Document embed

DECIZIE nr. 123 din 5 martie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., a Legii nr. 147/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, a art. II din Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, a Legii nr. 79/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 pentru aprobarea unor măsuri cu privire la vânzarea unor pachete de acţiuni deţinute de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/2004 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Sud" - S.A. Bucureşti şi a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Nord" - S.A. Târgu Mureş, precum şi a societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene şi a Legii nr. 91/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011

Acsinte Gaspar	- preşedinte
Aspazia Cojocaru	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Ion Predescu	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Marieta Safta	- prim-magistrat-asistent

Cu participarea, în şedinţa publică din 24 ianuarie 2013, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., a Legii nr. 147/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, a Legii nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, a Legii nr. 79/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 pentru aprobarea unor măsuri cu privire la vânzarea unor pachete de acţiuni deţinute de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/2004 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Sud" - S.A. Bucureşti şi a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Nord" - S.A. Târgu Mureş, precum şi a societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene şi a Legii nr. 91/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011. Excepţia a fost ridicată de E.ON România - S.R.L. în Cauza arbitrală nr. 18.105/GZ aflată pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ - Paris şi formează obiectul Dosarului nr. 1.430 D/2012 al Curţii Constituţionale.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 24 ianuarie 2013, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 12 februarie 2013, iar apoi pentru data de 28 februarie 2013 şi, respectiv, 5 martie 2013, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

I. Prin Sentinţa parţială din 15 septembrie 2012, pronunţată în Dosarul arbitral nr. 18.105/GZ aflată pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ - Paris, Franţa, Arbitrul unic a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., a Legii nr. 147/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, a Legii nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, a Legii nr. 79/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 pentru aprobarea unor măsuri cu privire la vânzarea unor pachete de acţiuni deţinute de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/2004 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Sud" - S.A. Bucureşti şi a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Nord" - S.A. Târgu Mureş, precum şi a societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene şi a Legii nr. 91/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011.

II. Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de reclamanta E.ON România - S.R.L. (denumită în continuare E.ON) în cadrul cererii de arbitraj ce formează obiectul Dosarului arbitral nr. 18105/GZ aflată pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ - Paris, Franţa, pârâtă fiind Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice - Electrica S.A. (denumită în continuare Electrica).

III. În motivarea excepţiei au fost formulate atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.

1. Critici de neconstituţionalitate extrinsecă

Se susţine că ordonanţele de urgenţă ale Guvernului ce fac obiectul excepţiei nu au respectat cerinţele formale de emitere prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv: au fost adoptate în absenţa unei situaţii extraordinare, a unei situaţii de urgenţă şi fără o motivare adecvată care să susţină pretinsa lor urgenţă. Aprobarea lor prin lege nu acoperă neconstituţionalitatea constatată, care este transmisă legilor de aprobare, la rândul lor afectate de aceleaşi vicii.

Astfel, motivele care au stat la baza emiterii actelor normative criticate nu reflectă o "situaţie extraordinară" în sensul dat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale acestei sintagme. Inacţiunea autorităţilor publice timp de 8 ani nu constituie o situaţie extraordinară. De fiecare dată când au prelungit termenul iniţial reglementat, autorităţile au acţionat în acest mod din cauza faptului că ele însele nu au luat măsuri, producerea situaţiei care a generat actele normative contestate depinzând, prin urmare, de voinţa lor.

Tot astfel, posibilitatea ca statul să fie ţinut răspunzător nu constituie o situaţie extraordinară, răspunderea statului pentru erorile sale fiind un corolar al statului de drept. În plus, niciunul dintre actele normative contestate nu a redus efectiv riscul ca salariaţii cu drept de preferinţă să pretindă despăgubiri, deoarece niciunul dintre acestea nu a legiferat vreo altă măsură decât aceea de a acorda mai mult timp autorităţilor.

Necesitatea de a îmbunătăţi legislaţia existentă nu reprezintă o situaţie extraordinară, ci, într-o societate democratică, ar trebui să fie o preocupare constantă a legiuitorului. Chiar dacă dreptul de opţiune al salariaţilor cu drept de preferinţă este reglementat de un cadru legislativ cel puţin eliptic, aceasta nu este o situaţie extraordinară care să impună intervenţia prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului.

Se susţine, totodată, că nu există nicio situaţie de urgenţă care să justifice emiterea ordonanţelor de urgenţă criticate. De altfel, în motivarea urgenţei şi a situaţiei extraordinare au fost prezentate aceleaşi motive. Or, expirarea perioadei de disponibilitate a opţiunii salariaţilor nu declanşează o situaţie de urgenţă, câtă vreme respectiva situaţie continuă pe o lungă perioadă de timp (8 ani), în care nu au fost luate niciun fel de măsuri de corectare a acesteia. De asemenea, aprobarea târzie prin lege indică absenţa unei urgenţe reale.

În susţinerea neconstituţionalităţii extrinseci a actelor normative criticate se mai invocă absenţa unei motivări adecvate a acestor acte, constând în: discrepanţa între motivare şi realitate, lipsa de sinceritate şi repetarea motivării.

Se conchide sub acest aspect că neconstituţionalitatea extrinsecă a ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperită de aprobarea lor prin lege, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

2. Critici de neconstituţionalitate intrinsecă

2.1. Încălcarea dreptului de proprietate

Se invocă ingerinţa statului, fără o justificare rezonabilă, asupra unui drept de creanţă suficient de stabilit conform legilor din România pentru a fi calificat drept de proprietate.

Se arată în acest sens că reclamanta E.ON a participat în calitate de investitor strategic la privatizarea unei societăţi deţinute de stat prin Electrica, prin achiziţionarea şi subscrierea unui număr de acţiuni care reprezintă 51% din capitalul social şi bazându-se pe posibilitatea de a achiziţiona pachetul rămas deţinut de stat într-o perioadă de timp definită. Întrucât statul promisese salariaţilor societăţii privatizate posibilitatea de a achiziţiona până la 10% din capitalul social al societăţii (din acţiunile deţinute de acesta prin Electrica în societatea privatizată), cele două drepturi concurente trebuiau reconciliate, sens în care contractul de privatizare a prevăzut că opţiunea investitorului strategic va curge de la data de 1 ianuarie 2008. În acelaşi timp, ordonanţa de urgenţă a Guvernului şi legea prin care a fost aprobat contractul de privatizare au reconciliat cele două opţiuni, reglementând că opţiunea salariaţilor expiră la data de 31 decembrie 2007, şi au mandatat Ministerul Industriei şi Comerţului şi Electrica să adopte procedurile necesare pentru a permite exercitarea acestui drept. Deşi au trecut mai mult de 8 ani de la data la care statul a făcut o promisiune faţă de salariaţi şi procedurile necesare nu au fost încă adoptate, începând cu anul 2007 au fost adoptate acte normative succesive (ordonanţe de urgenţă ale Guvernului şi legi) pentru a restrânge obiectul opţiunii de cumpărare a E.ON, astfel încât să permită autorităţilor publice şi Electrica să elaboreze normele şi criteriile necesare. În anul 2010, E.ON şi-a exercitat opţiunea cu privire la toate acţiunile deţinute la acea dată de Electrica în cadrul societăţii privatizate, specificând că un procent de până la 10% din capitalul social va fi transferat doar după data de 1 ianuarie 2011, când termenul prevăzut de legea în vigoare la acea dată pentru opţiunea salariaţilor urma să expire. Având în vedere inactivitatea autorităţilor publice şi acţionând cu bună-credinţă, E.ON a convenit cu asociaţiile salariaţilor să le acorde o opţiune convenţională de a achiziţiona până la 10% din acţiunile primite după achiziţionarea acestora de la Electrica. Cu câteva zile înainte de 1 ianuarie 2011, Guvernul a intervenit din nou şi a prelungit termenul-limită pentru exercitarea dreptului salariaţilor de a achiziţiona acţiuni. Între timp, a fost acordată o nouă prelungire, după ce E.ON a demarat procedurile de arbitraj, fapt ce a întârziat orice efecte ale opţiunii de cumpărare ale E.ON în legătură cu un pachet de până la 10% din capitalul social, până la sfârşitul anului 2013.

În opinia autoarei excepţiei, opţiunile de cumpărare exercitate sunt o formă de contract de vânzare- cumpărare potrivit art. 1.287 din Codul civil. Efectele unei opţiuni de cumpărare exercitate duc la constituirea de drepturi ferme care privesc dobândirea dreptului de proprietate asupra acţiunilor, indiferent dacă dobândirea dreptului de proprietate are loc imediat sau după încheierea unui contract de vânzare-cumpărare separat. Nu este relevant dacă exercitarea opţiunii de cumpărare dă naştere la drepturi reale sau de creanţă, important este că aceste drepturi sunt executabile împotriva celeilalte părţi şi nu există nicio posibilitate - alta decât prin comiterea unui abuz de putere legislativă - pentru ca transferul de proprietate să fie evitat de cealaltă parte. Dacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 şi actele normative contestate ulterioare nu ar fi fost adoptate, E.ON ar fi trebuit să dobândească toate acţiunile deţinute de pârâtă în cadrul Electrica Moldova, din moment ce salariaţii cu drept de preferinţă nu au cumpărat nicio acţiune până la data de 31 decembrie 2010.

Drepturile astfel constituite reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care atribuie acestui concept un sens larg, cuprinzând atât proprietăţi corporale şi necorporale, cât şi alte drepturi, interese şi creanţe, în legătură cu care reclamantul poate susţine că are cel puţin "o aşteptare legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al acestora (Cauza Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei, paragraful 63, Cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragraful 129). Această aşteptare legitimă poate să se refere şi la condiţiile ataşate dobândirii sau exercitării drepturilor de proprietate (Cauza Veselinski împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, paragraful 75). În continuare, se prezintă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a distins între aşteptare legitimă şi simpla speranţă, opinia autoarei excepţiei fiind în sensul că E.ON avea aşteptarea legitimă că, începând cu data de 1 ianuarie 2011, orice acţiuni care nu fuseseră cumpărate de salariaţii cu drept de preferinţă până la data de 31 decembrie 2010 să îi fie transferate. Cu toate acestea, ca urmare a publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 cu doar câteva zile înainte de expirarea acestei date şi ulterior a altor acte normative contestate (adoptate în timpul arbitrajului), transferul efectiv este încă împiedicat la această dată.

Cât priveşte ingerinţa invocată, se arată că s-a concretizat, în realitate, în 3 tipuri de ingerinţe: adăugarea de restricţii în ce priveşte obiectul opţiunii de cumpărare E.ON înainte de exercitarea acesteia, afectând astfel aşteptarea legitimă a reclamantei că va putea obţine imediat dreptul de proprietate asupra tuturor acţiunilor care nu fuseseră cumpărate până la finele anului 2007; adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 şi a următoarelor acte contestate, întrucât până la acel moment opţiunea de cumpărare E.ON fusese exercitată şi trebuia să îşi producă efectele asupra oricăror acţiuni rămase nerecuperate de salariaţii cu drept de preferinţă până la data de 31 decembrie 2010; ingerinţa cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011, care a lărgit categoria persoanelor îndreptăţite prin adăugarea salariaţilor cu drept de preferinţă ai Electrica Oltenia (deşi numărul maxim de acţiuni care urmează a fi achiziţionate a rămas 10%, probabilitatea ca aceste acţiuni să fie achiziţionate a crescut şi deci probabilitatea ca E.ON să poată cumpăra aceleaşi acţiuni a scăzut).

Se apreciază că ingerinţa statului este lipsită în mod vădit de un temei rezonabil, întrucât luarea de măsuri legislative pentru simplul motiv că autorităţile nu au acţionat şi pentru a scăpa de răspunderea în privinţa acordării de daune, mai ales atunci când aceste măsuri sunt discriminatorii şi arbitrare, nu poate fi considerată a avea un astfel de temei. Actele normative contestate nu respectă cerinţele calitative ale conceptului de "lege", respectiv certitudinea, stabilitatea şi previzibilitatea. Aceasta întrucât autorităţile publice au abuzat de puterile lor legislative şi, într-o încercare de a evita plata de despăgubiri pentru salariaţii cu drept de preferinţă, au creat nesiguranţă atât pentru E.ON, cât şi pentru această categorie de salariaţi timp de aproape 8 ani, sacrificând astfel drepturile E.ON, asupra căreia a fost plasată astfel o sarcină excesivă şi nerezonabilă.

Întrucât, pentru considerentele arătate, în cauză există un drept de proprietate sau un bun al E.ON în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar prin actele contestate a avut loc o ingerinţă asupra respectivului bun, care nu serveşte unui obiectiv legitim de interes public sau general, nu este proporţională şi nu respectă principiul certitudinii juridice şi al legalităţii, precum şi al nediscriminării, se conchide că această ingerinţă este nejustificată, încălcând prevederile art. 44 şi 53 din Constituţie, precum şi ale art. 1 din Protocolul menţionat.

2.2. Încălcarea dreptului de nediscriminare

Se arată că a fost creată o diferenţă de tratament nejustificată între E.ON şi CEZ (societate comercială cehă care a participat la procesul de privatizare a Electrica Oltenia). Astfel, actele normative contestate au restrâns obiectul opţiunii de cumpărare E.ON, în timp ce opţiunea de cumpărare CEZ nu a fost afectată de nicio astfel de restricţie. De asemenea, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 a dat naştere la o diferenţă de tratament agravată, prin faptul că a permis salariaţilor cu drept de preferinţă ai Electrica Oltenia (ale căror drepturi ar fi trebuit să restricţioneze opţiunea de cumpărare CEZ) să restrângă drepturile E.ON în Electrica Moldova.

IV. Arbitrul unic, apreciind numai cu privire la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, a răspuns următoarelor întrebări:

- În cauza de faţă, locul arbitrajului fiind Paris, conform Regulilor de arbitraj ICC, este Arbitrul unic "o instanţă de arbitraj comercial" potrivit legii române, în sensul art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992?

- Se referă excepţia de neconstituţionalitate la legi sau ordonanţe "în vigoare", în sensul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766/2011?

- Au legile şi ordonanţele contestate "legătură cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992?

1. Cu privire la prima întrebare, Arbitrul unic apreciază că răspunsul este afirmativ, reţinând, în esenţă, că a nu trimite excepţia de neconstituţionalitate la Curtea Constituţională ar avea drept consecinţă nesoluţionarea chestiunii constituţionalităţii actelor normative contestate. Or, Constituţia României prevede în mod expres "instanţa de arbitraj comercial" ca fiind unul dintre organele care pot sesiza Curtea Constituţională, iar faţă de principiul potrivit căruia "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus", Arbitrul unic cade sub incidenţa textului constituţional şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992. Mai arată că, atâta vreme cât este vorba despre acte normative din România, Curtea Constituţională a României trebuie să rămână singurul organ competent să se pronunţe asupra constituţionalităţii acestora. Excluderea competenţei Arbitrului unic ar echivala cu reţinerea unei alte condiţii decât cele enumerate în această prevedere şi cu restrângerea obiectului expresiei "instanţa de arbitraj comercial" la "instanţă naţională de arbitraj comercial", cu încălcarea Legii nr. 47/1992.

2. Cu privire la a doua întrebare, Arbitrul Unic arată că este incidentă Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, excepţia ridicată în cauza de faţă referindu-se la legi sau ordonanţe "în vigoare" în sensul stabilit în această decizie.

3. Referitor la a treia întrebare, Arbitrul unic apreciază că toate actele normative contestate sunt strâns legate unul de celălalt, nu numai la nivel intelectual, ci şi la nivel material. Astfel, legătura cu cauza poate rezulta din faptul că un act normativ contestat este fie baza pe care a fost întemeiat actul normativ ce i-a urmat, fie consecinţa unui act normativ anterior. Atâta timp cât aplicarea actelor normative în vigoare la data exercitării opţiunii de cumpărare este înlăturată, atunci nu ar mai exista niciun motiv pentru a refuza transferul acţiunilor către reclamată, iar acest lucru ar lipsi de relevanţă contestarea actelor normative anterioare. Arbitrul unic precizează însă că acest fapt nu îl împiedică să considere că instanţa de control constituţional are nevoie de o imagine completă asupra înşiruirii de acte normative pentru a decide care dintre acestea este neconstituţional, dacă este cazul. În continuare, arată că, fără a aduce atingere poziţiei Curţii Constituţionale a României, opinia sa este aceea că cel puţin o parte din actele normative au legătură cu disputa în cauză, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare. De fapt, având în vedere Decizia nr. 766/2011, se poate considera că acele acte normative care nu mai sunt în vigoare pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale, deoarece ele fac obiectul unui arbitraj în curs de desfăşurare şi, astfel, trebuie considerate ca producându-şi în continuare efectele. În concluzie, Arbitrul unic răspunde pozitiv la cea de-a treia întrebare şi consideră că, în cauza de faţă, legile şi ordonanţele contestate "au legătură cu soluţionarea cauzei" în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

V. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

VI. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţilor şi notele scrise depuse de acestea, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

VII. Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992.

VIII. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie următoarele dispoziţii legale:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 21 decembrie 2007;

Legea nr. 147/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 15 iulie 2008;

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 30 septembrie 2008;

Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 19 mai 2009;

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010;

Legea nr. 79/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 14 iunie 2011;

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 pentru aprobarea unor măsuri cu privire la vânzarea unor pachete de acţiuni deţinute de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/2004 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Sud" - S.A. Bucureşti şi a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Nord" - S.A. Târgu Mureş, precum şi a societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 29 decembrie 2011;

Art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 926 din 28 decembrie 2011, potrivit căruia "Termenele prevăzute la art. 6 alin. (2) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice «Electrica Moldova» - S.A. şi «Electrica Oltenia» - S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 27 iulie 2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 277/2005, cu modificările ulterioare, se prorogă până la data de 31 decembrie 2012";

Legea nr. 91/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 pentru aprobarea unor măsuri cu privire la vânzarea unor pachete de acţiuni deţinute de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/2004 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Sud" - S.A. Bucureşti şi a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Nord" - S.A. Târgu Mureş, precum şi a societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 6 iulie 2012.

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor mai sus menţionate, autoarea acesteia a depus la dosarul cauzei note scrise prin care, arătând că a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 27 decembrie 2012, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2012 pentru prorogarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., care conţine aceeaşi soluţie legislativă ca şi actele normative contestate prin excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză, a solicitat extinderea controlului de constituţionalitate şi cu privire la aceasta. Cererea a fost pusă în discuţia părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public la termenul din 24 ianuarie 2013, când s-a dispus unirea cererii prealabile astfel formulate cu fondul cauzei.

Cu privire la această cerere, Curtea constată că, potrivit alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (...)", iar, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, "sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor; opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi (...)". Cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate este, aşadar, cel fixat prin încheierea de sesizare a instanţei în faţa căreia a fost ridicată excepţia, astfel că în faţa Curţii Constituţionale obiectul acesteia nu poate fi altul decât cel stabilit prin încheierea de sesizare. O extindere în acest sens ar echivala cu sesizarea din oficiu a Curţii Constituţionale, ceea ce depăşeşte cadrul legal stabilit de Legea nr. 47/1992. Pentru aceste considerente, Curtea respinge cererea de extindere a obiectului excepţiei de neconstituţionalitate şi la alte texte de lege, faţă de cele cuprinse în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale.

IX. Sub aspectul legalităţii sesizării, Curtea va examina îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate stabilite de textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv: condiţia sesizării Curţii Constituţionale de către "o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial"; condiţia ca actele normative care fac obiectul excepţiei să fie "în vigoare"; condiţia ca actele contestate să aibă "legătură cu soluţionarea cauzei". Acestea au fost puse în dezbaterea părţilor în litigiu, iar asupra lor Arbitrul unic s-a pronunţat prin Sentinţa parţială de sesizare a Curţii Constituţionale.

În temeiul art. 47 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2012, a fost solicitată opinia de specialitate a doamnei profesor universitar doctor emerit Brânduşa Ştefănescu cu privire la prima dintre condiţiile mai sus enunţate, care vizează încadrarea instanţelor de arbitraj comercial internaţional cu sediul în străinătate în categoria instanţelor de arbitraj comercial care pot sesiza Curtea Constituţională a României. Opinia exprimată, în sensul că această instanţă străină de arbitraj comercial care soluţionează un litigiu de comerţ internaţional nu are abilitarea să sesizeze Curtea Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionalitate a unor legi şi ordonanţe adoptate în România, formulată de reclamantul în procesul arbitral, excepţie cu privire la admisibilitatea căreia nu are nici competenţa de a-şi defini poziţia, se află ataşată la dosarul cauzei.

1. Condiţia sesizării Curţii Constituţionale de către "o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial"

Instanţa de arbitraj comercial care a sesizat Curtea Constituţională în cauză este Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ din Paris. Autoarea excepţiei şi Arbitrul unic consideră că aceasta este "o instanţă de arbitraj comercial" potrivit legilor României. Pârâta consideră că, fiind vorba despre o instanţă arbitrală străină, aceasta nu constituie "o instanţă de arbitraj comercial" în sensul legilor României, apreciind că, potrivit rolului său legal, Curtea Constituţională a României poate acţiona exclusiv în cadrul intern, posibilitatea de a sesiza Curtea cu excepţii de neconstituţionalitate fiind conferită doar instanţelor naţionale. Pârâta mai arată şi că sentinţa arbitrală este o hotărâre străină, pronunţată pe teritoriul Franţei, invocând sub acest aspect dispoziţiile art. 1.518 şi 1.519 din Codul de procedură civilă francez, potrivit cărora singura cale de atac împotriva sentinţelor arbitrale pronunţate în Franţa este acţiunea în anulare, care este de competenţa Curţii de Apel din circumscripţia locului pronunţării sentinţei. Determinând că sentinţa arbitrală este una franceză, rezultă, în opinia pârâtei, că examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, Curtea Constituţională ar interfera cu administrarea justiţiei pe teritoriul Franţei.

Cu privire la aceste susţineri, Curtea constată, mai întâi, că interpretarea logică a dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, texte care reglementează atribuţia Curţii Constituţionale a României de soluţionare a "excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial", conduce la concluzia că legiuitorul nu a realizat nicio distincţie între instanţele de arbitraj comercial în raport de locul în care funcţionează acestea. Potrivit principiului "unde legea nu distinge nici interpretul nu o poate face" ( ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus) ar rezulta că o astfel de distincţie nu este permisă şi, prin urmare, sesizarea Curţii Constituţionale a României este legală, chiar dacă s-a făcut de o instanţă de arbitraj comercial din Franţa. Acest argument este susţinut de interpretările sistematică şi teleologică a prevederilor legale incidente în cauză.

Astfel, interpretarea sistematică a Constituţiei relevă faptul că, dacă în cazul instanţelor judecătoreşti [la care se referă aceleaşi texte analizate - art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992], legiuitorul constituant a trimis expres la sistemul instanţelor judecătoreşti naţionale, prin referirea făcută în art. 126 din Constituţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la rolul său în interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, în cazul instanţelor de arbitraj comercial lipseşte o asemenea trimitere, precizare sau explicitare, viziunea legiuitorului constituant fiind în mod vădit mai largă. Această viziune poate fi justificată de specificul instanţei de arbitraj comercial în raport cu instanţa de judecată, dată de natura juridică mixtă a arbitrajului, contractuală şi jurisdicţională.

Chiar şi în cazul arbitrajului instituţional latura contractuală este prezentă; acordul de voinţă al părţilor în litigiu, acord realizat prin semnarea convenţiei arbitrale, determină şi influenţează condiţiile şi cadrul în care se va realiza judecata. Libertatea de voinţă a părţilor sub acest aspect este, de altfel, consfinţită de Codul de procedură civilă, care, referindu-se la locul arbitrajului internaţional, stabilea în mod expres, prin dispoziţiile art. 369¹, în vigoare la data încheierii Contractului de privatizare din cauză, că "prin convenţia arbitrală referitoare la un arbitraj internaţional, părţile pot stabili ca acesta să aibă loc în România sau într-o altă ţară". Instanţa arbitrală are prin natura sa şi o vocaţie internaţională, de unde şi posibilitatea părţilor de naţionalităţi diferite de a apela la arbitrajul instanţelor oricăruia dintre statele unde îşi au sediul/domiciliul, după caz, sau chiar la instanţele de arbitraj ale unui stat terţ.

Stabilirea locului arbitrajului într-o altă ţară, prin convenţia arbitrală, nu impietează în niciun fel asupra normelor de drept substanţial care guvernează raporturile juridice dintre părţi. Astfel, în cauză, chiar dacă locul arbitrajului este Paris, legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părţile în litigiu este legea română, astfel cum rezultă din Clauza 29 - Legea aplicabilă şi jurisdicţia, din Contractul de privatizare încheiat între E.ON Energie AG şi Electrica la data de 4 aprilie 2005. În cazul arbitrajului instituţional, alegerea instanţei de arbitraj determină doar alegerea regulilor procedurale aplicabile, precum şi - cu referire la stabilirea locului arbitrajului - caracterizarea hotărârii pronunţate ca fiind naţională sau străină. Indiferent însă de regulile de procedură aplicabile, nu se poate susţine existenţa unei "interferenţe" a Curţii Constituţionale a României în administrarea justiţiei dintr-o altă ţară (în speţă Franţa), câtă vreme competenţa acestei Curţi este exclusivă, specială şi specializată, distinctă de cea a instanţelor franceze de drept comun, care nu sunt competente să exercite controlul de constituţionalitate al legilor din România.

Abordând aceleaşi texte de lege dintr-o perspectivă teleologică, Curtea constată că finalitatea urmărită de legiuitor prin introducerea instanţelor de arbitraj comercial în sfera organelor în faţa cărora poate fi ridicată excepţia de neconstituţionalitate (la revizuirea Constituţiei din anul 2003), a fost aceea de a asigura un cât mai larg acces la justiţia constituţională. Această viziune privitoare la instanţele care pot sesiza Curtea este în acord cu interpretarea pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o în jurisprudenţa sa conceptului de "tribunal" prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că acesta "nu trebuie neapărat să fie înţeles ca semnificând o instanţă de judecată de tip clasic, integrată de structurile judiciare ordinare ale ţării [...]; de asemenea, poate conţine un organ însărcinat cu examinarea unui număr restrâns de litigii, cu condiţia că oferă întotdeauna garanţiile corespunzătoare" (Hotărârea pronunţată în Cauza Campbell şi Fell împotriva Marii Britanii, din 28 iunie 1984, paragraful 76 sau Hotărârea pronunţată în Cauza Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii din 8 iulie 1986, paragraful 201). Or, în măsura în care în faţa unei instanţe de arbitraj comercial - indiferent de locul unde se află aceasta - se ridică o excepţie de neconstituţionalitate care are ca obiect legea română, în raport de Constituţia României, un refuz al Curţii Constituţionale a României de a judeca această excepţie ar fi în contradicţie cu această voinţă a legiuitorului, încălcând dispoziţiile constituţionale ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."

Se constată, totodată, că eventuala interpretare în sensul restrângerii sferei instanţelor de arbitraj comercial în faţa cărora poate fi ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, şi circumstanţierea acestora numai la instanţele de arbitraj comercial de pe teritoriul României, nu poate fi acreditată drept condiţie procesuală pentru exercitarea dreptului de acces la justiţia constituţională. Aceasta întrucât alegerea locului arbitrajului în afara teritoriului României nu poate fi interpretată ca o renunţare la dreptul fundamental de acces liber la justiţie. O astfel de interpretare ar echivala cu o veritabilă sancţiune aplicată părţilor convenţiei arbitrale pentru opţiunea de a supune soluţionarea disputelor (izvorând dintr-un contract încheiat în România şi supus legii române) jurisdicţiei unei instanţe de arbitraj dintr-o altă ţară, în condiţiile în care chiar legea română (art. 369¹ din Codul de procedură civilă, în vigoare la data încheierii Contractului de privatizare) prevede expres posibilitatea unei asemenea opţiuni, fără nicio restricţie. Pe de altă parte, instanţa de arbitraj comercial, într-o astfel de ipoteză, s-ar vedea obligată să aplice o lege pretins neconstituţională, fără a avea la îndemână nicio posibilitate procedurală de a verifica sau a se pronunţa asupra criticilor de neconstituţionalitate, singura instanţă competentă să asigure controlul de constituţionalitate al legii române în raport de Constituţia României fiind Curtea Constituţională a României.

Or, dacă este de principiu că impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă reprezintă îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept, exigenţele astfel instituite trebuie să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia. Cu atât mai mult, interpretarea exigenţelor astfel instituite nu trebuie să conducă la o restrângere a exerciţiului dreptului dincolo de finalitatea urmărită prin impunerea lor. Astfel fiind, adăugarea, pe cale de interpretare, a unei condiţii suplimentare, de natură să restrângă sfera organelor în faţa cărora poate fi ridicată excepţia de neconstituţionalitate (circumstanţiată deja de legiuitorul constituant la instanţe judecătoreşti şi instanţe de arbitraj comercial) ar avea ca efect o restrângere excesivă a accesului la justiţie. Aceasta atât din perspectiva accesului la justiţia constituţională, cât şi din perspectiva accesului la o instanţă de arbitraj comercial, întrucât libera posibilitate a părţilor de a manifesta o opţiune cu privire la locul arbitrajului ar fi îngrădită prin instituirea restricţiei de a mai ridica excepţii de neconstituţionalitate în faţa unora dintre aceste instanţe.

Astfel fiind, opţiunea părţilor într-un litigiu care vizează raporturi juridice guvernate de legea română, în favoarea soluţionării acestuia de către o instanţă de arbitraj comercial care nu se află pe teritoriul României, nu poate constitui o piedică în realizarea dreptului de acces la justiţia constituţională din România, după cum această opţiune nu poate constitui nici o piedică în exercitarea controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor de către Curtea Constituţională a României.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că este îndeplinită condiţia sesizării Curţii Constituţionale de către "o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial", prevăzută de art. 146 lit. d) din Constituţie şi de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

2. Condiţia ca actele normative care fac obiectul excepţiei să fie "în vigoare"

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în prezenta cauză îl constituie o serie de ordonanţe de urgenţă, precum şi legile prin care acestea au fost aprobate, acte normative prin care a fost stabilit şi, respectiv, prelungit, termenul acordat salariaţilor, membrilor consiliului de administraţie şi persoanelor pensionate cu ultimul loc de muncă la societăţile privatizate ("salariaţii cu drept de preferinţă") de a cumpăra acţiuni la preţul plătit de investitorul strategic. Astfel, în sectorul energetic, procesul de privatizare a fost iniţiat prin constituirea unor societăţi de stat, printre care şi Societatea Comercială Filială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica Moldova" - S.A. (în care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate deţine pachetul majoritar de acţiuni, în calitate de investitor strategic), respectiv Societatea Comercială Filială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica Oltenia" - S.A., care au fost două filiale regionale ale Electrica (pârâta din cauză). Cadrul legal al procesului de privatizare a celor două filiale regionale a fost stabilit în special prin Ordonanţa Guvernului nr. 31/2004 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Sud" - S.A. Bucureşti şi a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Nord" - S.A. Târgu Mureş, precum şi a societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 31 ianuarie 2004, act normativ care reglementa vânzarea către un investitor strategic a unui pachet reprezentând 51% din capitalul social al fiecărei filiale, format atât din acţiuni existente, cât şi din acţiuni noi ce urmau a fi emise în urma unei operaţiuni de majorare a capitalului social. În plus, salariaţilor cu drept de preferinţă din cele două filiale li s-a acordat opţiunea de a achiziţiona acţiuni la acestea până la limita de 10% din capitalul social. Strategia de privatizare a Electrica Moldova şi Electrica Oltenia a fost adoptată prin emiterea Hotărârii Guvernului nr. 531/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 aprilie 2004, iar prin Legea nr. 169/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 20 mai 2004, a fost aprobată cu modificări Ordonanţa Guvernului nr. 31/2004, păstrându-se în toate celelalte privinţe strategia de privatizare adoptată de Guvernul României.

La data de 4 aprilie 2005, Electrica, în calitate de vânzător, şi E.ON Energie AG (Germania), în calitate de cumpărător, au încheiat Contractul de privatizare prin care această din urmă societate a achiziţionat 51% din capitalul social al Electrica Moldova, din care 24,62% prin cumpărare directă de acţiuni şi 26,38% prin subscrierea şi plata de noi acţiuni în cadrul operaţiunii de majorare a capitalului social. Contractul de privatizare stipula în favoarea părţilor dreptul de a-şi exercita opţiunea cu privire la vânzarea şi, respectiv, cumpărarea acţiunilor pe care Electrica le deţinea la Electrica Moldova, sub condiţia aprobării opţiunii printr-un act normativ. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 27 iulie 2005, a fost aprobat contractul de privatizare, precum şi opţiunea E.ON Energie AG, astfel cum este aceasta prevăzută prin contractul de privatizare, menţionându-se că acţiunile achiziţionate până la 31 decembrie 2007 de salariaţii cu drept de preferinţă nu vor forma obiectul respectivului contract de opţiune. Prin acelaşi act normativ a fost aprobat contractul de privatizare încheiat între Electrica şi CEZ (un alt investitor strategic din Republica Cehă), în legătură cu Electrica Oltenia, precum şi un drept de opţiune similar acordat lui CEZ. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 a fost aprobată cu completări prin Legea nr. 277/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 7 octombrie 2005.

Curtea reţine, pentru stabilirea exactă a cadrului procesual, că, în urma încheierii contractului de privatizare, atât Electrica Moldova, cât şi cumpărătorul din contract au suferit o serie de modificări societare. Astfel, la data de 22 martie 2007, Electrica, E.ON Energie AG şi E.ON Energie România - S.A. au încheiat un contract care a prevăzut înlocuirea E.ON Energie AG cu E.ON Energie România - S.A. în privinţa tuturor drepturilor şi obligaţiilor născute din contractul de privatizare (E.ON Energie AG rămânând răspunzător în solidar cu noua parte). În aceeaşi dată, şi în conformitate cu cerinţele legislaţiei europene, părţile au încheiat un contract de separare a activităţii în vederea punerii în aplicare a contractului de privatizare în privinţa celor două societăţi ce au rezultat din procedura de divizare prin care a trecut Electrica Moldova, şi anume E.ON Moldova Distribuţie S.A. (EMOD) şi E.ON Moldova Furnizare S.A. (EMOF). La data de 2 iulie 2009, părţile au încheiat un nou contract de novaţie prin care E.ON (autoarea excepţiei în prezenta cauză) a înlocuit E.ON Energie România - S.A. în ceea ce priveşte toate drepturile şi obligaţiile născute din contractul de privatizare (E.ON Energie România - S.A. rămânând răspunzătoare în solidar cu noua parte).

Revenind la termenul acordat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 salariaţilor cu drept de preferinţă de a achiziţiona acţiuni, Curtea constată că acesta a fost prelungit, respectiv modificat, după cum urmează:

- prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007, aprobată prin Legea nr. 147/2008 (până la data de 27 septembrie 2008);

- prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 (până la data de 31 decembrie 2008);

- prin Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 (s-a instituit un nou termen în acest sens, până la 31 decembrie 2010);

- prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, aprobată prin Legea nr. 79/2011 (până la data de 31 decembrie 2011);

- prin art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene (până la data de 31 decembrie 2012).

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011, aprobată prin Legea nr. 91/2012, s-au stabilit măsuri pentru derularea activităţilor necesare finalizării vânzării şi cumpărării acţiunilor destinate salariaţilor, membrilor consiliilor de administraţie şi pensionarilor cu ultimul loc de muncă la filialele Societăţii Comerciale de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. şi la Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A., prin intermediul asociaţiilor salariaţilor, a unui pachet de acţiuni de cel mult 10% din capitalul social al filialelor Societăţii Comerciale de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A., în baza Ordonanţei Guvernului nr. 31/2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 169/2004. Art. 2 pct. 18 din actul normativ menţionat defineşte sintagma "termenul de cumpărare" astfel: "termenul în care va fi finalizat întregul proces de vânzare a acţiunilor de vânzare asupra cărora s-a exercitat opţiunea de cumpărare de către persoanele îndreptăţite şi care expiră la:

a) data de 31 decembrie 2013, în cazul Societăţii Comerciale E.ON Moldova Distribuţie - S.A. şi al Societăţii Comerciale E.ON Energie România - SA, precum şi în cazul oricăror altor societăţi comerciale rezultate din reorganizarea acestora;

b) data de 31 decembrie 2014, în cazul Societăţii Comerciale Enel Banat Distribuţie - S.A., Societăţii Comerciale Enel Dobrogea Distribuţie - S.A., Societăţii Comerciale Enel Energie - S.A., Societăţii Comerciale Enel Distribuţie Muntenia - S.A. şi Societăţii Comerciale Enel Energie Muntenia - S.A., precum şi în cazul oricăror altor societăţi comerciale rezultate din reorganizarea acestora."

La data de 3 noiembrie 2010, E.ON a exercitat o opţiune de cumpărare în privinţa tuturor acţiunilor deţinute de Electrica în EMOD şi EMOF, cu raportare la prevederile normative în vigoare la acea dată (Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008), E.ON menţionând în acest sens că acţiunile afectate de dreptul de opţiune al salariaţilor cu drept de preferinţă vor fi transmise după data de 31 decembrie 2010 şi numai în măsura în care salariaţii cu drept de preferinţă nu-şi vor fi exercitat dreptul de opţiune până la acel moment. La data de 28 iulie 2011 (aşadar după ce prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 s-a stabilit o nouă prelungire de termen pentru achiziţionarea de acţiuni de către salariaţii cu drept de preferinţă), E.ON a depus cererea de arbitrare la Secretariatul Curţii Internaţionale de Arbitraj ÎCC, cerere prin care a făcut o propunere de numire a unui arbitru şi a anunţat că va ridica o excepţie de neconstituţionalitate. Excepţia de neconstituţionalitate, ridicată la data de 8 iunie 2012, are ca obiect toate actele normative mai sus menţionate, care privesc termenul iniţial reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 pentru achiziţionarea de acţiuni de către salariaţii cu drept de preferinţă.

Curtea reţine că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, nuanţând interpretarea sintagmei "în vigoare" din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 47/1992, text care circumstanţiază controlul de constituţionalitate numai la legile şi ordonanţele în vigoare, Curtea Constituţională a reţinut că acest control vizează "dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare", dar ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. O astfel de soluţie a fost justificată prin faptul că, deşi abrogată, "legea civilă poate ultraactiva în unele situaţii, potrivit principiului «tempus regit actum»". Ca urmare, Curtea a decis că "sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare".

Curtea constată că o parte din actele normative criticate, şi anume: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007, Legea nr. 147/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008, şi-au epuizat efectele juridice înainte de data la care E.ON a exercitat Opţiunea de cumpărare în cauză. Astfel fiind, aceste acte normative nu reprezintă legi sau ordonanţe "în vigoare", în sensul dat acestei sintagme prin Decizia nr. 766/2011 a Curţii Constituţionale, întrucât nu au cum să continue să producă efecte juridice asupra unor acte şi fapte (Opţiunea de cumpărare exprimată de E.ON), care au avut loc ulterior datei la care efectele juridice ale actelor normative s-au epuizat prin împlinirea termenelor reglementate de acestea. Reglementarea incidentă în materie, în vigoare la data exprimării opţiunii E.ON, era Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008, prin care s-a instituit un nou termen - până la 31 decembrie 2010, pentru exercitarea opţiunii salariaţilor cu drept de preferinţă.

Ca urmare, excepţia de neconstituţionalitate formulată cu privire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007, Legea nr. 147/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 este inadmisibilă, întrucât aceste acte normative nu mai sunt "în vigoare" în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în interpretarea dată acestui text de lege prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 a Curţii Constituţionale.

3. Condiţia ca actele contestate să aibă "legătură cu soluţionarea cauzei"

Curtea constată că, dintre actele normative identificate ca fiind "în vigoare" în sensul art. 29 din Legea nr. 47/1992, şi anume: Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 (în realitate art. II din această lege, prin care se instituie un nou termen pentru achiziţionarea de acţiuni de către salariaţii cu drept de preferinţă), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, Legea nr. 79/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011, Legea nr. 91/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 şi, respectiv, art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011, au legătură cu soluţionarea cauzei numai actele emise după data exercitării opţiunii de cumpărare de către E.ON, aşadar fără a reţine art. II din Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008. Chiar dacă formulată foarte larg, critica autoarei excepţiei vizează, în realitate, actele normative prin care a fost modificat, succesiv, termenul stabilit de art. II din Legea nr. 166/2009 pentru exercitarea opţiunii salariaţilor, iar nu şi textul care reglementează acest termen, adoptat înainte ca E.ON să exercite opţiunea de cumpărare a acţiunilor şi în raport cu care E.ON arată că a exercitat o opţiune de cumpărare.

Ca urmare, excepţia de neconstituţionalitate a art. II din Legea nr. 166/2009 este inadmisibilă, întrucât acest text de lege nu are legătură cu cauza.

În concluzie, Curtea Constituţională a fost legal sesizată cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, a Legii nr. 79/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011, a Legii nr. 91/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011, şi numai cu privire la acestea va exercita controlul de constituţionalitate.

X. Prevederile constituţionale pretins încălcate sunt următoarele: art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 115 - Delegarea legislativă. Se mai invocă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la protecţia proprietăţii, ale art. 14 din aceeaşi Convenţie şi ale Protocolului nr. 12 la Convenţie, privind interzicerea discriminării.

Textele constituţionale şi convenţionale invocate au următorul cuprins:

- Art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie - Egalitatea în drepturi:

"(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.[...]"

- Art. 44 din Constituţie - Dreptul de proprietate privată:

"(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. [...]"

- Art. 53 din Constituţie - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi:

"(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

- Art. 115 alin. (4) din Constituţie - Delegarea legislativă:

"(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora."

- Art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - Interzicerea discriminării:

"Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

- Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - Protecţia proprietăţii:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

XI. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, a Legii nr. 79/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011, a Legii nr. 91/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011, Curtea reţine următoarele:

1. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă

Se susţine, în esenţă, că ordonanţele de urgenţă ale Guvernului ce fac obiectul excepţiei nu au respectat cerinţele formale de emitere prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv: au fost adoptate în absenţa unei situaţii extraordinare, a unei situaţii de urgenţă şi fără o motivare adecvată care să susţină pretinsa lor urgenţă. Aprobarea prin lege a ordonanţelor de urgenţă nu acoperă neconstituţionalitatea acestora, care este transmisă legii de aprobare, la rândul ei afectată de aceleaşi vicii.

Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă în care a statuat că situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect întărit şi prin adăugarea sintagmei "a căror reglementare nu poate fi amânată" (Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 237 din 14 aprilie 2010). Curtea a mai statuat, prin Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, că pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. Totodată, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea Constituţională a statuat că urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare.

Examinând notele de fundamentare, respectiv expunerile de motive la ordonanţele de urgenţă şi, respectiv, legile de aprobare a ordonanţelor de urgenţă supuse controlului de constituţionalitate, în raport cu textul constituţional invocat ca fiind încălcat, Curtea constată că adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, aprobată prin Legea nr. 79/2011 [prin care s-a extins până la 31 decembrie 2011 termenul în care salariaţii privilegiaţi îşi puteau exercita dreptul de opţiune cu privire la achiziţionarea de până la 10% din acţiunile deţinute de Electrica la Electrica Moldova], a fost motivată de necesitatea armonizării prevederilor cuprinse în actele normative care reglementează vânzarea către salariaţi a pachetelor de acţiuni deţinute de Electrica la filialele sale. Întrucât la data de 31 decembrie 2010 expira termenul până la care persoanele îndreptăţite puteau achiziţiona acţiuni din categoria menţionată, prin imposibilitatea achiziţionării acestor acţiuni în termenul legal prevăzut, categoriile de persoane în cauză pierdeau posibilitatea exercitării acestui drept, creându-se astfel o diferenţă nejustificată de tratament între salariaţii societăţilor comerciale foste filiale ale Electrica.

Adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011, aprobată prin Legea nr. 91/2012, prin care s-au stabilit măsuri pentru derularea activităţilor necesare finalizării vânzării şi cumpărării acţiunilor destinate salariaţilor privilegiaţi, a fost motivată de necesitatea protecţiei interesului public general care ar fi fost afectat dacă procedura de vânzare a acţiunilor ar fi fost demarată în condiţiile cadrului juridic existent. Aceasta luând în considerare şi faptul că la data de 31 decembrie 2011 expira termenul pentru exercitarea dreptului persoanelor îndreptăţite de a achiziţiona acţiuni, existând astfel riscul major ca acestea să formuleze cereri în faţa instanţelor de judecată competente pentru revendicarea dreptului lor şi obligarea Guvernului României, a instituţiilor statului şi Electrica, la plata de daune, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de a vinde acţiuni deţinute de Electrica persoanelor îndreptăţite.

Adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 (este vorba despre art. 3 din acest act normativ) a fost determinată de faptul că la data de 31 decembrie 2011 expira termenul până la care persoanele îndreptăţite puteau achiziţiona acţiuni din categoria menţionată, iar prelungirea acestui termen era necesară pentru a le asigura acestora timpul necesar să îşi exercite acest drept conform legii. Noul termen acordat se încadrează în perioada stabilită de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011, aprobată prin Legea nr. 91/2012, care, reglementând procedura prin care salariaţii cu drept de preferinţă îşi vor exercita dreptul de a achiziţiona acţiuni, prevede că această procedură trebuie să se finalizeze până la data de 31 decembrie 2013.

Aşadar, adoptarea actelor criticate a fost determinată de necesitatea realizării unui cadru normativ coerent şi complet, prin fixarea unor coordonate legislative clare pentru valorificarea de către salariaţii privilegiaţi a drepturilor conferite şi garantate de lege. Obiectivul răspunde unui interes public de importanţă deosebită, astfel cum acesta este prevăzut de Strategia energetică a României, şi anume de asigurare a unor pachete de acţiuni la societăţile la care angajaţii din sectorul energetic sunt salariaţi. Prin urmare, intervenţia Guvernului s-a realizat pe fondul unei stări de fapt obiective, cuantificabile, şi în scopul evitării riscului privitor la un interes public major, aspecte care se circumscriu situaţiei extraordinare.

Pe de altă parte, aceste reglementări au fost adoptate în condiţiile în care era iminentă expirarea termenelor prevăzute pentru achiziţionarea de acţiuni de către persoanele îndreptăţite, situaţie ce răspunde cerinţei urgenţei reglementării.

În aprecierea caracterului extraordinar al situaţiei care a determinat adoptarea ordonanţelor de urgenţă criticate - sub aspectul stării de fapt care a impus recurgerea la reglementarea pe calea ordonanţelor de urgenţă, trebuie avuţi în vedere şi o serie de factori de natură obiectivă, şi anume: complexitatea procesului de privatizare a sectorului energetic în contextul tranziţiei la economia de piaţă, respectiv în contextul crizei economice, modificările societare care au intervenit atât cu privire la societatea privatizată, cât şi la cumpărătorul din contractul de privatizare, astfel cum rezultă acestea din actele depuse la dosarul cauzei, necesitatea protejării drepturilor unei categorii sociale implicate în procesul de privatizare.

Acest ansamblu de factori, prezentat pe larg în notele de fundamentare, respectiv expunerile de motive ale actelor criticate, este suficient spre a reţine că împrejurările concrete avute în vedere de Guvern reprezentau o situaţie extraordinară şi impuneau măsuri cu caracter de urgenţă, în scopul finalizării procesului de privatizare în condiţiile legii şi în concordanţă cu cerinţele interesului public. Urgenţa reglementării a fost motivată chiar în cuprinsul actelor normative în cauză, astfel încât nu poate fi reţinută nici critica formulată sub acest aspect.

2. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă

2.1. Pretinsa încălcare a dreptului de proprietate

Autoarea excepţiei invocă ingerinţa statului, fără o justificare rezonabilă, asupra unui drept de creanţă "suficient de stabilit conform legilor din România pentru a fi calificat drept de proprietate", drept pretins a fi fost dobândit de E.ON ca urmare a exercitării, în data de 3 noiembrie 2010, a unei opţiuni de cumpărare cu privire la toate acţiunile deţinute la acea dată de Electrica în cadrul societăţii privatizate. În esenţă, se susţine că opţiunea de cumpărare exercitată de autoarea excepţiei este o formă de contract de vânzare-cumpărare, efectele acesteia constând în constituirea de drepturi ferme care privesc dobândirea dreptului de proprietate asupra acţiunilor. Dacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 şi actele normative ulterioare contestate nu ar fi fost adoptate, E.ON ar fi trebuit să dobândească toate acţiunile deţinute de Electrica în cadrul Electrica Moldova, din moment ce salariaţii cu drept de preferinţă nu au cumpărat nicio acţiune până la data de 31 decembrie 2010. Drepturile ce urmau a fi astfel dobândite constituie, în opinia autoarei excepţiei, un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care atribuie acestui concept un sens larg, cuprinzând atât proprietăţi corporale şi necorporale, cât şi alte drepturi, interese şi creanţe, în legătură cu care reclamantul poate susţine că are cel puţin "o aşteptare legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al acestora. Se invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind protecţia proprietăţii.

Cu privire la aceste susţineri, Curtea constată, mai întâi, că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat, cu valoare de principiu, că noţiunea de "bun", la care se face referire în prima parte a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, are un sens autonom, care nu se limitează la proprietatea asupra unor bunuri materiale şi este independent de clasificarea formală din dreptul naţional: unele drepturi şi interese care constituie patrimoniu pot fi, de asemenea, privite ca "drepturi de proprietate" şi, astfel, ca "bunuri" în sensul acestei prevederi. Chestiunea care trebuie examinată în fiecare cauză este dacă circumstanţele cauzei, examinate în ansamblu, oferă reclamantului un drept asupra unui interes material protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (hotărârile pronunţate în cauzele Bălan împotriva Moldovei, din 29 ianuarie 2008, paragraful 32, Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei, din 11 ianuarie 2007, paragraful 63, Broniowski împotriva Poloniei din 22 iunie 2004, paragraful 129; Beyeler împotriva Italiei, din 5 ianuarie 2000, paragraful 100).

Drepturile de creanţă constituie, în principiu, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Astfel, Comisia şi, ulterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului au reţinut că acţiunile deţinute de acţionarii societăţilor comerciale constituie un bun în sensul acestor dispoziţii. Potrivit acestei jurisprudenţe, (Hotărârea din 25 iulie 2002 pronunţată în Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, paragraful 92; Decizia Comisiei din 11 decembrie 1986 Company S. and T. împotriva Suediei, paragraful 138), o acţiune a unei societăţi comerciale prezintă un aspect complex, certificând faptul că deţinătorul ei "posedă" o parte din capitalul social al societăţii şi drepturile corespunzătoare (dreptul de vot în AGA, dreptul de a încasa dividende etc.).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut însă că, atâta timp cât acţiunile unor reclamanţi s-au aflat pe rolul jurisdicţiilor interne, acestea nu făceau să se nască niciun drept de creanţă, ci numai eventualitatea dobândirii unui bun. Potrivit acestei jurisprudenţe, o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat. (Hotărârea din 8 octombrie 2002 pronunţată în Cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 octombrie 2005 pronunţată în Cauza Draon împotriva Franţei, paragraful 65).

Astfel, cum se poate reţine şi din jurisprudenţa menţionată, există o limitare importantă adusă protecţiei conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie: textul se aplică doar bunurilor actuale, deja dobândite. Convenţia nu garantează dreptul unei persoane de a dobândi un bun sau de a i se restitui un bun, protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 având în vedere doar "bunurile actuale", adică aflate în patrimoniul celui care pretinde că i s-ar fi încălcat dreptul de proprietate asupra acestora (hotărârile pronunţate în cauzele Dolneanu împotriva Moldovei din 13 noiembrie 2007, paragraful 31, Bălan împotriva Moldovei din 29 ianuarie 2008, paragraful 31). Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi proprietăţi (hotărârile pronunţate în cauzele Kopecky împotriva Slovaciei din 28 septembrie 2004, paragraful 35, Van der Mussele împotriva Belgiei din 23 noiembrie 1983, paragraful 48).

Nu pot fi considerate bunuri care să intre în domeniul de aplicaţie al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie acele valori patrimoniale cu privire la care reclamantul nu poate pretinde că ar avea cel puţin "o speranţă legitimă" de a le putea concretiza (Comisia EDH, 4 martie 1996, Cauza Mayer împotriva Germaniei). Speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate care este imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, la fel ca în cazul unei pretenţii condiţionate care poate apărea ca rezultat al neîndeplinirii unei condiţii (a se vedea Bălan împotriva Moldovei, paragraful 31, Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 35, Prince Hans-Adam II of Liechtenstein împotriva Germaniei, paragrafele 82-83, Gratzinger and Gratzingerova împotriva Cehiei, paragraful 69).

Faţă de criticile şi susţinerile formulate, Curtea urmează să stabilească dacă, în cauză, prin exercitarea unei opţiuni de cumpărare a acţiunilor deţinute de Electrica la Electrica Moldova, în data de 3 noiembrie 2010, E.ON a dobândit, în ceea ce priveşte pachetul de acţiuni destinat salariaţilor privilegiaţi, un "bun" în sensul larg atribuit acestei noţiuni de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar, în caz afirmativ, dacă prin adoptarea actelor normative criticate a avut loc o ingerinţă nejustificată asupra dreptului de proprietate al autoarei excepţiei asupra acţiunilor cu privire la care a exercitat această opţiune.

Examinând actele depuse la dosar, precum şi legislaţia incidentă, se constată că încheierea contractului de privatizare în cauză s-a realizat în contextul tranziţiei de la o economie planificată la o economie de piaţă şi în condiţiile în care strategia de privatizare a legiuitorului român a cuprins, ca element important, posibilitatea salariaţilor privilegiaţi de a cumpăra acţiuni la societăţile privatizate. În acest sens sunt dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, care permiteau angajaţilor, membrilor consiliilor de administraţie şi pensionarilor cu ultimul loc de muncă la societatea respectivă şi/sau la filialele sale să dobândească acţiuni la acea societate sau la filialele sale care urmau să fie privatizate, la preţul cu care acestea se vând în cadrul procesului de privatizare.

Cu privire la Electrica, Ordonanţa Guvernului nr. 31/2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 169/2004, prevedea că, după privatizarea - vânzarea de acţiuni şi majorarea de capital - cu un investitor strategic/consorţiu de investitori - a unui pachet de acţiuni reprezentând 51% din capitalul social al societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, respectiv Societatea Comercială "Electrica Banat" - S.A., Societatea Comercială "Electrica Dobrogea" - S.A., Societatea Comercială "Electrica Oltenia" - S.A., Societatea Comercială "Electrica Moldova" - S.A., Societatea Comercială "Electrica Muntenia Sud" - S.A., Societatea Comercială "Electrica Muntenia Nord" - S.A., Societatea Comercială "Electrica Transilvania Sud" - S.A., Societatea Comercială "Electrica Transilvania Nord" - S.A., "salariaţii, membrii consiliului de administraţie şi pensionarii cu ultimul loc de muncă la aceste societăţi comerciale şi la Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice «Electrica» - S.A. au dreptul să achiziţioneze acţiuni până la limita de 10% din capitalul social". Achiziţionarea acestor acţiuni a fost prevăzută "la acelaşi preţ cu care au fost vândute acţiunile către investitorul strategic/consorţiul de investitori în cadrul procesului de privatizare." Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 169/2004 prevedea că vânzarea de către Ministerul Economiei şi Comerţului şi de către Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. a pachetului de acţiuni către salariaţii, membrii consiliului de administraţie şi pensionarii de la societăţile comerciale prevăzute la alin. (1) şi (2) se va efectua prin intermediul asociaţiei salariaţilor, constituită conform legii, prin derogare de la prevederile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 1 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările şi completările ulterioare.

Punerea de acord a dreptului de opţiune al salariaţilor privilegiaţi şi a opţiunii de cumpărare a potenţialilor investitori s-a realizat mai întâi prin condiţionarea operată în cadrul contractului de privatizare cu trimitere la adoptarea unui act legislativ, iar apoi de către legiuitor, prin actele normative adoptate în scopul asigurării unui just echilibru între interesele în cauză.

Astfel, potrivit art. 17.6 din Contractul de privatizare referitor la achiziţionarea de acţiuni emise de către Filiala de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica Moldova" - S.A. din 4 aprilie 2005, încheiat între Electrica în calitate de vânzător şi E.ON Energie AG în calitate de cumpărător, "Opţiunea de Vânzare agreată potrivit Sub-clauzei 17.1 (Opţiunea de vânzare) şi Opţiunea de Cumpărare agreată potrivit Sub-clauzei 17.2 (Opţiunea de Cumpărare) vor fi valabile, angajate şi vor putea fi puse în executare între Părţi şi între oricare dintre succesorii sau cesionarii fiecărei Părţi, în conformitate cu termenii respectivi ai acestora, cu condiţia adoptării şi intrării în vigoare a unui act legislativ prin care se aprobă Opţiunea de vânzare şi Opţiunea de Cumpărare, precum şi exercitarea acestora".

Astfel cum se poate observa, Contractul de privatizare nu a prevăzut condiţii sau termene pentru adoptarea şi intrarea în vigoare a unui act legislativ în sensul menţionat în contract, această chestiune ţinând de larga marjă de apreciere a statului în implementarea politicilor sociale şi economice, mai ales în contextul schimbării regimului politic şi economic (a se vedea în acest sens hotărârile CEDO din 21 februarie 1986, pronunţate în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragrafele 45-46, 23 noiembrie 2000 în Cauza Fostul Rege şi alţii împotriva Greciei, paragraful 87, sau din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 37).

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, care a aprobat contractul de privatizare a Electrica Moldova - S.A., încheiat la data de 4 aprilie 2005 între Electrica, în calitate de vânzător, şi E.ON Energie AG, în calitate de cumpărător, a realizat concilierea între drepturile persoanelor implicate în procesul de privatizare al acestei societăţi, prin limitarea dreptului de opţiune al E.ON Energie AG (înlocuit, prin novaţie, de E.ON), în sensul că acest drept nu putea fi exercitat în privinţa acţiunilor destinate salariaţilor privilegiaţi. Potrivit art. 6 alin. (2) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005:

"(2) Nu vor forma obiectul dreptului de opţiune constituit potrivit alin. (1) acţiunile care urmează să fie achiziţionate [până la data de 31 decembrie 2007, în cazul acţiunilor deţinute la Electrica Moldova - S.A., respectiv până la împlinirea unui termen de 3 ani de la data finalizării, în cazul acţiunilor deţinute la Electrica Oltenia - S.A.], de către salariaţi, membri ai consiliului de administraţie al fiecărei societăţi şi al Electrica - S.A. şi pensionari cu ultimul loc de muncă la una dintre aceste societăţi, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 31/2004 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale «Distrigaz Sud» - S.A. Bucureşti şi a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale «Distrigaz Nord» - S.A. Târgu Mureş, precum şi a societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 169/2004. [...]

(4) Nu vor forma obiectul dreptului de opţiune constituit potrivit alin. (3) acţiunile care urmează să fie achiziţionate până la data de 31 decembrie 2007 de către salariaţi, membri ai consiliului de administraţie al Electrica Moldova - S.A. şi al Electrica - S.A. şi pensionari cu ultimul loc de muncă la una dintre aceste societăţi, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 31/2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 169/2004."

Termenul astfel stabilit a fost prelungit succesiv de către legiuitor prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007, aprobată prin Legea nr. 147/2008 (până la data de 27 septembrie 2008), şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 (până la data de 31 decembrie 2008).

La data de 3 noiembrie 2010, data exercitării Opţiunii de cumpărare a acţiunilor de către E.ON, era în vigoare Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008, care stabilea, în art. II, următoarele:

"(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi se instituie un nou termen, până la 31 decembrie 2010, pentru acţiunile care urmează să fie achiziţionate potrivit art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice «Electrica Moldova» - S.A. şi «Electrica Oltenia» - S.A., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 27 iulie 2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 277/2005, cu modificările ulterioare.

(2) La data intrării în vigoare a prezentei legi se instituie un nou termen, până la 31 decembrie 2010, pentru acţiunile care urmează să fie achiziţionate potrivit art. 6 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 277/2005, cu modificările ulterioare."

Curtea constată că, între data expirării termenului prevăzut în favoarea salariaţilor privilegiaţi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 (31 decembrie 2008) şi data instituirii unui nou termen în acest sens prin Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 (publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 331 din 19 mai 2009), adică timp de aproape 5 luni, E.ON Energie AG (înlocuit, prin novaţie, de E.ON) nu a exercitat nicio opţiune de cumpărare, deşi avea deplina libertate să o facă, inclusiv cu privire la pachetul de 10% din acţiuni.

Opţiunea de cumpărare a fost exercitată de E.ON la data de 3 noiembrie 2010, însă la acea dată acţiunile ce urmau să fie achiziţionate de salariaţii privilegiaţi nu mai puteau forma obiectul dreptului de opţiune al acesteia, întrucât erau excluse în mod expres prin contractul de privatizare, art. 6 alin. (2) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 care a aprobat Contractul de privatizare, precum şi prin art. II din Legea nr. 166/2009 care a instituit un nou termen pentru acţiunile ce urmau să fie achiziţionate potrivit art. 6 alin. (2) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005.

Este evident, din această perspectivă, că, prin exercitarea Opţiunii de cumpărare a acelor acţiuni, la data menţionată, E.ON nu a dobândit un drept de proprietate asupra acestora şi, prin urmare, nu se poate susţine că actele normative ulterioare ar fi reprezentat o ingerinţă asupra dreptului său de proprietate. De altfel, nici măcar autoarea excepţiei nu susţine cu fermitate o astfel de teză, argumentaţia acesteia fiind orientată mai mult către susţinerea existenţei unei "speranţe legitime" de dobândire a bunurilor în cauză la data de 1 ianuarie 2011. Potrivit autoarei excepţiei, "dacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 şi actele normative contestate ulterioare nu ar fi fost adoptate, E.ON ar fi trebuit să dobândească toate acţiunile deţinute de Electrica în cadrul Electrica Moldova, din moment ce salariaţii cu drept de preferinţă nu au cumpărat nicio acţiune până la data de 31 decembrie 2010".

Elementele cauzei de faţă demonstrează însă că nu poate fi reţinută nici măcar o "speranţă legitimă" a autoarei excepţiei de a deveni, ca efect al exercitării Opţiunii de cumpărare din data de 3 noiembrie 2010, proprietara pachetului de acţiuni destinat salariaţilor privilegiaţi.

Curtea constată în acest sens că, încă de la încheierea, respectiv aprobarea Contractului de privatizare, E.ON cunoştea importanţa, în cadrul strategiei de privatizare, a asigurării unor pachete de acţiuni pentru salariaţii privilegiaţi, precum şi faptul că aceste pachete de acţiuni nu puteau forma obiectul dreptului său de opţiune decât în condiţiile stabilite de legiuitor. Dreptul său era condiţionat, prin urmare, de existenţa unui cadru normativ în acest sens, cu privire la care Contractul de privatizare nu a prevăzut niciun termen, restricţie sau angajament pentru legiuitor referitor la finalizarea transmiterii proprietăţii tuturor acţiunilor societăţii privatizate într-un anumit termen. Din examinarea clauzelor contractului privitoare la Preţul Opţiunii de vânzare/Preţul Opţiunii de cumpărare (17.3) se constată că, la momentul încheierii sale, s-a anticipat faptul că această procedură va dura în timp (fiind avuţi în vedere sub acest aspect şi menţionaţi expres, anii 2007-2012).

În plus, exercitarea opţiunii de cumpărare a acţiunilor, la data de 3 noiembrie 2010, s-a realizat sub imperiul unui act normativ care tocmai instituise un nou termen pentru salariaţii privilegiaţi de a achiziţiona acţiuni, în considerarea unor factori de natură obiectivă cunoscuţi de toate părţile implicate în procesul de privatizare, descrişi pe larg în notele de fundamentare, respectiv expunerile de motive la actele normative adoptate în cauză. Astfel, potrivit expunerii de motive la Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011, în condiţiile legislative existente la data adoptării acesteia [inclusiv la 3 noiembrie 2010, data exercitării opţiunii de către E.ON, respectiv la 31 decembrie 2010, termenul apreciat de E.ON pentru expirarea dreptului salariaţilor privilegiaţi de a achiziţiona 10% din acţiunile deţinute de Electrica la societatea privatizată], declanşarea procedurilor de vânzare a pachetelor de acţiuni reprezentând până la 10% din capitalul social al operatorilor economici nominalizaţi nu se putea realiza şi nu se putea adopta o hotărâre a adunării generale a acţionarilor Electrica pentru declanşarea acestor proceduri de vânzare la operatorii economici nominalizaţi, din următoarele motive: reorganizările interne ale fostelor filiale ale Electrica privatizate, ca urmare a aplicării prevederilor legale europene în ceea ce priveşte separarea activităţilor de furnizare şi distribuţie a energiei electrice, reorganizări care au condus la funcţionarea, la acea dată, a 9 entităţi juridice, comparativ cu cele 5 entităţi juridice, filiale ale Electrica - S.A., care au fost privatizate; neidentificarea clară a persoanelor îndreptăţite să achiziţioneze acţiuni; neidentificarea clară a preţului de vânzare a fiecăruia dintre aceste pachete de acţiuni reprezentând până la 10% din capitalul social; existenţa unor inadvertenţe în cadrul legislativ existent.

Exercitarea drepturilor salariaţilor privilegiaţi depindea, prin urmare, de adoptarea unei reglementări care să stabilească proceduri şi condiţii (avute în vedere în cadrul procesului de privatizare şi pe care E.ON şi le-a însuşit), ceea ce legiuitorul a şi întreprins, în anul următor, cu consecinţa prelungirii termenului pe care autoarea excepţiei afirmă că l-a avut în vedere, astfel cum fără îndoială a avut în vedere întregul context referitor la situaţia de fapt şi de drept de la data când şi-a exercitat opţiunea de cumpărare. Or, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, credinţa că legea în vigoare va fi schimbată în favoarea reclamantului nu poate fi considerată o formă de speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Hotărârea pronunţată în cauza Sukhobokov împotriva Rusiei, din 13 aprilie 2006, paragraful 26, sau Cauza Nagovitsyn împotriva Rusiei din 24 ianuarie 2008, paragraful 53).

Ca urmare, din datele cauzei rezultă că la data exercitării opţiunii de cumpărare autoarea excepţiei avea doar posibilitatea de a cere Electrica să vândă acţiunile rămase la Electrica Moldova sub condiţia respectării art. 17.6 din Contractul de privatizare. Nici Contractul de privatizare şi niciunul din actele normative menţionate nu stabileau constituirea vreunui drept de proprietate al E.ON asupra acţiunilor destinate salariaţilor privilegiaţi ca urmare a expirării termenelor prevăzute de lege în favoarea acestora. Prin urmare, în niciun moment nu a existat temei juridic pentru speranţa E.ON de dobândire a dreptului de proprietate asupra pachetului de acţiuni în discuţie, la expirarea acestor termene. Opţiunea de cumpărare a E.ON era aşadar afectată de o serie de condiţii, acceptate de aceasta la momentul încheierii contractului de privatizare, condiţii care la momentul exercitării opţiunii de cumpărare nu erau îndeplinite, ceea ce determină calificarea convingerii sale de dobândire a acţiunilor destinate salariaţilor privilegiaţi ca fiind o simplă speranţă, care nu se află sub incidenţa protecţiei conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din această perspectivă, adoptarea actelor normative criticate nu poate fi calificată ca o ingerinţă asupra unui drept de proprietate, ci ca o măsură de realizare a condiţiilor pentru realizarea drepturilor stabilite prin contractul de privatizare. Astfel, contrar susţinerilor autoarei excepţiei, aceste acte normative nu au adăugat restricţii în ce priveşte obiectul opţiunii de cumpărare E.On, ci au stabilit data până la care se menţine efectul restricţiei consimţite de E.ON prin contractul de privatizare. Opţiunea de cumpărare E.ON, chiar dacă a fost exercitată, nu putea produce efecte asupra acţiunilor salariaţilor privilegiaţi decât în momentul îndeplinirii condiţiilor impuse prin contractul de privatizare, condiţii care la acea dată nu erau realizate. Cât priveşte pretinsa ingerinţă cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011, în sensul lărgirii categoriei persoanelor îndreptăţite prin adăugarea salariaţilor cu drept de preferinţă ai Electrica Oltenia, aceasta nu poate fi reţinută, câtă vreme procentul maxim de acţiuni care urmează a fi achiziţionate de salariaţii privilegiaţi a rămas acelaşi, iar E.ON a consimţit încă de la încheierea contractului de privatizare la exceptarea de la cumpărare, pe un termen nedeterminat, lăsat la libera apreciere a legiuitorului, a acestor acţiuni. Dorinţa E.ON de a achiziţiona pachetul de 10% din acţiuni are, desigur, o motivaţie economică, legată de preţul prestabilit la care se vor vinde aceste acţiuni, dar această motivaţie nu poate veni în conflict cu strategia de privatizare iniţiată de statul român şi nu poate afecta drepturile unei importante categorii de salariaţi, avută în vedere de legiuitorul român.

Întrucât, astfel cum s-a demonstrat, speranţa reclamantei de a dobândi proprietatea asupra acţiunilor destinate salariaţilor privilegiaţi nu poate fi considerată o formă de "speranţă legitimă", în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relativă la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta nu se poate prevala de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Prin urmare, sunt neîntemeiate susţinerile referitoare la încălcarea art. 44 şi 53 din Constituţie.

În concluzie, stabilirea datei la care expiră termenul acordat salariaţilor privilegiaţi pentru achiziţionarea pachetului de până la 10% din acţiunile societăţii privatizate ţine de larga marjă de apreciere pe care statul o are în implementarea politicilor sale economice şi sociale. Speranţa E.ON. ca vânzarea acestor acţiuni să se realizeze la o anumită dată nu poate fi convertită într-o obligaţie a statului de a proceda în sensul dorit de E.ON.

2.2. Pretinsa încălcare a principiului nediscriminării

Sub aspectul dreptului de nediscriminare se arată că acesta a fost încălcat prin crearea unei diferenţe de tratament nejustificată între E.ON şi CEZ (societate comercială cehă care a participat la procesul de privatizare a Electrica Oltenia). Astfel, se consideră că actele normative contestate au restrâns obiectul opţiunii de cumpărare E.ON, în timp ce opţiunea de cumpărare CEZ nu a fost afectată de nicio astfel de restricţie. De asemenea, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 a dat naştere la o diferenţă de tratament agravată, prin faptul că a permis salariaţilor cu drept de preferinţă ai Electrica Oltenia (ale căror drepturi ar fi trebuit să restricţioneze opţiunea de cumpărare CEZ) să restrângă drepturile E.ON în Electrica Moldova.

Se invocă încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, precum şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului nr. 12 la Convenţie, privind interzicerea discriminării.

Curtea reţine că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie nu pot fi aplicate în mod direct în prezenta cauză, întrucât ele statuează egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice a cetăţenilor. Astfel, cum Curtea Constituţională a mai statuat în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996, sau Decizia nr. 70 din 27 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 10 mai 2001), principiul egalităţii cetăţenilor, prevăzut de art. 16 din Constituţie, se aplică şi persoanelor juridice, în măsura în care prin intermediul acestora cetăţenii îşi exercită un drept constituţional, situaţie care nu poate fi identificată însă în speţă.

Nu poate fi reţinută, de asemenea, nici incidenţa art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, câtă vreme nu se specifică şi nici nu se demonstrează care sunt drepturile şi libertăţile în privinţa exercitării cărora actele normative criticate au determinat o discriminare. De altfel, s-a reţinut deja, în mod contrar susţinerilor autoarei excepţiei, că actele normative criticate nu au adăugat restricţii în ce priveşte obiectul opţiunii de cumpărare E.ON, ci au consfinţit efectul restricţiei consimţite de altfel şi de E.ON prin contractul de privatizare.

În susţinerea excepţiei în faţa Curţii Constituţionale, autoarea acesteia a precizat că discriminarea priveşte exercitarea dreptului de proprietate. Curtea constată însă că, ceea ce se solicită Curţii prin intermediul acestei critici este realizarea unui examen comparativ al privatizării a două dintre filialele Electrica - S.A., respectiv o analiză a motivelor care au determinat soluţiile legislative ale legiuitorului român în cadrul procesului de privatizare al filialelor Electrica. Chiar şi în ipoteza în care s-ar putea proceda la demersul implicit solicitat, este evident că acesta presupune compararea unor situaţii diferite şi a unor condiţii diferite în care s-a derulat privatizarea, cu raportare la situaţiile juridice diferite ale investitorilor. În acest sens, în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat, în aplicarea art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între persoane aflate în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, şi prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 60). Totodată, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos contra Greciei, paragraful 44, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a exista justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără a exista justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite. Tot astfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant reluând cele statuate prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în sensul că principiul constituţional al egalităţii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.

Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Moldova" - S.A. şi "Electrica Oltenia" - S.A., a Legii nr. 147/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 143/2007, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, precum şi a art. II din Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2008.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, a Legii nr. 79/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011 pentru aprobarea unor măsuri cu privire la vânzarea unor pachete de acţiuni deţinute de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/2004 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Sud" - S.A. Bucureşti şi a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Nord" - S.A. Târgu Mureş, precum şi a societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene, precum şi a Legii nr. 91/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 116/2011.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 martie 2013.

-****-

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 214 din data de 16 aprilie 2013