Document embed

DECIZIE nr. 586 din 21 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3, 4, 5 şi 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Marian Ulei în Dosarul nr. 698/120/2014 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 303 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 321 D/2014, nr. 361 D/2014, nr. 470 D/2014, nr. 471 D/2014, nr. 475 D/2014 şi nr. 522 D/2014, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Petrică Ivan, Viorel Dan, Ştefan Geangu, Dan Sorin Rudeanu, Alexandru Mitreanu şi Ilie Iulian Mănescu în dosarele nr. 516/232/2014, nr. 1.892/30/2014, nr. 309/113/2014, nr. 292/91/2014, nr. 737/100/2014 şi nr. 976/333/2014 ale Judecătoriei Găeşti, Tribunalului Timiş - Secţia penală, Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală, Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi Judecătoriei Vaslui.

4. La apelul nominal se constată lipsa autorilor excepţiilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 321 D/2014, nr. 361 D/2014, nr. 470 D/2014, nr. 471 D/2014, nr. 475 D/2014 şi nr. 522 D/2014 la Dosarul nr. 303 D/2014. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarelor nr. 321 D/2014, nr. 361 D/2014, nr. 470 D/2014, nr. 471 D/2014, nr. 475 D/2014 şi nr. 522 D/2014 la Dosarul nr. 303 D/2014, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu încalcă dispoziţiile art. 15 din Constituţie, autorii excepţiei solicitând, de fapt, aplicarea ultraactivă a dispoziţiilor art. 15 din Codul penal din 1969. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 365 din 25 iunie 2014 şi nr. 385 din 26 iunie 2014, arătându-se că acestea sunt incidente şi în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin încheierile din 14 martie 2014, 28 februarie 2014, 7 mai 2014, 10 aprilie 2014 şi 29 mai 2014 şi prin Sentinţa penală nr. 304/LF din 11 aprilie 2014, pronunţate în dosarele nr. 698/120/2014, nr. 516/232/2014, nr. 309/113/2014, nr. 292/91/2014, nr. 737/100/2014, nr. 976/333/2014 şi nr. 1.892/30/2014, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală, Judecătoria Găeşti, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, Judecătoria Vaslui şi Tribunalul Timiş - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Marian Ulei, Petrică Ivan, Ştefan Geangu, Dan Sorin Rudeanu, Mitreanu Alexandru, Ilie Iulian Mănescu şi, respectiv, de Viorel Dan în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că înlăturarea aplicării facultative a legii penale mai favorabile, aşa cum aceasta era reglementată la art. 15 din Codul penal din 1969, prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, contravine normelor constituţionale şi celor europene invocate. Se observă că art. 15 din Codul penal din 1969 reprezintă o normă penală mai favorabilă şi se subliniază faptul că principiul aplicării legii penale sau contravenţionale mai favorabile este reglementat în majoritatea constituţiilor statelor membre ale Uniunii Europene, încălcarea lui fiind de natură a contraveni dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Se susţine că inaplicabilitatea prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969 creează discriminare între persoanele condamnate conform dispoziţiilor Codului penal anterior şi cele care au săvârşit aceleaşi infracţiuni, în aceeaşi perioadă de timp, dar care, din motive exterioare lor, ce ţin de procedura soluţionării cauzelor, au fost sau urmează să fie judecate şi condamnate potrivit prevederilor Codului penal în vigoare, care, pentru majoritatea infracţiunilor, prevede pedepse mai mici şi care, în cazul anumitor infracţiuni, în plus faţă de vechiul cod, lasă posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcarea părţilor. Se arată că, practic, prin aplicarea textului criticat, se poate ajunge la situaţia în care în cazul a două persoane care au săvârşit aceeaşi infracţiune, în aceeaşi zi, înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal actual, sunt dispuse pedepse definitive mult diferite, ca urmare a duratei inegale a procedurii de judecată în cele două cauze, uneia fiindu-i aplicate prevederile Codului penal din 1969, iar cealaltă beneficiind de dispoziţiile noului Cod penal, care sunt mai favorabile. Se susţine că durata procedurii de judecată nu reprezintă un criteriu obiectiv, ci unul aleatoriu, exterior conduitei părţilor, care nu poate justifica un tratament juridic diferit. Se arată că principiul aplicării legii penale mai favorabile este o construcţie teoretică ce poate fi eficientizată doar prin ultraactivitatea prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969. Se mai susţine că imposibilitatea aplicării prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969 în cazul hotărârilor judecătoreşti rămase definitive înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal actual lipseşte instanţele de judecată de posibilitatea de a aprecia cu privire la soluţiile dispuse în cauzele supuse judecăţii, cu încălcarea de către legiuitor a prerogativelor constituţionale ale acestora. Se arată, de asemenea, că norma criticată este lipsită de previzibilitate, contravenind, în acest fel, principiului legalităţii pedepsei prevăzut la art. 7 din Convenţie.

9. Se arată, totodată, că textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, creând discriminare între persoanele condamnate definitiv la pedepse care depăşesc maximul special prevăzut de legea nouă, respectiv Codul penal în vigoare, şi ale căror pedepse pot fi reduse până la acest maxim, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul în care aceste pedepse sunt în curs de executare, şi persoanele condamnate definitiv la pedepse ce nu depăşesc maximul special prevăzut de legea nouă, pedepse ce nu au fost încă executate sau considerate executate, şi al căror cuantum nu poate fi redus proporţional cu reducerea maximului special al pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită. Se susţine că aceste diferenţe nu au justificări obiective, constituind discriminări ce contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (2), precum şi prevederilor art. 14 din Convenţie şi celor ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Se face trimitere la argumentul a fortiori în aplicarea principiului legalităţii pedepsei.

10. Se susţine că Legea fundamentală a oricărui stat de drept permite ultraactivitatea legii penale mai favorabile şi că din simpla lectură a normelor constituţionale de la art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 20 se poate deduce garantarea de către acestea a dreptului cetăţenilor de a beneficia de o astfel de ultraactivitate. Se susţine că inaplicabilitatea principiului aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul situaţiilor tranzitorii şi diferenţele de tratament juridic în aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul proceselor în curs de desfăşurare şi, respectiv, în cel al hotărârilor judecătoreşti definitive, constituie limitări excesive, care nu au o justificare obiectivă, contravenind, totodată, prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

11. Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală, Judecătoria Găeşti, Tribunalul Timiş - Secţia penală, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi Judecătoria Vaslui opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 necontravenind dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Se arată că opţiunea legiuitorului în reglementarea Codului penal în vigoare a fost în sensul renunţării la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, restrângând astfel câmpul de aplicare al legii penale mai favorabile, în scopul garantării unei minime intervenţii asupra condamnărilor şi pedepselor aplicate definitiv, intervenţie ce urmează a se realiza doar în situaţiile în care înfrângerea autorităţii lucrului judecat este absolut necesară. Se arată că textul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât situaţia juridică a celor două categorii de persoane condamnate invocate de autorul excepţiei este una diferită, iar principiul nediscriminării impune aplicarea aceluiaşi regim juridic persoanelor aflate în situaţii juridice similare. Se subliniază faptul că dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat potrivit preambulului acestei convenţii referitor la supremaţia dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, unul dintre aspectele pe care această trăsătură a dreptului european o implică fiind principiul securităţii raporturilor juridice, potrivit căruia soluţiile definitive pronunţate de către instanţe nu pot fi supuse rejudecării. Se mai arată că în cazul pedepselor aplicate definitiv nu se mai pune problema aplicării legii penale mai favorabile, singura lege penală aplicabilă fiind legea nouă, spre deosebire de situaţiile tranzitorii în care vor fi avute în vedere criteriile legale pentru determinarea caracterului mai favorabil al uneia sau alteia dintre legile succesive intervenite de la data comiterii faptelor şi până la judecarea lor definitivă. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 şi nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, precum şi la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 octombrie 1999, 24 iulie 2003 şi 7 iulie 2009, pronunţate în cauzele Brumărescu împotriva României, paragraful 61, Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52, şi Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99. Se subliniază faptul că aplicarea ultraactivă a legii penale nu reprezintă un principiu constituţional şi că principiul aplicării legii penale sau contravenţionale mai favorabile este susceptibil de limitări, pe care legiuitorul le poate impune conform prerogativelor sale constituţionale. Se mai arată că textul criticat nu încalcă nici dispoziţiile art. 7 şi 14 din Convenţie.

12. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), se arată că soluţia legislativă criticată se justifică prin prisma necesităţii asigurării unui echilibru între principiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat, legalitatea pedepsei şi neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile. Astfel, principiul separaţiei puterilor în stat presupune restrângerea minimă a intervenţiei legiuitorului asupra autorităţii de lucru judecat, restrângere ce poate fi justificată doar prin prisma aplicării altor principii constituţionale, cum este cel al legalităţii pedepsei şi al aplicării legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, în situaţia invocată de autorii excepţiei, legea nouă nu prevede o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii, astfel încât nu poate fi reţinută o eventuală încălcare a prevederilor art. 7 din Convenţie. Se susţine că, de altfel, prevederile art. 6 din Codul penal reprezintă o directă aplicare a normei europene anterior referite, impunând reducerea pedepselor aplicate prin hotărâri definitive la maximul special prevăzut de legea nouă. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se arată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor condamnate definitiv la pedepse ce nu depăşesc maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunile săvârşite.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 3, 4, 5 şi 6 din Legea nr. 187/2012. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorii critică, în realitate, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins: "Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi."

17. Se susţine că textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) cu privire la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (2) cu privire la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 7 din Convenţie referitor la legalitatea incriminării, art. 14 din Convenţie referitor la interzicerea discriminării şi art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cu privire la nediscriminare.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, şi Deciziei nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) şi ale art. 16 şi nici prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

19. Curtea a observat că autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică încălcarea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispoziţiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât şi dispoziţiile art. 15 alin. 1 din Codul penal din 1969.

20. Curtea a reţinut existenţa anumitor deosebiri între principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

21. Astfel, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014, dată pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, decizie pronunţată conform art. 475 din Codul de procedură penală).

22. De asemenea, Curtea a observat existenţa anumitor diferenţe şi în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a reţinut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unui cuantum al sancţiunii care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză.

23. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile şi alte drepturi sau valori constituţionale care pot contracara parţial sau complet acest drept, precum principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul autorităţii de lucru judecat. Astfel, legiuitorul având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

24. Având în vedere cele statuate în jurisprudenţa proprie, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie.

25. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din perspectiva principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, Curtea a observat că instanţa europeană a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţie garantează nu numai principiul neretroactivităţii legii penale mai severe, ci şi principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu este încorporat în regula potrivit căreia, în cazul

în care există diferenţe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Aşa fiind, instanţa de contencios constituţional a concluzionat în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa europeană are în vedere situaţia în care ulterior comiterii unei infracţiuni, dar înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, o nouă lege prevede impunerea unei pedepse mai blânde, în acest caz autorul infracţiunii trebuind să beneficieze de legea penală mai favorabilă. Astfel, în vreme ce o lege dezincriminatoare ulterioară se aplică autorilor faptelor până la momentul executării complete a pedepselor, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândeşte autoritatea de lucru judecat.

26. Având în vedere cele reţinute, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate nu contravin principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile prevăzut de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

27. Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea observă că autorii excepţiei deduc neconstituţionalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunţarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive.

28. Analizând o critică similară, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, precitată, Curtea a apreciat că ambele categorii de persoane între care se realizează comparaţia sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică. Curtea a constatat însă că diferenţa rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancţiunile aplicate depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, situându-ne, astfel, în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât şi de art. 6 din Codul penal, pe când în cazul celei de-a doua categorii, în care se găsesc şi autorii excepţiei, sancţiunile aplicate acestora nu depăşesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal.

29. Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancţiune aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalităţii.

30. În ceea ce priveşte pretinsa discriminare, invocată în cauza ce face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate sub imperiul acestei legi şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziţii, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situaţii identice, unele persoane fiind condamnate definitiv, altele nu, astfel că tratamentul juridic diferenţiat este justificat şi nu se poate vorbi despre existenţa unei discriminări.

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

32. Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici încălcarea prin textul criticat a prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (11) şi art. 24 alin. (1) şi art. 124 alin. (2). De asemenea, Curtea constată că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu contravin dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie referitor la dreptul la un proces echitabil şi nici art. 14 din Convenţie şi art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care interzic discriminarea.

33. Întrucât prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu restrâng exerciţiului drepturilor invocate de autorul excepţiei, nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală.

34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marian Ulei, Petrică Ivan, Viorel Dan, Ştefan Geangu, Dan Sorin Rudeanu, Alexandru Mitreanu şi Ilie Iulian Mănescu în dosarele nr. 698/120/2014, nr. 516/232/2014, nr. 1.892/30/2014, nr. 309/113/2014, nr. 292/91/2014, nr. 737/100/2014 şi nr. 976/333/2014 ale Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală, Judecătoriei Găeşti, Tribunalului Timiş - Secţia penală, Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală, Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi Judecătoriei Vaslui şi constată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală, Judecătoriei Găeşti, Tribunalului Timiş - Secţia penală, Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală, Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi Judecătoriei Vaslui şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2014.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 4 din data de 5 ianuarie 2015