere. În cadrul acestui sistem persoanele care dispun de aceste echipamente au obligaţia de a plăti redevenţa pentru copia privată.

Curtea Europeană de Justiţie lămureşte astfel exhaustiv atât sfera titularilor obligaţiilor de plată, cât şi temeiul obligaţiilor lor.

Curtea Europeană de Justiţie arată că titularii obligaţiilor de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată sunt «persoanele care dispun de echipamente, aparate sau suporturi de reproducere digitală».

O altă distincţie între persoanele care datorează remuneraţie compensatorie este contrară Directivei 29/2001/CE şi practicii judiciare europene. Ori, potrivit dispoziţiilor art. 11 şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, dispoziţiile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Practica judiciară europeană îşi găseşte o puternică susţinere şi în practica judiciară internă în domeniu. Astfel, în Dosarul nr. 49.813/3/2008 Tribunalul Bucureşti a pronunţat Sentinţa civilă nr. 316, definitivă şi irevocabilă, sentinţă care, în mod contrar Sentinţei civile nr. 954 din 1 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi depusă la dosarul cauzei în susţinerea apărărilor Konica Minolta şi APDETIC, arată că:

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei de fond reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.) a chemat în judecată pârâta S.C. CASETTARO VIDEO AUDIO DATA MEDIA - S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată a operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale pentru aparatele şi suporturile cuprinse în lista publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005 prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 107/2005.

În cadrul litigiului, prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive susţinând că nu mai importă suporturi şi aparate pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, ci desfăşoară operaţiuni de achiziţii intracomunitare. Conform art. 130¹ din Codul fiscal, exclusiv de la furnizori situaţi în statele membre ale UE. În interpretarea pârâtei se susţinea că după aderarea României la UE noţiunea de import nu mai există între statele membre, iar pârâta nu mai realizează importuri, ci achiziţii intracomunitare, iar potrivit art. 107 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii revine numai fabricanţilor şi importatorilor. Tribunalul Bucureşti a respins excepţia ca neîntemeiată, invocând argumente de fond şi de tehnică legislativă. În acest context, instanţa de fond a apreciat că: «dispoziţiile invocate de pârâtă, art. 130¹ şi art. 131 din Codul fiscal reprezintă norme în materie fiscală (şi, mai mult, în materie de taxă pe valoarea adăugată - titlul VI al Codului) şi au fost edictate pentru stabilirea raporturilor fiscale între contribuabili şi stat, şi nu pentru realizarea drepturilor de proprietate intelectuală. Prin urmare, domeniul de aplicare al acestor dispoziţii trebuie interpretat după regula potrivit căreia unde legea distinge şi interpretul trebuie să o facă».

Instanţa a mai apreciat că principiile comunităţii vamale şi fiscale nu vin în contradicţie cu protejarea drepturilor ce fac obiectul cauzei. De asemenea, s-a mai apreciat de către instanţă că dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 8/1996 au fost modificate implicit potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000, text care stipulează că pentru norme contrare se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării implicite, astfel încât şi acest complet de arbitraj consideră că prin dispoziţiile Codului fiscal nu se poate aduce atingere realizării dreptului de proprietate intelectuală, drept garantat de Constituţia României.

În ceea ce priveşte apărările PERGAM, Konica Minolta Business Solutions România - S.R.L., APDETIC, S.C. Xerox România Echipamente şi Servicii - S.A., cu privire la limitele prevăzute de art. 107 din Legea nr. 8/1996, completul arbitral le găseşte în parte întemeiate, în sensul că nu pot forma obiectul arbitrajului aspectele deja reglementate prin norma citată, însă, pe de altă parte, celelalte aspecte care nu au fost reglementate prin lege ori nu au fost interzise a fi reglementate pe calea unor metodologii şi/sau arbitraje pot forma obiectul metodologiilor şi, după caz, al arbitrajelor.

Apărarea formulată de către APDETIC şi de către Konica Minolta, potrivit căreia «nu se justifică şi nu se poate accepta impunerea unei obligaţii suplimentare de raportare pentru plătitorii de remuneraţie compensatorie pentru copia privată» completul de arbitraj urmează a o respinge atât ca nefondată, cât şi ca neîntemeiată.

Este nefondată pentru că, în raport cu temeiurile de drept invocate în susţinerea apărărilor (art. 130 lit. «h» din Legea nr. 8/1996) şi cu interpretarea dată acestor dispoziţii, faptul că plătitorii de remuneraţie compensatorie nu au calitatea expressis verbis de utilizatori nu îi exclude cu totul de obligaţii. Termenii art. 130 lit. «h» se referă atât la «utilizatori», cât şi la «intermediarii acestora». Or, persoanele care dispun de echipamente, aparate sau suporturi de reproducere digitală sunt în mod indubitabil intermediari între autorii operelor şi utilizatorii care îşi procură copii private ale operelor. De altfel, de aici izvorăşte şi statutul de plătitori ai remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru persoanele care dispun de echipamente aparate sau suporturi de reproducere digitală, din calitatea lor de intermediari între autor şi utilizator prin punerea la dispoziţie a mijloacelor procurării copiei private.

Nu mai puţin, art. 131² alin. (6) din Legea nr. 8/1996 arată că «organismele de gestiune colectivă şi, respectiv, utilizatorii sau alţi plătitori (...)», legiuitorul arătând în mod expres ca subiecţii pasivi în raporturile privind drepturile de autor sunt cuprinşi într-o sferă extinsă, nu numai în categoria «utilizatorilor».

Nici apărarea APDETIC potrivit căreia hotărârea completului arbitral nu trebuie să depăşească limitele prevăzute de art. 107 din Legea nr. 8/1996 şi de principiul relativităţii efectelor hotărârii arbitrale (res inter alios judicata, aliis neque nocere, neque prodesse potest) nu este întemeiată.

Art. 131² pct. (8) din Legea nr. 8/1996 stipulează cu caracter imperativ şi de ordine publică: «Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.»

Cererea formulată de către COPYRO şi VISARTA referitor la prevederea în cuprinsul metodologiei a unei contravenţii, practic dând conţinutul contravenţiei prevăzute de art. 139² lit. «d» din Legea nr. 8/1996, completul arbitral o găseşte ca nefondată şi urmează a o respinge.

În adevăr, completul arbitral apreciază că apărările PERGAM, Konica Minolta Business Solutions România - S.R.L., APDETIC, S.C. Xerox România Echipamente şi Servicii - S.R.L., potrivit cărora contravenţiile nu pot fi stabilite decât printr-un subiect activ calificat de lege, sunt fondate. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, sancţiunea contravenţională şi temeiurile acesteia nu pot fi stabilite decât prin lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului sau prin hotărâri ale autorităţii administraţiei publice locale sau judeţene.

În cazul de faţă, contravenţia este stabilită prin lege. O reiterare a acesteia prin hotărâre arbitrală constituie o încălcare a principiului separării puterilor în stat, o prevedere redundantă cu posibile consecinţe privind dubla sancţionare a contravenientului pentru o singură faptă contravenţională şi constituie, totodată, o trecere parţială a constatării şi sancţionării faptelor contravenţionale în domeniul privat, la îndemâna unui particular devenit agent constatator - persoană fizică sau juridică.

Cererea COPYRO şi VISARTA privind introducerea în cuprinsul metodologiei a penalităţilor de întârziere pentru întârzieri la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată este întemeiată, iar completul arbitral urmează a o admite. Pe cale de consecinţă, apărările pârâtelor sunt neîntemeiate, iar trimiterea APDETIC la dispoziţiile art. 1.523 şi 1.535 ale noului Cod civil şi la dispoziţiile art. 107¹ din Legea nr. 8/1996 este nefondată.

Plecând de la dispoziţiile speciale ale art. 107¹ din Legea nr. 8/1996 şi de la explicaţiile oferite de însăşi pârâta APDETIC, rezultă că, după modificare, textul normativ citat nu a mai precizat posibilitatea inserării unor penalităţi de întârziere în cuprinsul unei metodologii, negociată ori arbitrată, însă, ceea ce este esenţial în dezlegarea chestiunii, în noua redactare, art. 107¹ din Legea nr. 8/1996 nu interzice introducerea penalităţilor pentru plata cu întârziere a obligaţiilor către titularii drepturilor de autor. Or, principiul în drept este acela potrivit căruia ceea ce nu este interzis explicit este permis implicit. În realitate, legiuitorul a înţeles să lase deplină libertate de negociere între titularii drepturilor de autor şi titularii obligaţiilor corelative, fără ca măcar să mai indice ori să sugereze posibilitatea stipulării unor penalităţi de întârziere în metodologii.

În ceea ce priveşte temeiurile din noul Cod civil indicate de către pârâta APDETIC (1.523 şi 1.535) pentru a combate stipularea penalităţilor în cuprinsul metodologiei, acestea trebuie interpretate sistematic cu dispoziţiile prevăzute în cartea a V-a titlul al V-lea capitolul al IV-lea secţiunea a IV-a art. 1.538- 1.543. Astfel, art. 1.523-1.535 reglementează situaţia daunelor-interese. Art. 1.538-1.543 reglementează situaţia penalităţilor. Instituţiile juridice sunt diferite. Ele sunt diferite prin diferenţa specifică, chiar dacă genul proxim este, aşa cum îl arată expresia, comun. De aceea şi legiuitorul a reglementat în mod diferit cele două instituţii. Penalităţile constituie echivalentul daunelor-interese, anticipat de părţi la momentul iniţierii actului. Daunele-interese constituie despăgubirile stabilite ulterior apariţiei daunelor pentru obligaţii neexecutate, executate necorespunzător sau cu întârziere.

Mai mult, observăm o înăsprire a condiţiilor în raport cu debitorii obligaţi la penalităţi, în sensul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod expres prezumţia existenţei prejudiciului, creditorul putând cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

Completul arbitral apreciază drept neîntemeiate apărările pârâtelor potrivit cărora nu pot li definite prin metodologie ori prin hotărâre arbitrală instituţii juridice cuprinse ori definite deja în actele normative care le cuprind.

În raport cu expozitivul prezentei hotărâri arbitrale, completul resistematizează metodologia propusă de către COPYRO şi VISARTA.

În ceea ce priveşte cheltuielile de arbitraj, completul arbitral leva compensa în totalitate pentru următoarele motive:

Potrivit dispoziţiilor art. 131² alin. (6) din Legea nr. 8/1996, cele două părţi aflate în arbitraj contribuie în mod egal la plata onorariului.

Din interpretarea sistematică a art. 131² alin. (6) din Legea nr. 8/1996 cu alineatele anterioare şi ulterioare alin. (6) rezultă că cadrul reglementărilor este stipulat pentru iniţierea arbitrajului. Aşa este şi logic şi teleologic. După iniţierea arbitrajului, completul arbitral are autoritate deplină în soluţionarea tuturor chestiunilor cu care a fost învestit, inclusiv cu administrarea cererilor părţilor privind cheltuielile de judecată.

Aşa stând lucrurile, văzând şi dispoziţiile art. 138⁷ din Legea nr. 8/1996, teza finală, potrivit cărora dispoziţiile procedurale prevăzute în lege se completează cu cele de drept comun, observând că nu există dispoziţii speciale care să îşi extindă reglementările în materia cheltuielilor de arbitraj şi după termenul constituirii completului arbitral, acesta din urmă (completul de arbitraj) constată incidenţa prevederilor art. 359, 359¹ şi următoarelor din Codul de procedură civilă.

Astfel, în lipsa de stipulaţie contrară, cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral daca cererea de arbitrare este admisă în totalitate sau proporţional cu ceea ce s-a acordat, daca cererea este admisă în parte (art. 359 alineatul final). Părţile pot fi obligate solidar la plata prin hotărârea arbitrală [art. 359¹ alin. (2)]. Tribunalul arbitral urmează să stabilească cuantumul onorariilor cuvenite arbitrilor, precum şi modul de suportare de către părţi [art. 359¹ alin. (3)]."

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Konica Minolta Business Solutions - S.R.L., Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM şi Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (APDETIC).

Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (APDETIC) a formulat apel şi împotriva încheierii premergătoare, cu caracter interlocutoriu, pronunţată de Completul arbitral în şedinţa din 24 ianuarie 2012 prin care a fost respinsă ca nefondată excepţia inadmisibilităţii, iar cererea de suspendare a procedurii de arbitraj a fost respinsă ca nefondată.

Prin apelul formulat de Konica Minolta Business Solutions - S.R.L. ("Konica Minolta") s-a solicitat schimbarea în parte a hotărârii arbitrale atacate în sensul schimbării în parte a Metodologiei privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copie privată şi cuantumul acesteia ("Metodologia") după cum urmează:

a) modificarea art. 2 din Metodologie în sensul că remuneraţia compensatorie este datorată şi se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere pe hârtie către organismul de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor ca unic colector;

b) modificarea art. 4 pct. (2) din Metodologie prin înlăturarea obligaţiei de a calcula remuneraţia compensatorie pentru copia privată în funcţie de valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

c) înlăturării art. 6 şi 8 din Metodologie privind obligaţia de plată a penalităţii de întârziere;

d) înlăturarea art. 7 din Metodologie cu privire la obligaţia de raportare.

Totodată, s-a solicitat obligarea intimaţilor Sa plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului formulat de Konica Minolta Business Solutions - S R L. ("Konica Minolta") s-au arătat următoarele:

"A. aspectele care pot face obiectul metodologiei

Potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, «lista suporturilor şi a aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acestei remuneraţii se negociază din 3 în 3 ani, dacă una dintre părţi o cere, în cadrul unor comisii».

Prin urmare, ceea ce poate face obiectul negocierii şi, respectiv, al metodologiei stabilite prin hotărâre arbitrală, în caz de neajungere la un acord în procedurile de negociere, sunt două aspecte: lista de suporturi şi aparate, precum şi cuantumul remuneraţiei, restul aspectelor putând face obiectul reglementării doar prin lege, în consecinţă, nu pot face obiectul metodologiei nici categoriile de titulari ai obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii, nici penalităţile de întârziere şi nici alte obligaţii, în afara celor expres şi imperativ prevăzute de lege ca fiind obiect al metodologiilor.

Pentru aceste motive, apreciem că hotărârea arbitrală atacată urmează a fi modificată prin înlăturarea tuturor prevederilor din cuprinsul Metodologiei referitoare la plata remuneraţiei compensatorii în cazul achiziţiilor intracomunitare, plata penalităţilor de întârziere şi obligaţia de raportare.

B. Achiziţia intracomunitară de bunuri nu intră în sfera de aplicare a art. 107 din Legea nr. 8/1996. Completul arbitral a reţinut în mod eronat

B.1. Dispoziţii legale relevante

Potrivit art. 107 alin. (2), (4) şi (6) din Legea nr. 8/1996:

«(2) Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau digital.

[...]

(4) Lista suporturilor şi a aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acestei remuneraţii se negociază din 3 în 3 ani, dacă una dintre părţi o cere, în cadrul unor comisii.

[...]

(6) Remuneraţiile sunt procentuale şi se calculează la valoarea în vamă, în cazul importatorilor, şi, respectiv, la valoarea fără TVA, cu ocazia punerii în circulaţie a produselor de către producători, şi se plăteşte în luna următoare importului sau datei de facturare». Potrivit art. 107 alin. (5) coroborat cu art. 131 alin. (2)-(4), aceste negocieri se finalizează cu elaborarea unei metodologii privind remuneraţia datorată pentru copia privată.

Potrivit art. 130¹ din Codul fiscal, «Se consideră achiziţie intracomunitară de bunuri obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinaţia indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a bunurilor.»

Conform art. 131 din Codul fiscal, «Importul de bunuri reprezintă: a) intrarea pe teritoriul Comunităţii de bunuri care nu se află în liberă circulaţie în înţelesul art. 24 din Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene; b) pe lângă operaţiunile prevăzute la lit. a), intrarea în Comunitate a bunurilor care se află în liberă circulaţie, provenite dintr-un teritoriu terţ, care face parte din teritoriul vamal al Comunităţii.»

B.2. Noţiunile de «import» şi «achiziţie intracomunitară de bunuri» nu reprezintă aceeaşi instituţie fiscal-vamală.

Din analiza textelor art. 130¹ şi art. 131 din Codul fiscal instanţa va constata că este eronat argumentul reţinut de completul arbitral pentru a extinde sfera de aplicare a art. 107 alin. (2) şi la achiziţia intracomunitară de bunuri în sensul existenţei unei identităţi între noţiunile de «import» şi «achiziţie intracomunitară de bunuri».

Astfel, însăşi reglementarea distinctă a celor două instituţii demonstrează faptul că acestea nu sunt «una şi aceeaşi instituţie vamală/fiscală» şi că diferenţele între acestea nu ar fi decât «un regim derogatoriu pentru mărfurile provenite din ţări aflate în interiorul graniţelor Uniunii Europene». Potrivit normelor metodologice de aplicare a prevederilor Codului fiscal, achiziţia intracomunitară de bunuri este instituţia în oglindă a livrării intracomunitare de bunuri, destinată urmăririi traseului bunurilor pe teritoriul UE şi perceperii taxei pe valoare adăugată în cazul achiziţiei unor bunuri din alte state membre ale UE.

B.3. Noţiunile de «import» şi «achiziţie intracomunitară de bunuri» trebuie interpretate unitar, conform definiţiei acestora din Codul fiscal, şi în materia drepturilor de autor.

Argumentul reţinut de Corpul de arbitri conform căruia normele vamale, fiscale sau procesual-fiscale şi-ar limita efectele la raporturile juridice pentru reglementarea cărora au fost edictate nu este întemeiat având în vedere următoarele:

a) în măsura în care legislaţia din materia drepturilor de autor nu defineşte noţiunea de import şi pe cea de achiziţie intracomunitară, atunci aceasta trebuie avută în vedere în înţelesul dat de legiuitor într-un alt act normativ care reglementează în mod expres conţinutul noţiunilor de «import» şi «achiziţie intracomunitară de bunuri»;

b) singurul act normativ care defineşte cele două noţiuni este Codul fiscal, în art. 130 şi 131 mai sus citate, acesta fiind sensul celor două noţiuni aplicat în orice alt raport juridic care le-ar implica; în măsura în care voinţa legiuitorului ar fi ca noţiunea de achiziţie intracomunitară să poarte înţelesuri diferite în domenii diferite (în materie fiscal-vamală şi în materia drepturilor de autor), atunci ar trebui să existe două reglementări distincte: una având caracter general şi alta cu caracter special derogatoriu faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie, potrivit art. 15 din Legea nr. 24/2000. În acest caz, reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri, însă în situaţia dedusă analizei nu regăsim două reglementări diferite, ci una singură în legislaţia fiscal - vamală, motiv pentru care nu se poate admite că brusc, atunci când se face aplicarea noţiunii de achiziţie intracomunitară în materialul drepturilor de autor, acesta ar căpăta o altă semnificaţie, în lipsa unui text de lege care să instituie acest sens derogatoriu; această interpretare a dat-o şi Oficiul Român pentru Drepturile de Autor în Adresa nr. 1.668/20.12.2010;

c) în plus, ar fi contrar principiului securităţii juridice, care include şi cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate a legii, pe larg dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca legislaţia să prevadă sensuri diferite pentru aceeaşi noţiune în funcţie de domeniul în care se aplică, respectiv în legislaţia fiscală să reţină că importul şi achiziţia intracomunitară de bunuri sunt instituţii diferite, fiecare având sfera sa de aplicare clar determinată, iar în legislaţia privind drepturile de autor să reţină că de fapt noţiunea de import ar acoperi şi achiziţia intracomunitară de bunuri;

d) nu există niciun argument în baza căruia în materia drepturilor de autor cele două noţiuni ar trebui să se confunde, cu atât mai mult cu cât includerea noţiunii de «achiziţie intracomunitară» în sfera noţiunii de «import» nu s-a realizat pe cale legislativă, printr-o prevedere expresă a Legii nr. 8/1996, ci se doreşte a fi realizată prin intermediul unei interpretări extensive a acesteia; în cadrul acestei interpretări corpul de arbitri care a pronunţat hotărârea a adăugat legii [art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996] pe cale pretoriană o situaţie pe care norma juridică nu o prevedea, erijându-se în mod nepermis în legiuitor pozitiv;

e) or, în ceea ce priveşte acest aspect Curtea Constituţională a reţinut că o instanţă poate interpreta o normă juridică, dar nu se poate substitui legiuitorului în crearea unei norme noi sau includerea în sfera de aplicare a unei norme a unei situaţii care în mod clar nu fusese vizată la momentul redactării şi modificării normei, deoarece acest lucru ar conduce la o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat;

f) împrejurarea că agenţii economici care fac achiziţii intracomunitare de bunuri nu fac obiectul Legii nr. 8/1996 este demonstrată şi de faptul că însuşi ORDA a înaintat încă din anul 2010 un proiect de lege pentru modificarea art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 în sensul includerii printre debitorii remuneraţiei compensatorii şi a agenţilor economici care fac achiziţii intracomunitare de bunuri; proiectul acestei iniţiative legislative a fost depus la dosarul de arbitraj de către PERGAM;

g) de asemenea, nu poate fi primită interpretarea în sensul că atunci când instanţa (sau, în cazul concret, completul arbitrai) complineşte lacunele legislative «voluntare» sau intra legem, se poate presupune intenţia legiuitorului de a conferi instanţelor un gen de «delegare de putere», deoarece «delegarea legislativă» nu poate fi prezumată, ea trebuie sa fie expresă şi riguros determinată. Or, nicio normă a dreptului nu acreditează ideea «delegării legislative» în favoarea corpului de arbitri, singura excepţie constituind-o delegarea în favoarea Guvernului; aşadar, extinderea sferei de aplicare a art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 asupra achiziţiilor intracomunitare de bunuri se poate face numai pe cale legislativă, nu şi prin interpretarea unei instanţe sau a unui complet de arbitri;

h) mai mult, interpretarea prea extensivă a art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar contraveni şi principiului încrederii legitime a subiecţilor de drept în cadrul juridic aplicabil, dezvoltat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene («CJE»); acest principiu impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă; de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea şi redactarea unor norme juridice clare, într-un limbaj juridic precis, concis, care să permită subiecţilor de drept să determine exact sfera de aplicare a textului legal şi să îşi adapteze conduita în funcţie de acesta; aceste principii îşi găsesc de altfel conceptualizare în legislaţia română în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă (art. 7, 24 şi 34);

i) este adevărat că o protecţie eficientă a drepturilor de autor trebuie asigurată, în cazul de faţă prin perceperea unei remuneraţii compensatorii obligatorii, însă acest imperativ al protecţiei drepturilor de autor nu poate justifica demersul interpretativ asupra unui text legal clar, lipsit de echivoc, care determină precis situaţiile cărora i se aplică şi cu atât mai puţin o interpretare extensivă a unui text legal oricum clar, care să ducă în cele din urmă la încălcarea unui principiu de ordine publică - cel al separaţiei puterilor în stat;

j) faptul că Legea nr. 8/1996 este un act normativ anterior aderării României la spaţiul UE nu conduce la ideea că după aderare noţiunea de import include şi achiziţia intracomunitară; astfel, de la momentul la care România a aderat la spaţiul UE, legislaţia a suferit modificări aşa încât dacă legiuitorul ar fi vrut sa includă în mod expres achiziţiile intracomunitare de bunuri printre operaţiunile pentru care se datorează compensaţie remuneratorie ar fi făcut-o deja în cei 5 ani de când România a devenit stat membru al UE;

k) contrar opiniei completului arbitral că ar fi relevant faptul că ultima modificare a Legii nr. 8/1996 ar fi avut loc anterior aderării României la UE, arătăm că această modificare s-a făcut prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 123/2005 (ulterior aprobată prin Legea nr. 329/2006) prin care s-a urmărit tocmai transpunerea în dreptul intern a acquis-ului comunitar privind respectarea dreptului de proprietate intelectuală; aşadar, dacă legiuitorul ar fi dorit ca remuneraţia compensatorie să fie datorată şi în cazul achiziţiei intracomunitare, atunci acesta ar fi prevăzut-o în mod expres, modificând textul art. 107 alin. (2);

l) în plus, instituirea obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii obligatorii şi de către agenţii economici care fac achiziţii intracomunitare de bunuri ar conduce la încălcarea principiului fundamental al libertăţii de circulaţie a mărfurilor, principiu ce a stat la baza creării UE şi a teritoriului vamal unic, prin stabilirea unei taxe cu efect echivalent taxelor vamale şi care este interzisa în legislaţia comunitară; potrivit jurisprudenţei CJE, «orice sarcină pecuniară, chiar minimă, impusă unilateral asupra mărfurilor în temeiul faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea şi modul de aplicare ale acesteia, şi care nu reprezintă o taxă vamală propriu-zisă constituie o taxă cu efect echivalent. În schimb, o sarcină pecuniară care rezultă dintr-un regim general de impozite interne aplicat în mod sistematic, potrivit aceloraşi criterii obiective, unor categorii de produse indiferent de originea sau de destinaţia acestora intră în sfera de aplicare a articolului go CE», fiind astfel permisă; obligaţia pecuniară care ar fi impusă subscrisei nu se circumscrie taxelor cu efect echivalent permise, ce intră în sfera art. 90 din Tratatul Comunităţilor Europene, deoarece ar fi o obligaţie impusă în mod unilateral de către legislaţia naţională română pentru simplul motiv că acele aparate au trecut frontiera între două sau mai multe state membre; pe cale de consecinţă, extinderea sferei art. 107 alin. (2) şi la achiziţii intracomunitare de bunuri ar contraveni principiului libertăţii de circulaţie a mărfurilor.

B.4. Remuneraţia compensatorie obligatorie nu este o taxă fiscală, astfel că nu putea exista o scutire expresă de la plata acesteia.

Argumentul corpului de arbitri potrivit căruia dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă achiziţiile intracomunitare de bunuri de la plata remuneraţiei compensatorii obligatorii ar fi prevăzut o scutire expresă a acestora în legislaţia financiar-fiscală este eronat deoarece remuneraţia compensatorie nu poate fi calificată drept taxă sau impozit în sens fiscal, pentru a avea regimul acestora inclusiv în sensul de reglementare a scutirilor.

Legea nr. 8/1996 face parte din domeniul dreptului civil în care norma de drept trebuie interpretată potrivit principiului in dubio, pro reo. Aşadar, dacă există dubii cu privire la interpretarea textului art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, atunci dubiile se interpretează în favoarea celui care se obligă. Prin urmare, interpretarea corectă a textului trebuie efectuată în favoarea, şi nu în defavoarea Konica Minolta.

B.5. Interpretarea art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 în sensul că achiziţia intracomunitară de bunuri nu este inclusă în sfera de aplicare a acestui articol nu lipseşte de efect legea.

Este eronat şi argumentul corpului de arbitri în sensul că, dacă art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu s-ar aplica agenţilor economici care fac o achiziţie intracomunitară, atunci această prevedere legală ar fi lipsită de efect.

În combaterea acestui argument arătăm că titularii dreptului de autor beneficiază în continuare de protecţie în limitele stabilite de lege, deoarece remuneraţia compensatorie este datorată de fabricanţi şi importatori, care nu pot fi excluşi din sfera de aplicare a art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Totuşi, Metodologia nu poate adăuga la lege, ci trebuie doar să stabilească în concret condiţiile în care drepturile patrimoniale ale autorilor reglementate de lege sunt aplicate. În consecinţă, Metodologia nu poate crea un drept suplimentar titularilor drepturilor de autor.

B.6. Dreptul pozitiv european nu se opune interpretării apelantei.

În primul rând, criticăm faptul că s-a reţinut drept criteriu de stabilire a formei finale a Metodologiei aşa-numitul drept pozitiv european, întrucât printre criteriile stabilite de legiuitor cu privire la stabilirea Metodologiei nu se numără dreptul pozitiv european, ci practica europeană privind rezultatele negocierilor dintre utilizatori şi organismele de gestiune colectivă, potrivit art. 131¹ alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996.

În al doilea rând, dreptul pozitiv european nu se opune expres şi direct interpretării subscrisei cu privire la categoriile de debitori ai remuneraţiei compensatorii. Dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. (a) şi (b) din Directiva 29/2001/CE prevăd doar că titularii drepturilor de autor trebuie să primească, «compensaţii echitabile» în situaţia în care excepţia copiei private este prevăzută de legislaţie. Totuşi, directiva acordă statelor membre o marjă de apreciere destul de largă cu privire la stabilirea cuantumului şi al debitorilor. Din acest punct de vedere, legislaţia română îndeplineşte scopul Directivei 29/2001/CE întrucât prevede obligativitatea achitării unei remuneraţii compensatorii, cuantumul acesteia, precum şi debitorii acestei obligaţii.

Hotărârea din Cazul Padawan invocată de corpul de arbitri reţine că noţiunea de «compensaţie echitabilă» trebuie interpretată uniform în toate statele membre care au introdus excepţia copiei private, independent de posibilitatea statelor de a determina forma, modalităţile de finanţare şi prelevare, precum şi nivelul acestei compensaţii echitabile, în limitele stabilite de dreptul Uniunii. Aşadar, CJE a reţinut că statele au libertatea de a determina modalităţile de finanţare şi prelevare, precum şi nivelul acestei compensaţii echitabile, iar legiuitorul român a ales ca prelevarea remuneraţiei compensatorii să se facă doar în cazul fabricanţilor şi importatorilor.

C. Hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte stabilirea unei penalităţi de întârziere.

Argumentul corpului de arbitri în sensul că prin Metodologie ar putea stabili penalităţi de 0,1% pentru întârzieri la plata remuneraţiei compensatorii numai pentru că legea nu interzice în mod expres acest lucru este eronat. Dincolo de faptul că penalităţile de întârziere nu pot face obiectul Metodologiei, arătăm că prin reglementarea acestora se creează o obligaţie suplimentară pentru debitorii remuneraţiei compensatorii, iar nu doar cuantumul acesteia. Ca urmare, prin includerea unei penalităţi de 0,1% corpul de arbitri s-a erijat în legiuitor pozitiv, fără a avea însă delegare legislativă. Aşa cum am arătat în secţiunea II. A.A.I. a acestor motive de apel, atunci când legea nu permite în mod expres o anume conduită, cum ar fi includerea unei obligaţii noi în Metodologie şi posibilitatea părţilor de a negocia cuantumul acesteia, nu se poate presupune intenţia legiuitorului de a acorda unei instanţe (categorie largă din care face parte şi corpul de arbitri) şi unor agenţi economici dreptul de a complini anumite lacune legislative sau de a adăuga la lege. Prin urmare, şi cu privire la acest aspect hotărârea este nelegală.

D. Hotărârea nu este legală din perspectiva stabilirii unei obligaţii de raportare.

Prin art. 7 din Metodologie s-a instituit obligaţia importatorilor şi a fabricanţilor ca până la data de 20 a fiecărei luni, pentru luna precedentă, să comunice organismului de gestiune colectivă desemnat unic colector un raport confidenţial privind:

a) valoarea în lei în vamă pentru aparatele importate, conform declaraţiei vamale de import şi facturii externe de import;

b) valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană; şi

c) valoarea facturată Iară TVA cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor de către fabricanţi.

Această dispoziţie este nelegală întrucât, pe de o parte, excedează obiectului stabilirii Metodologiei, iar, pe de altă parte, întrucât reprezintă o obligaţie de raportare paralelă şi dublă faţă de cea reglementată de legiuitor prin art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996. Potrivit acestui text de lege, organismele de gestiune colectivă au obligaţia de a cere utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează, iar utilizatorii sau intermediarii acestora au obligaţia să furnizeze, în format scris şi electronic, în termen de 10 zile de la solicitare, informaţiile şi documentele solicitate, sub semnătura reprezentantului legal şi ştampilate.

Analizând, pe de o parte, textul de lege, iar, pe de altă parte, textul Metodologiei, constatăm că în sarcina subscrisei ar exista două obligaţii: de a prezenta date în vederea stabilirii remuneraţiei compensatorii în termen de 10 zile de la solicitare şi de a prezenta lunar, până la data de 20 a lunii pentru luna precedentă, organismului de gestiune colectivă un raport cu aceleaşi date. Cele două obligaţii au aceeaşi finalitate, motiv pentru care solicităm instanţei să constate că art. 7 din Metodologie dublează şi adaugă la lege, ceea ce nu e permis. Solicităm astfel să se constate că adoptarea art. 7 din Metodologie încalcă dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind evitarea paralelismelor şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (3) privind ierarhia actelor normative şi art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind integrarea în ansamblul legislaţiei.

În plus, Metodologia în loc să simplifice procedurile de colectare a remuneraţiei compensatorii nu face decât să amplifice birocraţia, ceea ce nu profită niciuneia dintre părţi.

Pentru aceste raţiuni se impune înlăturarea dispoziţiilor art. 7 din cuprinsul Metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală apelată."

Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM nu a motivat apelul formulat.

În motivarea apelului formulat de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (APDETIC) s-au formulat următoarele critici:

"A Excepţia inadmisibilităţii

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 ianuarie 2012 completul arbitral a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii cererii de arbitraj, arătând, printre altele, faptul că «enumerarea situaţiilor în care se poate formula cerere în arbitraj în redactarea art. 131² din Legea nr. 8/1996 este numai o chestiune de organizare a textului de lege», deşi admite, mai jos, faptul că cele 3 situaţii reglementate de lege se referă la faze diferite, respectiv «alin. "a" reglementează situaţia anterioară negocierii», «alin. "b" reglementează situaţia din timpul negocierii», iar «alin. "c" situaţia privind repartizarea remuneraţiilor şi stabilirea remuneraţiilor datorate colectorului unic».

Astfel, subscrisa am susţinut faptul că cererea înregistrată la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor cu nr. RGI1/161/09/01.2012 de către COPYRO şi VISARTA, prin care solicită Oficiului Român pentru Drepturile de Autor să iniţieze procedura de arbitraj, în conformitate cu prevederile art. 131² alin. (3) lit. b) din Legea nr. 8/1996, modificată, nu poate servi drept temei pentru declanşarea procedurii de arbitraj între COPRO şi VISARTA, pe de o parte, şi APDETIC, Konica Minolta Business Solutions România - S.R.L., Xerox România Echipamente şi Servicii - S.A. şi Eurocom - S.A., pe de altă parte, deoarece mai întâi ar fi fost necesar ca toate entităţile care alcătuiesc o parte la negocieri să ajungă la un punct de vedere comun conform art. 131² alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, modificată.

Cele două părţi aflate în negociere au fost şi sunt, conform prevederilor legale (art. 107 alin. 4) şi Deciziei directorului Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 274/2011:

1. COPYRO, PERGAM şi VISARTA - pe de o parte, şi

2. APDETIC, S.C. KONICA MINOLTA BUSINESS SOLUTIONS ROMÂNIA - S.R.L., S.C. XEROX ROMÂNIA ECHIPAMENTE ŞI SERVICII - S.A., S.C. EUROCOM - S.A. - pe de altă parte.

Aşadar, în cazul de faţă, conform art. 131² alin. 3 lit. a) din Legea nr. 8/1998, modificată, ar fi fost necesar ca toate entităţile care reprezintă titularii de drepturi de autor, respectiv COPYRO, VISARTA şi PERGAM, să prezinte un punct de vedere comun.

Vă rugăm să observaţi faptul că în mod eronat, completul arbitral a reţinut faptul că alin. b) al art. 131² din Legea nr. 8/1996, modificată, s-ar referi la «părţi aflate în negociere», în realitate, legiuitorul a stabilit expres ca acest alin. b) este aplicabil când «cele două părţi aflate în negociere», adică organismele de gestiune colectivă, pe de o parte, şi plătitorii de remuneraţie compensatorie pentru copia privată, pe cealaltă parte, nu au putut conveni o formă unică a metodologiei, în termenul legal. Aşadar, nu este vorba de oricare dintre părţile aflate în negociere, cum se susţine în încheierea atacată, ci alin. b) se referă în mod expres la cele două părţi, cu interese contrare, aflate în negociere. Nu se poate declanşa un arbitraj conform lit. b), între cele două părţi, atât timp cât entităţile care alcătuiesc o parte nu au ajuns la un punct de vedere comun, prin negociere sau arbitraj, conform lit. a).

Subscrisa nu am susţinut faptul că iniţierea procedurii de arbitraj ar fi obligatorie pentru organismele de gestiune colectivă, însă este evident faptul că pentru a figura ca o singură parte într-o negociere sau litigiu este obligatoriu ca entităţile care alcătuiesc acea parte să aibă un punct de vedere comun, care să fie prezentat celeilalte părţi.

Legea nr. 8/1996, modificată, reglementează în mod expres şi clar la art. 131 alin. (2) şi art. 131² alin. (3) faptul că în această procedură specială cele două părţi sunt:

(1) organismele de gestiune colectivă; şi (2) reprezentanţii plătitorilor. Este evident, aşadar, că existenţa lit. a) a alin. (3) al art. 131 vine să reglementeze tocmai această situaţie în care entităţile care alcătuiesc o parte nu au un punct de vedere comun, care să fie prezentat celeilalte părţi.

Or, în speţă conform Procesului-verbal al Comisiei de negociere încheiat la data de 15 decembrie 2011, PERGAM a avut acelaşi punct de vedere ca şi plătitorii, respectiv APDETIC, S.C. KONICA MINOLTA BUSINESS SOLUTIONS ROMÂNIA - S.R.L., S.C. XEROX ROMÂNIA ECHIPAMENTE ŞI SERVICII - S.A., S.C. EUROCOM - S.A., în ceea ce priveşte obiectul negocierilor, în sensul că, în conformitate cu legea, obiectul negocierilor îl poate constitui doar lista de aparate pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată, iar nu şi alte aspecte, cum au dorit COPYRO şi VISARTA.

Aşadar, chiar dacă solicitarea arbitrajului nu este obligatorie, dispoziţiile speciale din Legea nr. 8/1996, modificată, trebuie respectate, iar faţă de faptul că în procedura negocierii şi apoi în arbitraj există doar «cele două părţi», entităţile care formează o parte trebuie să aibă un punct de vedere comun. În cazul în care prevederile legale ar fi interpretate altfel, ne-am afla în situaţia în care diferite entităţi ar semna diferite metodologii. Este cazul Metodologiei semnate de unele entităţi din partea plătitorilor cu PERGAM, entitate ce aparţine celeilalte părţi. Menţionăm faptul că completul arbitral nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestei Metodologii, depusă la dosarul arbitral.

Faţă de cele de mai sus, iniţierea procedurii de arbitraj în condiţiile în care nu a existat un punct de vedere comun al organismele de gestiune colectivă participante la negocieri este inadmisibilă, fiind prematură, şi, pe cale de consecinţă, solicităm admiterea acestei excepţii a inadmisibilităţii.

B. Pe fondul cauzei, prezentul apel, subscrisa solicităm:

- modificarea art. 2 din Metodologie în sensul că remuneraţia compensatorie pentru copia privată este datorată şi se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de aparate de reproducere de pe hârtie către organismul de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor ca unic colector, iar nu de persoanele care «dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie»;

- modificarea art. 4 alin. (2) din Metodologie prin înlăturarea obligaţiei de a calcula remuneraţia compensatorie pentru copia privată la valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- înlăturarea art. 6 şi 8 din Metodologie privind obligaţia de plata de penalităţi de întârziere;

- înlăturarea art. 7 din Metodologie cu privire la obligaţia de raportare.

Cu privire la toate aspectele criticate din cadrul Hotărârii arbitrale nr. 1/2012, vă învederăm faptul că, potrivit art. 107 alin. (4), (8) şi (9) din Legea nr. 8 din 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, modificată, obiectul negocierii şi deci şi al Metodologiei rezultate din arbitraj şi/sau apel contra hotărârii arbitrale îl poate constitui doar lista de aparate pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată, iar nu alte aspecte

«Art. 107

(4) Lista suporturilor şi a aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată (...) se negociază

(...)

(8) Remuneraţia compensatorie pentru copia privată reprezintă o cotă procentuală din valoarea specificată la alin. (6), după cum urmează:

a) coli de hârtie pentru copiator, format A4: 0,1%;

b)alte suporturi: 3%;

c) pentru aparate: 0,5%.

(9) Negocierile pentru stabilirea listei aparatelor şi suporturilor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie se convoacă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (...)»

Rezultă, aşadar, că nu se pot negocia între părţi şi deci nici nu pot forma obiectul arbitrajului sau al hotărârii irevocabile date de Curtea de Apel Bucureşti alte aspecte decât lista de aparate pentru care se datorează remuneraţia compensatorie. În cazul în care s-ar admite extinderea obiectului negocierilor şi, respectiv, al arbitrajului şi al apelului şi la alte aspecte, s-ar adăuga în mod nejustificat la lege.

Or, prin Metodologia adoptată prin Hotărârea arbitrală nr. 1 din 9 februarie 2012 completul arbitral a depăşit aceste limite, stabilind:

1. obligaţia de plată pentru «persoanele care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie», o noţiune străină legislaţiei româneşti şi nesolicitată în niciuna dintre propunerile de Metodologie formulate de COPYRO şi VISARTA şi, respectiv, PERGAM;

2. obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii atât pentru aparatele importate, cât şi pentru cele care fac obiectul achiziţiilor intracomunitare;

3. penalităţi de întârziere, la nivel de 0,1%/zi de întârziere;

4. obligaţia plătitorilor de a transmite rapoarte lunare cu privire la aparatele fabricate şi puse pe piaţă, importate sau achiziţionate intracomunitar.

Astfel de obligaţii suplimentare nu pot fi introduse în urma unei proceduri de tipul proceselor colective, neadmise în procedura de drept comun, adică printr-o metodologie adoptată în urma arbitrajului şi a apelului în faţa instanţelor judecătoreşti, metodologie care urmează a fi opozabilă tuturor fabricanţilor şi/sau importatorilor, indiferent dacă au participat sau nu la arbitraj şi indiferent dacă sunt ori nu membri ai structurii asociative, atât timp cât participanţii la procedura de negociere, respectiv arbitraj şi apel, prevăzuţi la art. 107 alin. (4), au mandat pentru a negocia doar lista aparatelor pentru care urmează să se datoreze remuneraţie compensatorie.

Astfel, reprezentanţii fabricanţilor şi/sau importatorilor, părţi în dosarul de arbitraj şi în prezentul apel, nu pot extinde limitele puterilor lor acordate conform art. 107 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, modificată, ori peste alte prevederi legale exprese.

Mai mult, există şi argumente specifice pentru combaterea fiecăruia din cele 4 aspecte ale hotărârii arbitrale criticate mai sus.

Astfel:

I. Metodologia nu poate impune obligaţii unei categorii de persoane neprevăzute de legislaţia română în vigoare.

Astfel, completul arbitral, în hotărârea atacată - art. 2 - stabileşte că obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată revine «persoanelor care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie», ceea ce este nelegal şi netemeinic, pentru următoarele motive:

Legislaţia românească, în art. 107 al Legii nr. 8/1996, modificată, stabileşte expres, clar şi limitativ categoriile de persoane cărora le revine obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată - «fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi şi aparate», adică persoanele care introduc prima dată pe piaţă suporturile şi aparatele, iar nu şi persoanele care ulterior dispun de acestea.

De asemenea, legislaţia românească, atât în art. 34, cât şi în art. 107 din Legea nr. 8/1996, modificată, stabileşte expres că se plăteşte remuneraţie compensatorie pentru copia privată pentru «suporturi (...) pe care se pot realiza reproduceri ale operelor exprimate grafic» (cum este hârtia A4, ce a făcut obiectul unei proceduri de negociere şi arbitraj separate) şi «aparate concepute pentru realizarea de copii, în situaţia prevăzută la alin. (1)» al art. 34; nicidecum pentru «echipamente» sau «dispozitive», după cum în mod greşit a reţinut completul arbitral.

Pentru a dispune astfel, completul arbitral reţine, la pag. 6 din Hotărârea nr. 1/2012, că se întemeiază pe dispoziţiile recitalului (35) din Directiva 2001/29/EC, privind dreptul de autor şi drepturile conexe în cadrul societăţii informaţionale. Or, din lectura acestui text normativ european rezultă că nu sunt definite persoanele cărora le-ar reveni, în legislaţiile naţionale, obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată - «în cazul anumitor excepţii sau limitări, titularii drepturilor trebuie să primească o compensaţie echitabilă pentru a fi despăgubiţi corespunzător pentru utilizarea operelor lor ori a altor obiecte protejate. La determinarea formei, a modalităţilor detaliate şi a posibilelor niveluri ale acestei compensaţii echitabile ar trebui să se ţină cont de împrejurările specifice fiecărui caz. În evaluarea acestor împrejurări, un criteriu util ar fi potenţialul prejudiciu cauzat titularului de drept prin actul în cauză. În cazul în care titularul dreptului a fost deja plătit în altă formă, de exemplu sub forma unor redevenţe din contractul de licenţă, nu se mai poate face o plată specifică sau separată. Nivelul compensaţiei echitabile ar trebui să ţină cont de gradul de utilizare a măsurilor tehnologice de protecţie prevăzute prin prezenta directivă. Anumite situaţii în care prejudiciul cauzat titularului de drept este minim nu pot da naştere unei obligaţii de plată.»

În realitate, expresia «persoane care dispun de aparate, echipamente, suporturi şi dispozitive» aparţine legislaţiei naţionale a unui stat membru, Spania, fiind analizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-467/2008, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare în speţa Padawan SL vs. SGAE, citată de completul arbitral. Însă, aşa cum rezultă din textul Directivei 2001/29/EC, fiecare stat membru decide modul în care implementează în legislaţia naţională excepţia de copie privată şi remuneraţia compensatorie pentru aceasta, dreptul pozitiv spaniol nefiind însă izvor de drept în România.

Mai mult, vă învederăm faptul că se încalcă principiul disponibilităţii procesului civil, întrucât niciuna dintre părţi nu a solicitat ca obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copta privată să se stabilească în sarcina «persoanelor care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie».

II. Prin metodologie nu se poate impune obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru aparatele achiziţionate intracomunitar.

II.1. Conform art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8 din 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe «Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de aparate şi suporturi, prevăzute de la art. 34 alin. (2)».

Aşadar, legislaţia privind dreptul de autor leagă naşterea obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copie privată de operaţiuni cum sunt «fabricare», «import», iar nu şi «achiziţie intracomunitară». Vă rugăm să observaţi că legislaţia din domeniul dreptului de autor nu foloseşte expresia cu caracter general «introducere pe piaţa internă», ci noţiuni specifice - «fabricare» şi «import», care se impune a fi definite.

II.2. Definiţia importului din art. 14² din Legea nr. 8 din 1996 se referă exclusiv la importul de opere şi produse purtătoare de drepturi conexe dreptului de autor, iar nu şi la echipamente; de asemenea, această definiţie se referă la introducerea pe piaţa internă europeană, iar nu românească, a produselor protejate.

În primul rând, conform art. 14² din Legea nr. 8 din 1996, «prin import, în sensul prezentei legi, se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport».

După cum se poate observa, această definiţie, cu caracter special, este de strictă interpretare şi aplicare:

- Ea se referă la obiecte strict precizate: opere. Exact din acest motiv, se vorbeşte şi despre faptul că acestea pot fi fixate pe orice fel de suport - operele, cu caracter necorporal, obiect al proprietăţii intelectuale, pot fi fixate pe orice fel de suport. Pe de altă parte, art. 107 se referă la echipamente, cu existenţă fizică, materială, şi, în orice caz, la cu totul altfel de obiecte decât operele, nejustificându-se extinderea aplicării acestei definiţii la aceste alte obiecte.

- Această definiţie apare în titlul I partea I cap. IV - Conţinutul dreptului de autor, descriind aşadar conţinutul unuia dintre drepturile exclusive ale autorului - dreptul de a autoriza sau a interzice importul de opere, prevăzut de art. 13 lit. c) din Legea nr. 8 din 1996. Pe de altă parte, art. 107 apare în titlul II al Legii nr. 8/1996 şi se referă la modul de remunerare a titularilor de drepturi de autor şi conexe în cazul aplicării unei excepţii de la drepturile lor exclusive, în consecinţă, din punctul de vedere al interpretării sistematice a legii, nu există nicio justificare a aplicării acestei definiţii circumscrise conţinutului unui drept exclusiv prevăzut în titlul I la o noţiune din titlul II, care se referă la cu totul altceva.

- Situaţiile în care noţiunea de «import» din Legea nr. 8 din 1996 se defineşte tot conform art. 14, «în mod corespunzător» sau «prin analogie» (aceasta fiind terminologia exactă a legii), sunt strict şi limitativ precizate şi enumerate de lege - art. 98 alin. (4) (pentru drepturile conexe ale artiştilor interpreţi şi executanţi) face trimitere expresă la art. 14²; art. 105 alin. (2) (pentru drepturile conexe ale producătorilor de înregistrări sonore) face trimitere expresă la art. 14; art. 106 alin. (2) (pentru drepturile conexe ale producătorilor de înregistrări audiovizuale) face trimitere expresă la art. 14²; art. 113¹ alin. (2) (pentru drepturile conexe ale organismelor de radiodifuziune şi televiziune) face trimitere expresă la art. 14².

Aşadar, legiuitorul nu doar că a stabilit foarte clar sfera de aplicare a definiţiei din art. 14 - doar pentru opere, originale şi copii fixate pe orice tip de suport -, dar a şi prevăzut expres şi limitativ şi restul situaţiilor reglementate de Legea nr. 8/1996, în care se aplică prin analogie aceeaşi definiţie. Per a contrario, în toate cazurile în care legea nu face trimitere expresă la art. 14, nu se justifică extinderea aplicării definiţiei date în art. 14².

Definiţia din art. 14² din Legea nr. 8/1996 are caracter special - doar pentru opere şi produse purtătoare de drepturi conexe.

Pentru restul obiectelor, cum sunt şi echipamentele (aparate şi suporturi) care permit efectuarea de copie privată, trebuie fie să existe o altă definiţie specială (nefiind însă cazul), fie să se apeleze la definiţia cu caracter general, care se regăseşte în Codul fiscal, dreptul comun în ceea ce priveşte operaţiunile de «import» (termen folosit fără a fi definit în art. 107 din Legea nr. 8/1996) şi, respectiv, «achiziţie intracomunitară» - a se vedea art. 131 şi 130 alin. (1) din Codul fiscal.

În al doilea rând, definiţia noţiunii de «import» din art. 14², prin menţionarea sintagmei «introducerea pe piaţa internă» se referă nu Sa introducerea pe piaţa românească, ci la piaţa comună europeană.

Definiţia din art. 14², dată cu privire la dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice importul, a fost introdusă prin Legea nr. 285 din 2004, lege care a modificat substanţial Legea nr. 8 din 1996 în scopul armonizării legislaţiei româneşti cu Directiva 2001/29/CE, privind armonizarea anumitor aspecte privind dreptul de autor şi drepturile conexe în cadrul societăţii informaţionale. Or, conform acestei directive, prin piaţă internă se înţelege piaţa comună europeană - a se vedea recitalurile (1), (2), (3), (21) şi (38) din Directiva 2001/29/CE şi, de asemenea, art. 1 din actul normativ european - «Prezenta directivă se referă la protecţia legală a dreptului de autor şi a drepturilor conexe în cadrul pieţei interne, cu accent special pe societatea informaţională.». Această definiţie din art. 14² este unanim interpretată în practică în acest mod, ceea ce de altfel a şi condus, după 2007, la o evoluţie spectaculoasă a fenomenului intrării pe piaţa românească de copii de opere protejate din ţările UE, flux care nu a mai putut fi controlat de titularii de drepturi de autor şi conexe, prin acordarea de autorizare la importul în vederea comercializării, întrucât produsele proveneau din piaţa internă comună.

În consecinţă, chiar dacă s-ar admite aplicarea definiţiei din art. 14² şi la «importul» reglementat de art. 107, oricum nu ar include şi introducerea de echipamente din ţări ale Uniunii Europene («achiziţiile intracomunitare»), întrucât «piaţa internă», la care se referă art. 14², este piaţa comună europeană, iar nu piaţa românească.

II.3. Pe de altă parte, întrucât operaţiunea de «import», aplicabilă importului de echipamente pentru care se plăteşte remuneraţie compensatorie pentru copia privată, nu este intrinsecă, proprie domeniului dreptului de autor, este necesară apelarea la alte ramuri de drept pentru clarificarea şi definirea conţinutului său concret şi, mai departe, pentru a se analiza în ce măsură această operaţiune se încadrează în ipoteza reglementării legii speciale privind dreptul de autor.

Astfel, definirea noţiunii de «import» şi «importator» se regăseşte în Codul fiscal, care reprezintă dreptul comun în ceea ce priveşte definirea operaţiunilor de introducere pe piaţa românească a unei mărfi:

- art. 131 «Importul de bunuri reprezintă

[...]

b) intrarea în Comunitate de bunuri dintr-un teritoriu terţ, altele decât bunurile prevăzute la lit. a).»;

- art. 130¹ alin. (1):

«Se consideră achiziţie intracomunitară de bunuri obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinaţia indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a bunurilor.» Aşadar, introducerea pe teritoriul României de aparate şi suporturi se poate face în două modalităţi, cu regim juridic diferit, şi din punctul de vedere al legislaţiei aplicabile remuneraţiei compensatorii pentru copia privată:

a) prin import - din state terţe, în sensul de nemembre ale Uniunii Europene

Pentru acestea se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată;

b) prin achiziţie intracomunitară - din state membre ale Uniunii Europene.

Aceste aparate şi suporturi sunt introduse pe teritoriul României, dar nu prin import şi deci pentru ele nu se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată.

II.4. Prevederile referitoare la remuneraţia compensatorie pentru copia privată au caracter de excepţie şi, ca atare, sunt de strictă interpretare şi aplicare:

Reglementarea în materia copiei private şi a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată (art. 34 şi art. 107-110 din Legea nr. 8 din 1996), fiind o reglementare pe cale de excepţie, trebuie să fie interpretată restrictiv (exceptiones sunt strictissimae interpretationis), iar nu să fie extinsă prin analogie.

În consecinţă, din moment ce legea stabileşte obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată strict pentru importatori şi/sau fabricanţi, rezultă foarte clar că această obligaţie nu se poate extinde, prin analogie, la cei care introduc aparate şi suporturi pe teritoriul României prin achiziţie intracomunitară, iar nu prin import.

II.5. Alte prevederi legale naţionale în vigoare

Un alt argument de text care atestă faptul că legiuitorul a avut în vedere strict importurile de aparate şi suporturi este art. 107 alin. (6) din Legea nr. 8 din 1996, modificată şi completată, care stabileşte modul de calcul al remuneraţiei compensatorii pentru copia privată: «Remuneraţiile sunt procentuale şi se calculează la valoarea în vamă, în cazul importatorilor, şi, respectiv, la valoarea fără TVA, cu ocazia punerii în circulaţie a produselor de către producători, şi se plăteşte în luna următoare importului sau datei de facturare.» Or, în cazul achiziţiilor intracomunitare nu mai există o «valoare în vamă», deoarece pentru aceste bunuri nu se mai realizează operaţiuni de vămuire şi nici nu se mai întocmesc declaraţii vamale.

Am depus în acest sens practică judiciară românească (Sentinţa civilă nr. 954 din 1 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, într-un dosar în care a fost parte chiar COPYRO), care a ajuns la concluzia că achiziţia intracomunitară nu se asimilează importului şi, în consecinţă, nu generează obligaţie de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată.

II.6. Practica europeană

Din analiza legislaţiei altor state membre ale Uniunii Europene (de exemplu, Franţa, Germania şi Cehia) cu privire la titularul obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată rezultă, fără îndoială, că, în situaţia în care legiuitorul dintr-un stat membru al Uniunii Europene a dorit să includă pe lista de plată şi achiziţiile intracomunitare, a prevăzut acest lucru în mod expres şi în plus faţă de situaţia importurilor. Per a contrario, absenţa unei asemenea prevederi exprese din legislaţia românească în vigoare conduce la concluzia indubitabilă că nu se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată decât pentru importuri, iar nu şi pentru achiziţii intracomunitare.

În concluzie, învederăm onoratului Complet arbitral faptul că, atât timp cât există o situaţie de dubiu în legislaţie cu privire la interpretarea noţiunilor de «import» şi «importator», prevăzute în art. 107 din Legea nr. 8 din 1996, ar trebui să se facă aplicarea principiului in dubio pro reo şi să nu se stabilească, pe cale jurisdicţională, obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru situaţia îndoielnică a achiziţiilor de echipamente din Uniunea Europeană, ci, până la clarificarea pe cale legislativă, această obligaţie să fie circumscrisă exclusiv importurilor (din afara Uniunii Europene).

III. Prin metodologie nu se poate impune obligaţia de plată de penalităţi de întârziere în valoare mai mare decât dobânda legală

Stabilirea, prin Hotărârea arbitrală nr. 1/2012, de penalităţi de întârziere de 0,1%/zi este nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care:

1. Prin Legea nr. 329/2006, art. 107¹ din Legea nr. 8/1996, care prevedea înainte posibilitatea pentru părţile care au negociat remuneraţiile compensatorii să prevadă şi penalităţi de întârziere, a fost modificat. Astfel, Legea nr. 8/1996, modificată, nu mai prevede nicio astfel de referire la penalităţi de întârziere. Este evident, aşadar, că legiuitorul a dorit ca în astfel de situaţii să se aplice regulile de drept comun, organismele de gestiune colectivă având deschisă calea acţiunii în justiţie pentru a solicita, eventual, dobânda legală.

2. În condiţiile art. 1.523 şi art. 1.535 din noul Cod civil şi ca o dovadă a bunei-credinţe, subscrisa a acceptat ca Metodologia să prevadă referirea la dobânda legală, fiind vorba doar de o reiterare a dispoziţiilor în vigoare aplicabile de la 1 octombrie 2011, neadăugându-se, aşadar, la lege; în aceste condiţii mandatul legal acordat asociaţiei şi primilor 3 fabricanţi sau importatori este, de asemenea, pe deplin respectat.

IV. Nu se justifică şi nu se poate accepta impunerea unei obligaţii suplimentare de raportare pentru plătitorii de remuneraţie compensatorie pentru copia privată, pentru următoarele motive:

IV.1. Spre deosebire de cazul rapoartelor furnizate de utilizatorii de opere (de exemplu: organisme de radiodifuziune şi televiziune, care trebuie să prezinte playlisturi), în materia copiei private nu există nicio legătură între vreo formă de raportare şi individualizarea sumelor ce trebuie repartizate mai departe de organismul de gestiune colectivă fiecărui titular de drepturi în parte.

IV.2. Din acest motiv, în Legea nr. 8 din 1996, modificată, se reglementează doar rapoartele utilizatorilor, iar nu şi ale plătitorilor de remuneraţie compensatorie pentru copie privată - a se vedea art. 130 lit. h). Subliniem faptul că plătitorii de remuneraţie compensatorie pentru copie privată nu sunt şi utilizatori de opere, precum alte categorii de plătitori de remuneraţii prevăzute de legislaţia dreptului de autor şi a drepturilor conexe, legislaţia făcând o distincţie clară în acest sens şi prevăzând raportări doar pentru utilizatori.

IV.3. De altfel, o obligaţie de raportare în sarcina plătitorilor de remuneraţie pentru copia privată, fabricanţi şi importatori de echipamente, nu se justifică nici din punct de vedere etic şi economic. Aceşti plătitori nu folosesc operele în activitatea lor obişnuită (cum fac utilizatorii - de exemplu, organismele de radiodifuzare etc.); în aceste condiţii, aceasta ar fi o sarcină suplimentară faţă de cea deja existentă, aceea de plată a remuneraţiei, o sarcină de natură administrativă, constând în întocmirea de rapoarte, o sarcină total nejustificată faţă de natura activităţii acestor societăţi.

Faţă de cele de mai sus, vă rugăm să menţineţi în Metodologie exclusiv lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată, adică copiator, imprimantă, scaner şi aparat multifuncţional cu sau fără funcţie de copiere."

Analizând lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Prin rezoluţie s-a stabilit în sarcina apelantei Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM obligaţia de a achita pentru cererea de apel formulată o taxă judiciară de timbru de 10 lei şi timbru judiciar de 0,3 lei.

Apelanta Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM a fost citată cu menţiunea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar în cuantumurile menţionate mai sus, însă aceasta, prin cererea formulată la 22 mai 2012 (fila 115 din dosar), a arătat că înţelege să nu achite taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar, solicitând anularea ca netimbrat a apelului pe care l-a formulat.

Faţă de împrejurarea că apelanta Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM nu a achitat taxa judiciară de timbru, în temeiul art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, Curtea va anula ca netimbrat apelul formulat de aceasta.

Cu privire la apelul formulat de APDETIC împotriva încheierii de şedinţă din 24 ianuarie 2012, Curtea reţine următoarele;

Susţine apelanta că în mod greşit completul arbitral ar fi respins excepţia inadmisibilităţii cererii de arbitraj, motivat de faptul că organismele de gestiune colectivă nu au ajuns la un punct de vedere comun, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 131² alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, care impun că mai întâi ar fi fost necesar ca toate entităţile care alcătuiesc o parte la negocieri să ajungă la un punct de vedere comun.

Curtea constată că în mod corect completul arbitral a respins această excepţie, întrucât din reglementarea legală privind modul de elaborare a metodologiilor rezultă că scopul legiuitorului a fost ca, ori de câte ori metodologiile nu pot fi elaborate ca urmare a nerealizării acordului între organismele de gestiune colectivă, între utilizatori sau între organismele de gestiune colectivă şi utilizatori, va fi urmată procedura arbitrajului.

De altfel, derogările de la procedura elaborării metodologiilor cuprinse în art. 107 şi următoarele din Legea nr. 8/1996 sunt generate de împrejurarea că, prin ipoteză, în domeniul analizat la negocieri participă organisme de gestiune colectivă din domenii de creaţie diferite şi, prin urmare, nu se putea impune acestora obligaţia de a ajunge la un punct de vedere comun întrucât un astfel de punct de vedere presupune exprimarea unui acord, acord ce nu s-ar fi putut realiza decât prin încălcarea statutului propriu, acordul privind şi domenii de creaţie străine de cel pentru care fiecare dintre aceste organisme de gestiune au fost înfiinţate.

În plus, chiar dacă s-ar trece peste interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 131 şi următoarelor din Legea nr. 8/1996, în domeniul analizat în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile derogatorii cuprinse în art. 107 şi următoarele din aceeaşi lege.

Or, potrivit art. 107 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă în prezenta cauză, "(4) Lista suporturilor şi a aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acestei remuneraţii se negociază din 3 în 3 ani, dacă una dintre părţi o cere, în cadrul unor comisii constituite din:

a) câte un reprezentant al principalelor organisme de gestiune colectivă, care funcţionează pentru câte o categorie de drepturi, pe de o parte;

b) câte un reprezentant al principalelor structuri asociative mandatate de fabricanţii şi importatorii de suporturi şi aparate, numit de respectivele structuri asociative, şi câte un reprezentant al primilor 3 fabricanţi şi importatori majori de suporturi şi aparate, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri şi a cotei de piaţă din domeniul respectiv, cu condiţia ca acestea să fie declarate în acest scop la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor pe propria răspundere, pe de altă parte.

(5) În vederea iniţierii negocierilor potrivit procedurilor prevăzute la art. 131 alin. (2)-(4), organismele de gestiune colectivă sau structurile asociative ale fabricanţilor şi importatorilor de suporturi şi aparate vor depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere conţinând lista suporturilor şi aparatelor, cerere ce va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, precum şi cuantumurile remuneraţiilor ce urmează să fie negociate. Lista se elaborează în mod distinct pentru aparatele şi suporturile din domeniul sonor şi audiovizual şi pentru aparatele şi suporturile din domeniul grafic şi se negociază în două comisii."

Prin urmare, în domeniul analizat în cauză, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 131 alin. (5), iniţierea negocierilor se face potrivit art. 131 alin. (2)-(4), legiuitorul excluzând aplicabilitatea art. 131 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. Or, excluderea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) conduce la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 131 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Mai mult, interpretarea dată de apelantă dispoziţiilor art. 131 şi următoarelor din Legea nr. 8/1996 nu poate fi primită şi pentru împrejurarea că ar fi şi inutil un arbitraj realizat în temeiul art. 131 alin. (3) lit. a), întrucât acesta nu ar putea conduce la elaborarea metodologiei, ci rezultatul respectivului arbitraj ar fi apoi supus negocierii. Or, negocierea presupune posibilitatea ca atât organismele de gestiune, cât şi utilizatorii şi reprezentanţii acestora să poată să-şi ajusteze punctele de vedere iniţiale, lucru ce nu ar mai fi posibil pentru organismele de gestiune, acestea fiind ţinute de rezultatul arbitrajului iniţial.

Prin urmare, este evident eronată interpretarea dată de apelantă dispoziţiilor legale pentru susţinerea excepţiei inadmisibilităţii.

Cu privire la apelul formulat de Konica Minolta Business Solutions - S.R.L., Curtea reţine următoarele:

Susţinerile cuprinse la pct. A din apel nu pot fi primite în sensul dat de apelantă.

Astfel, obiectai negocierii şi, respectiv, al metodologiei îl fac nu doar lista suporturilor şi aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acestei remuneraţii, ci şi toate aspectele strâns legate de cele două obiective expres menţionate de lege, inclusiv controversele dintre părţi referitoare la interpretarea unor dispoziţii legale.

Prin urmare, pot face obiectul negocierilor şi ritmul de plată a remuneraţiilor, precum şi mecanismele prin care organele de gestiune pot verifica corectitudinea determinării remuneraţiilor datorate, acest din urmă drept, precum şi obligaţia corelativă fiind recunoscute chiar de lege în art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996.

De asemenea, pot face obiectul negocierilor şi dispoziţiile legale cu privire la care există interpretări divergente, în vederea stabilirii conţinutului normei cu privire la care există divergenţa. Consecinţa refuzului de a negocia aceste aspecte ar conduce la perpetue situaţii litigioase între organismele de gestiune şi utilizatori, situaţii ce pot fi tranşate în mod diferit, în timp ce unul dintre scopurile pentru care legiuitorul a impus elaborarea metodologiilor a fost acela de a asigura un tratament unitar şi egal pentru toţi utilizatorii.

Susţinerile de la pct. B din apel sunt nefondate.

Astfel, apelanta susţine că achiziţia intracomunitară de bunuri nu intră în sfera de aplicare a art. 107 din Legea nr. 8/1996.

O astfel de interpretare nu poate fi primită, întrucât ignoră interpretarea istorică şi teleologică a dispoziţiilor cuprinse în art. 107 din Legea nr. 8/1996.

Potrivit art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în forma iniţială a legii, "(2) Remuneraţia prevăzută la alin. (1) va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de suporturi utilizabile pentru reproducerea operelor şi de către fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea acestora. Remuneraţia se va plăti în momentul punerii în circulaţie pe teritoriul naţional a acestor suporturi şi aparate şi va reprezenta 5% din preţul de vânzare al suporturilor şi aparatelor fabricate în ţară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale pentru suporturile şi aparatele importate."

Potrivit art. 14² din Legea nr. 8/1996, introdus prin Legea nr. 285/2004, "Prin import, în sensul prezentei legi, se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport ".

Chiar dacă art. 14² se referă la opere, acestea sunt doar obiectul importului, în timp ce operaţiunea de import în sine este definită ca fiind introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării.

În plus, coroborând dispoziţiile art. 14² cu cele ale art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 în forma iniţială, rezultă că operaţiunea de import, în sensul avut de legiuitor la edictarea legii, constă în introducerea şi punerea în circulaţie pe teritoriul naţionala unor bunuri, fie acestea opere, aparate sau suporturi.

Potrivit art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în formă aplicabilă în prezenta cauză, "(2) Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau digital".

Această formă a fost dată art. 107 alin. (2) prin Legea nr. 329/2006. La data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2006, Codul fiscal al României definea importul de bunuri ca fiind "... intrarea de bunuri în România provenind dintr-un alt stat" [art. 131 alin. (1) din Legea nr. 571/2003],

Aderarea României la UE a determinat modificarea regimului vamal pentru bunurile achiziţionate din spaţiul UE, acestea nemaifiind supuse taxelor vamale, iar pentru diferenţierea achiziţiilor din spaţiul comunitar de cele din spaţiul extracomunitar s-a realizat distincţia terminologică între "achiziţii intracomunitare" şi "importuri".

Această distincţie însă operează doar în ceea ce priveşte regimul vamal şi, implicit, fiscal, nu însă şi în ceea ce priveşte obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, care nu are legătură cu regimul vamal sau fiscal, ci priveşte realizarea unor drepturi patrimoniale civile al căror temei este reprezentat de introducerea şi punerea în circulaţie pe teritoriul naţional a unor aparate sau suporturi care permit reproducerea operelor. Din această perspectivă este indiferentă sursa aparatelor sau suporturilor, singurul aspect relevant fiind posibilitatea folosirii acestor aparate şi suporturi pentru reproducerea sau copierea operelor.

Având în vedere criteriul folosit de legiuitor pentru determinarea sferei celor ţinuţi de obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii, criteriu constând în posibilitatea folosirii acestor aparate şi suporturi pentru reproducerea operelor exprimate grafic sau copiere, este evident că diferenţa de regim vamal între achiziţiile intracomunitare şi importuri nu prezintă niciun fel de relevanţă în planul existenţei obligaţiei analizate.

În plus, sfera celor ţinuţi la plata remuneraţiei compensatorii trebuie determinată prin raportare la noţiunea de "import", astfel cum era ea definită la momentul edictării normelor cuprinse în Legea nr. 8/1996, întrucât în raport de acel moment poate fi determinat scopul urmărit de legiuitor.

Ca atare, aderarea României la UE şi, implicit, modificarea regimului vamal cu efect asupra modificării noţiunii de import nu este de natură să modifice şi sfera celor ţinuţi la plata remuneraţiei compensatorii, întrucât sfera acestora a fost stabilită în raport cu efectele operaţiunii de import, astfel cum erau acestea la momentul edictării Legii nr. 8/1996, aşa încât în prezent noţiunea de import folosită în această lege trebuie înţeleasă prin raportare la efectele pe care operaţiunea de import le avea la momentul edictării normei, aceste efecte fiind acelea de introducere pe teritoriul naţional a unor aparate sau suporturi care permit reproducerea operelor exprimate grafic sau cele concepute pentru realizarea de copii.

De altfel, dacă s-ar accepta interpretarea propusă de apelantă s-ar ajunge la situaţia absurdă în care producătorul naţional ar fi obligat să plătească remuneraţia compensatorie, deşi aparatele sau suporturile sunt realizate de acesta tot în spaţiul comunitar, în timp ce aparatele sau suporturile provenite din acelaşi spaţiu comunitar, dar din afara teritoriului naţional, ar fi scutite de plata remuneraţiei, ceea ce ar conduce în mod vădit la o discriminare total nejustificată.

De altfel, interpretarea propusă de apelantă ignoră faptul că Legea nr. 8/1996 este o lege care se referă strict la drepturile de autor şi cele conexe, nefiind o reglementare în domeniul fiscal, aşa încât terminologia folosită nu este necesar să fie riguros exactă din punct de vedere fiscal. Prin urmare, interpretarea termenilor folosiţi trebuie făcută în raport cu scopul urmărit de legiuitor la edictarea normelor, iar nu în raport cu terminologia folosită în reglementări din alte domenii.

Din acest punct de vedere, în mod corect completul arbitral a reţinut că normele vamale, fiscale sau procesual-fiscale îşi limitează efectele la raporturile juridice pentru reglementarea cărora au fost edictate.

Nu poate fi primit nici argumentul cuprins la pct. B.3 lit. c) din motivele de apel, întrucât previzibilitatea şi accesibilitatea legii se raportează la momentul edictării normei în discuţie şi la domeniul în care este edictată, iar din aceste două puncte de vedere sfera celor ţinuţi de obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată potrivit legii dreptului de autor este uşor determinabilă. De altfel, împrejurarea că sfera noţiunii de "import" folosită în Legea nr. 8/1996 trebuie interpretată prin raportare la momentul edictării normei este susţinută chiar de apelantă prin argumentul de la lit. e) a pct. B.3 din motivele de apel.

Nici argumentul cuprins la lit. d) a aceluiaşi punct al motivelor de apel nu poate fi primit întrucât nu este vorba de o "includere" a noţiunii de achiziţie intracomunitară în sfera noţiunii de import, cum pretinde apelanta, ci de determinarea noţiunii de import folosite de Legea nr. 8/1996 în raport cu data edictării normei interpretate şi efectele produse prin operaţiunea de import la acel moment. Or, din punctul de vedere al efectelor mai sus menţionate nu este niciun fel de diferenţă între cele două operaţiuni, întrucât ambele conduc la introducerea pe teritoriul naţional a unor aparate sau suporturi care permit reproducerea operelor.

De altfel, din perspectiva succesiunii în timp, operaţiunea de "achiziţie intracomunitară" a fost desprinsă din noţiunea de "import", ca urmare a împrejurării că aderarea României la UE a determinat un regim vamal diferit pentru cele două operaţiuni. Modificarea de regim vamal nu are însă nicio influenţă în planul obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, această remuneraţie nefiind o taxă fiscală şi fiind determinată de efectele operaţiunilor respective, efecte care sunt identice, ambele operaţiuni conducând la introducerea pe teritoriul naţional a aparatelor şi suporturilor care permit reproducerea operelor susceptibile de reproducere pe suport grafic.

Împrejurarea existenţei unui proiect de modificare a Legii nr. 8/1996 în care în sfera plătitorilor de remuneraţie compensatorie să fie incluşi în mod expres şi cei care fac achiziţii intracomunitare de aparate şi suporturi care permit reproducerea operelor nu este un argument în sprijinul punctului de vedere al apelantei, întrucât modificarea constituie doar o actualizare terminologică de natură să înlăture interpretările de natura celei realizate de apelantă.

Nu poate fi primită susţinerea apelantei în sensul că ar fi vorba de o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996, ci de determinarea sferei de aplicare a acestor dispoziţii în raport cu raţiunile avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării normei interpretate. Dimpotrivă, interpretarea dată de apelantă acestor dispoziţii se rezumă la interpretarea literară, făcând abstracţie de contextul istoric şi de scopul urmărit de legiuitor, precum de faptul că distincţia terminologică invocată este ulterioară edictării normei şi este impusă de raţiuni vamal-fiscale, raţiuni care nu au nicio legătură cu dispoziţiile în materia protecţiei dreptului de autor şi a drepturilor conexe.

Un argument în plus este dat de dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora "Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres".

Or, Legea nr. 8/1996 constituie un act normativ special în raport cu Codul fiscal. Totodată, norma din Legea nr. 8/1996 care defineşte noţiunea de import are caracter special în raport cu norma din Codul fiscal care defineşte noţiunea de import. Prin urmare, modificările terminologice şi modificările de conţinut ale unor termeni folosiţi în Codul fiscal nu determină modificarea implicită a conţinutului termenilor folosiţi în Legea nr. 8/1996.

Nu poate fi primită ca temeinică nici susţinerea potrivit căreia completul arbitral sau instanţa nu ar avea competenţa să interpreteze norma de drept aplicabilă pentru a determina sensul sau sfera de aplicare a acesteia. Dimpotrivă, revine completului arbitral şi instanţei obligaţia ca, în caz de divergenţă asupra acestor aspecte, să interpreteze norma juridică în dispută în raport cu toate criteriile de interpretare, incluzând criteriile istoric, teleologic şi sistematic şi nu doar pe cel literar, aşa cum susţine apelanta în prezenta cauză, interpretarea unei norme juridice în divergenţă neconstituind o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, cum susţine apelanta la lit. i) de la pct. B.3 din motivele de apel.

Este evident forţat şi argumentul de la lit. k), întrucât în anul 2005, respectiv în anul 2006 nu puteau fi introduse în legislaţie noţiuni care nu corespundeau niciunei operaţiuni concrete posibil de realizat la acel moment. Mai mult chiar, ar fi fost chiar inoportună introducerea în legislaţia privind drepturile de autor şi conexe a unei noţiuni care nu ar fi avut nici măcar o definire terminologică în legislaţie. În plus, nici la acest moment distincţia între import şi achiziţie intracomunitară nu prezintă relevanţă decât în plan vamal şi fiscal. Or, la momentul pretins de apelantă o astfel de distincţie nu ar fi avut relevanţă nici măcar în plan vamal sau fiscal, întrucât nu era posibil de realizat o achiziţie intracomunitară atât timp cât România nu era membră UE.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, conţinutul noţiunii de "import" folosite în Legea nr. 8/1996 trebuie determinat în raport cu operaţiunile concrete care intrau în sfera acestei noţiuni la momentul edictării Legii nr. 8/1996, chiar dacă o parte din aceste operaţiuni au fost ulterior supuse altui regim din punct de vedere vamal şi fiscal şi au fost altfel denumite.

Este nefondat şi motivul de apel de la pct. B.3 lit. l), potrivit căruia interpretarea, în sensul că remuneraţia compensatorie, pentru copia privată este datorată atât pentru importul de aparate şi suporturi care permit reproducerea pe suport grafic a operelor, cât şi pentru achiziţiile intracomunitare de astfel de suporturi şi aparate, ar contraveni principiului libertăţii de circulaţie a mărfurilor în cadrul UE.

Astfel, în primul rând, obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii nu este o taxă sau un impozit şi nu presupune o plată în favoarea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi privită ca o taxă, ea ar intra în sfera de reglementare a art. 110 (fostul art. 90 TCE) din Tratatul privind funcţionarea UE.

Potrivit articolului menţionat mai sus, "Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare.

De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură sa protejeze indirect alte sectoare de producţie."

Or, reglementarea cuprinsă în Legea nr. 8/1996 stabileşte acelaşi regim al obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, indiferent dacă aparatele şi suporturile care permit reproducerea operelor pe suport grafic provin din spaţiul comunitar, din spaţiul extracomunitar sau din producţia internă.

Prin urmare, nu se poate reţine impunerea unor "impozite" mai mari decât cele aplicate produselor naţionale similare sau de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie.

În consecinţă, reglementarea cuprinsă în Legea nr. 8/1996 cu privire la sfera titularilor obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru copia privată nu contravine dispoziţiilor articolului sus-citat.

Este corect argumentul apelantei de la pct. B.4 din motivele de apel în sensul că remuneraţia compensatorie pentru copia privată nu este o taxă fiscală. Însă, această împrejurare nu este de natură să determine o altă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 decât cea reţinută mai sus. În plus, acest argument susţine şi opinia instanţei şi a completului arbitral în sensul că noţiunea de "import" folosită în textul Legii nr. 8/1996 nu trebuie înţeleasă în sensul dat în prezent acestei noţiuni de legislaţia fiscală, ci prin raportare la raţiunea avută de legiuitor la momentul edictării normei interpretate.

Criteriul de interpretare "in dubito pro reo" invocat de apelantă este aplicabil în sfera interpretării clauzelor contractuale. Chiar aplicat în sfera interpretării normelor juridice, acest criteriu nu ar putea fi folosit decât în cazul în care sensul şi scopul normei nu ar fi clare nici după ce norma în discuţie a fost interpretată literar, gramatical, istoric şi teleologic, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Referitor la susţinerile cuprinse la pct. B.5 din motivele de apel, Curtea constată că interpretarea propusă de apelantă restrânge sfera titularilor obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, fără a exista niciun element care să permită concluzia că legiuitorul a înţeles ca, ulterior edictării normei interpretate, să facă o astfel de restrângere. Interpretarea dată de apelantă pleacă de la elemente de fapt şi de drept ulterioare edictării normei, care au produs schimbări de regim juridic în alte domenii decât cel al drepturilor de autor şi conexe, schimbări care nu au însă nicio legătură cu raţiunea pentru care legiuitorul a adoptat reglementarea privind remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi, prin urmare, aceste schimbări nu trebuie să afecteze un drept care are o reglementare independentă şi bazată pe alte raţiuni decât cele invocate de apelantă, care privesc exclusiv regimul vamal-fiscal.

În orice caz, interpretarea dată de corpul de arbitri şi de Curte nu este de natură să creeze un drept suplimentar titularilor drepturilor de autor, aşa cum pretinde apelanta, ci menţine acest drept în limitele iniţiale, în condiţiile în care nu există niciun element care să conducă la concluzia raţională că voinţa legiuitorului s-a modificat după edictarea Legii nr. 8/1996 în sensul restrângerii sferei celor ţinuţi de obligaţia de plată a remuneraţiei. Or, pentru a primi interpretarea propusă de apelantă ar trebui să fie identificat un alt criteriu decât cel folosit iniţial de legiuitor la stabilirea sferei titularilor obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, cel al introducerii sau punerii în circulaţie pe teritoriul României a aparatelor şi suporturilor care permit reproducerea operelor sub formă grafică, indiferent de provenienţa acestor aparate şi suporturi, criteriu care permite şi determinarea raţiunii norme în discuţie. Or, apelanta nu a identificat un nou astfel de criteriu care să permită interpretarea normei în sensul propus de apelantă, criteriu care să permită, în acelaşi timp, identificarea unei raţiuni a normei interpretate, fiind evident că pentru titularul dreptului la remuneraţia compensatorie este indiferent dacă aparatul sau suportul care permite reproducerea operei sale pe suport hârtie provine dintr-un stat membru UE, din spaţiul extracomunitar ori este pus pe piaţă de un producător intern, singurul element important fiind natura aparatului sau suportului, iar nu sursa lui de provenienţă.

Referitor la motivul de apel de la pct. B.6, Curtea reţine că dreptul pozitiv european şi practica CJUE nu au fost reţinute de arbitri drept criterii pentru stabilirea remuneraţiei echitabile, ci ca argumente în sprijinul interpretării dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 cu privire la titularii obligaţiei de plată a remuneraţiei echitabile pentru copia privată.

Cât priveşte hotărârea pronunţată în Cauza Padawan, Curtea constată că întrebările preliminare la care a răspuns CJUE vizau alte aspecte decât cele dezbătute în prezenta cauză. În niciun caz însă în respectiva hotărâre nu se stabileşte sfera titularilor obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru fiecare stat în parte şi nici nu se vorbeşte despre posibilitatea ca sfera acestor titulari să fie determinată în raport de sursa de provenienţă a aparatelor sau suporturilor care permit reproducerea grafică. Însă, în hotărâre s-a arătat că statele care prevăd în legislaţie excepţia copiei private au obligaţia de a stabili şi un sistem de compensare echitabilă a titularilor drepturilor de autor, compensare care trebuie să fie în strânsă legătură, chiar indirectă, cu încălcarea acestor drepturi prin posibilitatea de realizare a copiei private. Or, din această perspectivă, excluderea celor ce realizează achiziţii intracomunitare de aparate şi suporturi ce permit realizarea de copii private ar fi total nejustificată, întrucât aceştia realizează aceeaşi operaţiune cu cei care realizează importuri sau producţia de astfel de aparate ori suporturi, respectiv introduc pe teritoriul naţional aparate şi suporturi care permit realizarea de copii private şi, prin urmare, permit încălcarea drepturilor de autor şi conexe.

Critica este însă întemeiată în măsura în care se referă la sfera titularilor obligaţiei de plată a remuneraţiei echitabile, astfel cum a fost aceasta menţionată în art. 2 din Metodologia stabilită de completul arbitral.

Astfel, în art. 2 din Metodologie s-a stabilit că "Remuneraţia compensatorie este datorată şi se plăteşte de către persoanele care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie organismului de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor unic colector."

Or, acest mod de determinare a sferei celor ţinuţi de obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora "Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau digital."

Criteriul avut în vedere de legiuitor la edictarea dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pentru determinarea sferei celor obligaţi la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată a fost cel al introducerii sau punerii în circulaţie pe teritoriul naţional a aparatelor şi suporturilor ce permit înregistrarea, reproducerea ori copierea, după caz, iar completul arbitral, prin dispoziţiile cuprinse la art. 2 din Metodologie, a schimbat acest criteriu cu cel al dispunerii de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie.

Schimbarea criteriului de determinare folosit de legiuitor depăşeşte limitele interpretării normei legale, astfel că nu poate fi primită. în Cauza Padawan s-a făcut trimitere la un astfel de mod de determinare a persoanelor ţinute să plătească remuneraţia compensatorie, însă era doar cu titlu exemplificativ, statele membre fiind libere să instituie propriul sistem de finanţare şi colectare a remuneraţiei, cu condiţia ca acesta să asigure "«echilibrul just» între interesele autorilor şi interesele utilizatorilor de obiecte protejate".

Or, prin Legea nr. 8/1996 legiuitorul român a stabilit că cei obligaţi la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată sunt "producătorii şi importatorii" de aparate şi suporturi care permit înregistrarea, reproducerea şi copierea operelor, cu precizările reţinute mai sus cu privire la conţinutul noţiunii de "importatori" utilizate în Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, apelul este fondat sub acest aspect, Curtea urmând să modifice conţinutul art. 2 din Metodologie, pentru ca acesta să fie conform dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

În consecinţă, art. 2 din Metodologie va avea următorul conţinut: "Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute în lista de la art. 3 din prezenta metodologie."

În ceea ce priveşte partea finală a cererii de la lit. a) din preambulul apelului, prin care apelanta solicită să se precizeze că remuneraţia este plătită "către organismul de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor ca unic colector", Curtea constată că în această privinţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 107¹ din Legea nr. 8/1996, prin care se stabileşte modul în care sunt colectate sumele achitate cu titlu de remuneraţie compensatorie, cât şi modul de desemnare a colectorului unic, fiind astfel inutilă precizarea acestor aspecte în conţinutul metodologiei.

Având în vedere cele reţinute cu privire la conţinutul noţiunii de "importatori" folosite în cuprinsul Legii nr. 8/1996, Curtea constată că este nefondată cererea cuprinsă la lit. b) din preambulul apelului.

Referitor la motivul de apel cuprins la pct. C şi cererea de la lit. c) din preambulul apelului, Curtea constată următoarele:

La pct. 6 din Metodologie completul arbitral a stabilit următoarele: "În caz de întârzieri la plata remuneraţiei, importatorii şi fabricanţii datorează penalităţi la nivel de 0,1%/zi de întârziere, aplicate la suma restantă."

La pct. 8 din Metodologie completul arbitral a stabilit următoarele: "Neprezentarea documentaţiei prevăzute la art. 7 conferă dreptul organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor la plata unor penalităţi echivalente cu remuneraţia compensatorie pentru copia privată din luna anterioară.

Dacă persoanele care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie nu au plătit nicio remuneraţie compensatorie pentru copie privată la data la care trebuie să prezinte raportul şi refuză ori neglijează această obligaţie, organismului de gestiune colectivă îi este recunoscută calea dreptului la acţiune în vederea stabilirii întinderii daunelor astfel produse şi realizarea dreptului."

Calificarea juridică a penalităţilor pentru plata cu întârziere a remuneraţiei este aceea de clauză penală, regimul juridic al acesteia fiind reglementat în art. 1.538 şi următoarele din Codul civil.

Or, din reglementarea regimului juridic al clauzei penale rezultă că aceasta are caracter contractual, presupunând un acord al părţilor. În cauză nu s-a făcut dovada unui astfel de acord cu privire la instituirea unei clauze potrivit căreia, în caz de executare cu întârziere, debitorii obligaţiei de plată a remuneraţiei să fie obligaţi la plata unor sume de bani. Totodată, clauza penală are şi natura unei sancţiuni pentru conduita culpabilă a uneia dintre părţi. Curtea apreciază că nu se poate institui în Metodologie o sancţiune neprevăzută de lege, decât în măsura în care părţile şi-ar manifesta voinţa în acest sens, lipsa unui astfel de acord neputând fi suplinită prin hotărâre judecătorească.

De altfel, creditorul obligaţiei neexecutate la termen poate uza de dispoziţiile art. 1.535 din Codul civil, care reglementează daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, sau, după caz, de dispoziţiile art. 1.536-1.537 din Codul civil, care reglementează daunele moratorii în cazul neexecutării obligaţiilor de a face.

În consecinţă, Curtea constată că sunt fondate motivul de apel de la pct. C şi cererea de la lit. c) din preambulul apelului, astfel că va dispune înlăturarea dispoziţiilor de la pct. 6 şi 8 din Metodologie.

Cât priveşte motivul de apel de la pct. D şi cererea de la pct. d) din preambulul apelului, Curtea constată că acestea sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996, "Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii:...

h) să ceară utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează, precum şi informaţii privind operele utilizate, cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării acestora; utilizatorii sau intermediarii acestora au obligaţia să furnizeze, în format scris şi electronic, în termen de 10 zile de la solicitare, informaţiile şi documentele solicitate, sub semnătura reprezentantului legal şi ştampilate."

Prin urmare, Legea nr. 8/1996 stabileşte nu doar dreptul organismelor de gestiune colectivă de a solicita utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor, ci şi obligaţia acestora de a face acest lucru.

Corelativ, legea a prevăzut şi obligaţia utilizatorilor sau intermediarilor acestora de a furniza, în format scris şi electronic, în termen de 10 zile de la solicitare, informaţiile şi documentele solicitate.

Modul în care organismele de gestiune colectivă înţeleg să îşi exercite dreptul recunoscut de lege şi, respectiv, să îşi îndeplinească obligaţia prevăzută de lege este lăsat la latitudinea acestora, cu condiţia ca modalitatea concretă de exercitare să nu contravină dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Prin art. 7 din Metodologie s-au stabilit următoarele: "Importatorii şi fabricanţii de aparate ce permit reproducerea operelor de pe hârtie sunt obligaţi ca, până la data de 20 a fiecărei luni pentru luna precedentă, să comunice organismului de gestiune colectivă desemnat unic colector un raport confidenţial privind:

- valoarea în lei în vamă pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere importate, conform declaraţiei vamale de import (D.V.I.) şi facturii externe de import;

- valoarea facturată fără T.V.A. cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere de către fabricanţi.

Este interzisă publicarea, distribuirea, reproducerea sau folosirea rapoartelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost create".

Ca atare, Curtea constată că organismele de gestiune colectivă din prezenta cauză au înţeles să îşi exercite dreptul în modalitatea menţionată la pct. 7 din Metodologie, stabilind termenul de depunere a documentelor necesare în vederea stabilirii cuantumului remuneraţiei, cât şi documentele necesare şi conţinutul acestora.

Clauzele de la pct. 7 din Metodologia stabilită de completul arbitral nu contravin dispoziţiilor legale şi nici nu conduc, aşa cum pretinde apelanta, la existenţa a două obligaţii în sarcina importatorilor/fabricanţilor. Este vorba de o singură obligaţie a acestora, aceea de a furniza informaţiile şi documentele solicitate, Metodologia având în acelaşi timp şi rolul de solicitare. Termenul de 10 zile de la solicitare, prevăzut de art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996 este un termen prevăzut în favoarea creditorului obligaţiei, deci în favoarea organismelor de gestiune colectivă, aşa încât acestea pot deroga de la el, iar în prezenta cauză au înţeles să deroge în sensul stabilirii unei date-limită lunare până la care solicită îndeplinirea obligaţiei de raportare de către importatori/fabricanţi.

De altfel, o astfel de modalitate de stabilire a modului de îndeplinire a obligaţiei de raportare este şi eficientă, evitându-se astfel o corespondenţă inutilă între organismele de gestiune colectivă şi cei obligaţi la plata remuneraţiei. Mai mult, fabricanţii şi importatorii au la dispoziţie 20 de zile de la finalizarea lunii pentru a întocmi raportul, iar nu doar 10 zile de la solicitare.

În ceea ce priveşte apelul formulat de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (APDETIC), Curtea reţine următoarele:

Ca primă observaţie, Curtea reţine că motivele de apel formulate de APDETIC vizează aceleaşi aspecte ca şi cele formulate de S.C. Konica Minolta Business Solutions - S.R.L., motiv pentru care Curtea le va analiza suplimentar doar în măsura în care motivele de apel vor conţine argumente suplimentare care necesită clarificări.

Motivul de apel de la pct. I este fondat pentru considerentele reţinute cu ocazia analizării apelului formulat de S.C. Konica Minolta Business Solutions - S.R.L.

Referitor la motivul de apel de la pct. II, Curtea constată că acesta este nefondat pentru considerentele reţinute în analiza apelului formulat de S.C. Konica Minolta Business Solutions - S.R.L., precum şi pentru următoarele considerente:

Susţinerea că definiţia din art. 14² din Legea nr. 8/1996, fiind cuprinsă în titlul I, nu poate fi aplicată şi la o noţiune cuprinsă în titlul II nu poate fi reţinută ca întemeiată din două motive. În primul rând, în art. 14² este definită operaţiune de import "în sensul prezentei legi", iar nu în sensul titlului I al legii, cum susţine apelanta. în al doilea rând, sensul operaţiunii de import, astfel cum a fost avut în vedere de legiuitor, rezultă din mai multe texte ale legii, iar nu doar din art. 14², după cum rezultă şi specificul acestei operaţiuni analizat la momentul edictării legii, fiind evident că la acel moment legiuitorul a folosit noţiunea de import în sensul pe care aceasta îl avea la acel moment, respectiv introducerea pe teritoriul României unor bunuri provenind din afara teritoriului României.

Noţiunea de import folosită în Legea nr. 8/1996 nu poate fi determinată prin raportare la noţiunea de import folosită în Codul fiscal actual întrucât conţinutul acestei noţiuni din Codul fiscal a fost modificat după aderarea României la UE, moment ulterior edictării Legii nr. 8/1996. Motivele pentru care acest lucru nu este posibil au fost reţinute în analiza apelului formulat de S.C. Konica Minolta Business Solutions - S.R.L.

Este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia sintagma "introducerea pe piaţa internă" se referă nu la introducerea pe piaţa românească, ci la piaţa comună europeană, întrucât la momentul introducerii art. 14² în Legea nr. 8/1996 România nu aderase la UE şi, prin urmare, piaţa internă era piaţa naţională. Nu se poate nici considera că legiuitorul a anticipat aderarea României la UE, întrucât, ori de câte ori a făcut acest lucru, a precizat în cuprinsul legii respective că normă anticipativă se aplică după aderarea României la UE. În lipsa unei astfel de precizări, sintagma analizată nu se poate referi decât la piaţa naţională, o interpretare contrară conducând la concluzia că legiuitorul român şi-a permis să legifereze cu privire la un spaţiu economic din care România nu făcea parte la acel moment şi care la momentul respectiv reprezenta pentru România "piaţa externă".

Totodată, punerea de acord a legii dreptului de autor cu acquis-ul comunitar privind respectarea dreptului de proprietate intelectuală s-a făcut în principal prin Ordonanţa de urgenţă a României nr. 123/2005, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 329/2006, aşa încât nici din acest punct de vedere nu se poate susţine că, la introducerea în Legea nr. 8/1996 a art. 14² prin Legea nr 285/2004, noţiunea de import ar fi fost cea avută în vedere de legislaţia comunitară.

Nu poate fi primita nici susţinerea în sensul că interpretarea art. 14² în sensul propus de apelantă este demonstrată şi de împrejurarea că această interpretare ar fi "condus, după 2007, la o evoluţie spectaculoasă a fenomenului intrării pe piaţa româneasca de copii de opere protejate din tarile UE, flux care nu a mai putut fi controlat de titularii de drepturi de autor şi conexe, prin acordarea de autorizare la importul în vederea comercializării, întrucât produsele proveneau din piaţa internă comună".

Astfel, masiva intrare pe piaţa de copii de opere protejate din ţările UE după 2007 nu se datorează interpretării într-un fel sau altul a art. 14² din Legea nr. 8/1996, ci împrejurării că la 1 ianuarie 2007 România a devenit membră a UE şi, prin urmare, bunurile provenind din spaţiul UE nu au mai fost supuse taxelor vamale.

Este nefondat şi argumentul de la pct. II.5, dedus din alin. (6) al art. 107 din Legea nr 8/1996, întrucât alin. (6) se referă la operaţiunea de import astfel cum se desfăşura aceasta la momentul introducerii alin. (6) în art. 107 al Legii nr. 8/1996, noţiunea de "import" fiind înţeleasă în sensul pe care Curtea l-a reţinut mai sus.

Este lipsit de relevanţă argumentul de la pct. II.6 din apel, întrucât problema care se pune este aceea a clarificării noţiunii de "importator" folosite de Legea nr. 8/1996, deci clarificarea unei noţiuni conţinute de legea română încă înainte de aderarea României la UE. Or, legea internă nu poate fi interpretată prin raportare la legislaţiile unor alte state membre UE. Cel mult legea internă ar putea fi interpretată prin raportare la legislaţia comunitară în măsura în care legea respectivă ar constitui o transpunere a legislaţiei comunitare în legislaţia internă, situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză întrucât noţiunea în divergenţă în prezenta cauză figurează în Legea nr. 8/1996 încă înainte de aderarea României la UE, moment la care, chiar dacă ar fi transpus o reglementare comunitară, această transpunere nu putea fi făcută decât ţinând seama de împrejurarea că legea trebuia aplicată într-un stat care la acel moment nu era membru UE.

Motivul de apel de la pct. III este fondat pentru considerentele reţinute cu ocazia analizării pct. C din apelul formulat de S.C. Konica Minolta Business Solutions - S.R.L.

Motivul de apel de la pct. IV este nefondat pentru următoarele considerente:

Art. 130 lit. h) foloseşte termenul de "utilizator" în sens larg, respectiv acele subiecte de drept în raport cu care sunt realizate drepturile de autor şi conexe administrate de organismele de gestiune colectivă.

Din cuprinsul textului legal menţionat rezultă cu claritate care sunt obiectivele urmărite prin stabilirea obligaţiei de raportare, acestea fiind determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care organismele de gestiune le conectează, pe de o parte, precum şi repartizarea remuneraţiilor, pe de altă parte.

Or, primul obiectiv, acela al determinării cuantumului remuneraţiilor pentru copia privată, nu poate fi atins decât dacă organismele de gestiune primesc informaţiile necesare de la fabricanţi sau importatori.

Prin urmare, nu se poate reţine că fabricanţii şi importatorii nu ar fi ţinuţi de obligaţia de raportare, întrucât în lipsa acestei raportări ar fi imposibil de verificat îndeplinirea de către fabricanţi şi importatori a obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru copia privată.

Este vădit neîntemeiat şi argumentul potrivit căruia obligaţia de raportare ar fi "o sarcină de natură administrativă, constând în întocmirea de rapoarte, o sarcină total nejustificată faţă de natura activităţii acestor societăţi".

Astfel, această sarcină este una impusă de lege şi revine tuturor acelora care, prin activitatea desfăşurată, sunt ţinuţi de obligaţii de plată către organisme de gestiune colectivă.

Totodată, orice societate desfăşoară, pe lângă activitatea principală, şi activităţi adiacente, inclusiv servicii de evidenţă şi financiar-contabile cu privire la propria activitate, fără ca desfăşurarea acestor activităţi să contravină obiectului de activitate al societăţii în cauză.

În consecinţă, faţă de cele reţinute, Curtea va anula ca netimbrat apelul formulat de Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM, va respinge ca nefondat apelul formulat de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor - APDETIC împotriva încheierii din 24 ianuarie 2012, va admite apelurile formulate de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor - APDETIC şi S.C. KONICA MINOLTA BUSINESS SOLUTIONS - S.R.L. şi, schimbând în parte hotărârea arbitrală apelată, va înlătura dispoziţiile cuprinse la art. 6 şi 8 din metodologie şi va modifica art. 2 în sensul că "Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute în lista de la art. 3 din prezenta metodologie", stabilind conţinutul final al metodologiei.

Totodată, efect al admiterii apelurilor, Curtea constată că dispoziţiile cuprinse în art. 10 din metodologia stabilită prin hotărârea apelată (care vor deveni dispoziţiile art. 8 din Metodologia stabilită potrivit prezentei hotărâri) au produs efecte până la pronunţarea prezentei hotărâri, conform art. 131² alin. (9) din Legea nr. 8/1996.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Anulează ca netimbrat apelul formulat de Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM. Respinge ca nefondat apelul formulat de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor-APDETIC împotriva încheierii din 24 ianuarie 2012.

Admite apelurile formulate de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor-APDETIC şi S.C. KONICA MINOLTA BUSINESS SOLUTIONS - S.R.L.

Schimbă în parte hotărârea arbitrală apelată în sensul că:

- înlătură dispoziţiile cuprinse la art. 6 şi 8 din metodologie;

- constată că dispoziţiile cuprinse în art. 10 din metodologie au produs efecte până la pronunţarea prezentei hotărâri, conform art. 131² alin. (9) din Legea nr. 8/1996;

- modifică art. 2 în sensul că "Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute în lista de la art. 3 din prezenta metodologie.",

astfel că metodologia va avea următorul conţinut:

"METODOLOGIE privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi cuantumul acesteia

Art. 1

Art. 2

Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute în lista de la art. 3 din prezenta metodologie.

Art. 3

Nr. crt.	Aparat	Remuneraţie/ %
1,	Fotocopiere	0,5%
2.	Imprimante	0,5%
3.	Scanere	0,5%
4.	Aparate multifuncţionale cu/fără funcţie de fotocopiere	0,5%

Art. 4

Baza de calcul pentru remuneraţia compensatorie pentru copia privată se calculează astfel:

- la valoarea în lei în vamă pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere importate, conform declaraţiei vamale de import (D.V.I.) şi facturii externe de import;

- la valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- la valoarea facturată fără T.V.A., cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere de către fabricanţi.

Art. 5

Art. 6

(1) Importatorii şi fabricanţii de aparate ce permit reproducerea operelor de pe hârtie sunt obligaţi ca, până la data de 20 a fiecărei luni pentru luna precedentă, să comunice organismului de gestiune colectivă desemnat unic colector un raport confidenţial privind:

- valoarea în lei în vamă pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere importate, conform declaraţiei vamale de import (D.V.I.) şi facturii externe de import;

- valoarea facturată fără T.V.A., cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere de către fabricant.

(2) Este interzisă publicarea, distribuirea, reproducerea sau folosirea rapoartelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost create.

Art. 7

Remuneraţiile nu conţin taxa pe valoare adăugată.

Art. 8

Definitivă şi irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 iulie 2012.

-****-

PREŞEDINTE,

MELANIA STANCIU

Judecător,

Bianca-Antoaneta Scrob

Grefier,

Mihaela Lăcătuşu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 148 din data de 20 martie 2013