Document embed

DECIZIE nr. 667 din 15 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportate la cele ale art. 426 lit. a) din acelaşi cod şi ale art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală

Daniel Marius Morar	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Mihail Grancea.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a), art. 427 alin. (1) şi art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea "AEI Investment Industry" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.483/2/2014 (3.708/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 417 D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, în acest dosar, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus note scrise prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală şi arată că renunţă la susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 431 alin. (1) din acelaşi cod.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, şi de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 426 lit. a), art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală. Cu privire la acestea din urmă, se arată că, potrivit art. 129 din Constituţie, părţile interesate şi procurorul sunt titulari ai căilor de atac, or, de vreme ce chiar textul constituţional anterior arătat se referă la părţi, Curtea Constituţională nu are cum să treacă peste norma constituţională citată şi să constate că şi alte persoane pot exercita căile de atac decât în situaţia în care constată că aceasta încalcă dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică în condiţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie. Se susţine că îi este asigurat contestatoarei dreptul la un proces echitabil cu privire la latura civilă a procesului penal, drept garantat prin prevederile art. 366 alin. (3) din Codul de procedură penală, în acord cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Se arată, de asemenea, că există o jurisprudenţă constantă a Uniunii Europene care arată că cererile de redeschidere a unei proceduri nu intră sub incidenţa art. 6 din Convenţie, fie pentru că drepturile civile sunt deja stabilite, fie pentru că nu mai există o acuzaţie în materie penală, în această etapă a procesului penal. Se face trimitere, totodată, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 8 octombrie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Decizia penală nr. 285/A din 19 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.483/2/2014 (3.708/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 426 lit. a), art. 427 alin. (1) şi art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea "AEI Investment Industry" - S.R.L. din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare formulată de autoarea excepţiei împotriva unei decizii penale, pronunţate în apel, prin care a fost dispusă măsura extinderii sechestrului asigurător asupra unor bunuri din proprietatea acesteia.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin raportare la cele ale art. 426 lit. a) din acelaşi cod, se arată că acestea încalcă normele constituţionale invocate, prin faptul că recunosc dreptul de a promova calea de atac a contestaţiei în anulare împotriva hotărârilor penale definitive, atunci când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, partea a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, doar părţilor, persoanei vătămate şi procurorului, excluzând de la acest drept ceilalţi subiecţi procesuali, definiţi la art. 34 din Codul de procedură penală, printre care se numără şi persoanele împotriva cărora pot fi luate măsuri de siguranţă şi măsuri asigurătorii, persoane care nu sunt părţi în procesul penal, în sensul dispoziţiilor art. 32 din Codul de procedură penală. Se susţine că, în acest fel, acestor persoane le este încălcat dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi dreptul la folosirea căilor de atac, fiind, totodată, discriminate în raport cu cele enumerate în cuprinsul art. 426 alin. (1) din Codul de procedură penală, cărora le este recunoscut dreptul anterior referit. Se arată că, în acest fel, textele criticate contravin şi prevederilor art. 53 alin. (1) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţie.

7. În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, se susţine că judecarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire în camera de consiliu, fără citarea părţilor, încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al acestora, discriminându-le, totodată, faţă de procuror, a cărui prezenţă în cadrul procedurii analizate este prevăzută de lege.

8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă din perspectiva criticii referitoare la prevederile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin raportare la cele ale art. 426 lit. a) din acelaşi cod, şi neîntemeiată sub aspectul criticii privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală. Referitor la cea dintâi critică de neconstituţionalitate, se susţine că autoarea solicită, în realitate, modificarea şi completarea Codului de procedură penală, în sensul acordării dreptului de a formula contestaţie în anulare, în situaţia reglementată la art. 427 lit. a) din Codul de procedură penală, şi altor persoane decât cele enumerate la art. 426 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se subliniază faptul că operaţiunile legislative la care autoarea excepţiei face referire nu sunt de competenţa instanţei de contencios constituţional, reprezentând atribuţia exclusivă a legiuitorului, conform art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.

9. Cu privire la dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, se susţine că "fără citarea părţilor" nu înseamnă "fără participarea părţilor", acestea având posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei la termenul stabilit pentru punerea în discuţie a admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, pentru a-şi susţine punctele de vedere şi pentru a-şi apăra interesele. Se arată că acesta este motivul pentru care nu se poate susţine nici faptul că acestea sunt discriminate în raport cu procurorul, a cărui prezenţă este obligatorie la soluţionarea cauzei. Se mai arată că textul criticat reglementează o procedură ce are ca obiect admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, şi nu soluţionarea pe fond a acesteia, motiv pentru care desfăşurarea ei fără citarea părţilor nu contravine normelor constituţionale şi celor europene invocate în susţinerea excepţiei.

10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 426 lit. a), art. 427 alin. (1) şi art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autoarea critică, în realitate, prevederile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin raportare la cele ale art. 426 lit. a) din acelaşi cod, şi dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală. Textele criticate au următorul cuprins:

- Art. 427 alin. (1): "Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror.";

- Art. 431 alin. (1): "Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor."

14. Dispoziţiile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală au următorul cuprins: "Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; [...]".

15. Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (2) privind la dreptul la apărare, art. 53 alin. (1) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac, precum şi dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la critica de neconstituţionalitate care vizează prevederile art. 427 alin. (1) raportate la cele ale art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 515 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 11 august 2015, paragraful 13, Curtea a reţinut că contestaţia în anulare este o cale de atac cu o natură juridică mixtă, de cale extraordinară de atac, atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, cât şi de retractare, fiind de competenţa instanţei a cărei hotărâre se vrea a fi anulată. Fiind o cale extraordinară de atac, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive. În acest sens, având în vedere caracterul extraordinar al căii de atac reglementate, textul criticat prevede că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.

17. Prin aceeaşi decizie, paragrafele 14-17, Curtea a reţinut că, în scopul asigurării celerităţii procesului penal, prin noul Cod de procedură penală, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând totodată eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Conform art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează hotărârile supuse apelului, sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Potrivit art. 417 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, instanţa de apel este obligată ca, în limitele anterior arătate, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Potrivit art. 412 alin. (4) din Codul de procedură penală, apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Aceste motive sunt însă aplicabile prin prisma prevederilor art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform cărora pot face apel: procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă; persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală; martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate; sau orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat o asemenea vătămare.

18. Din interpretarea coroborată a textelor legale anterior referite, Curtea a reţinut că hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, cu excepţia celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului care este integral devolutiv, cale de atac ce poate fi invocată pentru orice motive de fapt şi de drept. Prin urmare, faptul pronunţării unei hotărâri penale în primă instanţă, când judecata a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, poate fi invocat ca motiv de apel, instanţa de apel fiind obligată să analizeze incidentul procedural anterior arătat. În acest fel, dreptul de acces liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al participanţilor la procesele penale desfăşurate conform acestor proceduri sunt asigurate.

19. De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile art. 50 alin. (4), art. 74 alin. (6), art. 535 şi art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. 108 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, reglementează categorii de sentinţe penale ce nu sunt supuse apelului, respectiv sentinţele de declinare a competenţei, sentinţele prin care se soluţionează cererile de strămutare, sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, sentinţele privind reabilitarea şi cele prin care instanţele iau act de consimţământul persoanei solicitate la predare în procedura de executare a mandatului european de arestare. Autoarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate nu se află în niciuna dintre aceste situaţii.

20. Totodată, prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, nepublicată* în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii, Curtea Constituţională a constatat că, în privinţa modului de ducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de instanţă, partea interesată are dreptul de a formula contestaţie, în temeiul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală. Totodată, Curtea a reţinut că, în măsura în care sechestrul ar fi fost instituit în fond de către instanţă, iar nu în calea ordinară de atac, atunci persoana asupra bunurilor căreia a fost instituit sechestrul asigurător ar fi putut declara apel, în temeiul art. 408 alin. (2) coroborat cu art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în vederea reparării pagubei (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, şi Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015).

* Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015.

21. În continuare, Curtea a reţinut că, potrivit normelor procesual penale criticate, contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror, autorul excepţiei neavând, în procesul penal, niciuna dintre calităţile procesuale enumerate anterior. S-a arătat că art. 32 din Codul de procedură penală stabileşte că părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, persoana vătămată şi suspectul făcând parte din categoria subiecţilor procesuali principali, cărora alin. (2) al art. 33 din Codul de procedură penală le recunoaşte aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţilor, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Potrivit art. 34 din acelaşi cod, sunt subiecţi procesuali şi orice alte persoane având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.

22. Atât în speţa dedusă judecăţii, cât şi în prezenta cauză, măsura asigurătorie a sechestrului a fost dispusă de către instanţa de apel şi cu privire la bunurile aflate în proprietatea, respectiv posesia contestatorului, autor al excepţiei, acesta fiind un alt subiect procesual, în sensul normelor procesual penale ale art. 34, căruia legea însă nu-i conferă dreptul de a promova calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

23. Tot prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, cât priveşte contestaţia în anulare, Curtea a reţinut că aceasta poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte.

24. În ceea ce priveşte principiul respectării autorităţii de lucru judecat, Curtea a reţinut că acesta este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar a fi interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

25. Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală.

26. În această împrejurare, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând aşadar o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

27. În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională este competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

28. Curtea a reţinut că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

29. Art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime.

30. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă.

31. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare.

32. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenţie.

33. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

34. Având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că prevederile art. 427 alin. (1) raportate la cele ale art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, şi nici prevederilor art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţie.

35. Cele stabilite de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015 sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

36. Curtea constată, de asemenea, că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă lipsa citării legale în situaţia în care aceasta nu are calitate de parte în cauza penală dedusă judecăţii, ci de proprietară a unor bunuri asupra cărora a fost extinsă măsura sechestrului asigurător. Or, contestarea măsurii sechestrului asigurător reprezintă o cale de atac diferită de cea a apelului, care presupune reguli procedurale specifice, iar imposibilitatea formulării unei cereri de contestaţie în anulare pentru motivul anterior arătat este un aspect ce ţine de politica penală a statului. În acest context, Curtea reţine că autoarea excepţiei se află într-o situaţie juridică diferită de cea a părţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul penal enumeraţi la art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, aspect care justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor în privinţa posibilităţii de a formula cerere de contestaţie în anulare, fără ca, prin aceasta, textul criticat să contravină dispoziţiilor art. 16 din Constituţie.

37. Curtea constată, în acest sens, că textul criticat reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, Curtea reţine că prevederile art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", coroborate cu cele ale art. 129, care, aşa cum am arătat mai sus, fac referire la "condiţiile legii" în reglementarea constituţională a căilor de atac.

38. Totodată, Curtea constată că reglementarea de către legiuitor, alături de cele două căi ordinare de atac (judecata în primă instanţă şi apelul) a căilor extraordinare de atac echivalează cu asigurarea unor garanţii procesuale suplimentare în scopul aflării adevărului, principiu al aplicării legii procesual penale prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.

39. Prin Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" este neconstituţională.

40. Potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Întrucât actul de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost pronunţat pe data de 19 februarie 2015, iar constatarea neconstituţionalităţii textului criticat a intervenit prin Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, după data încheierii de sesizare anterior referită, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală să fie respinsă ca devenită inadmisibilă în privinţa soluţiei legislative potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor" (a se vedea Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2014).

41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea "AEI Investment Industry" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.483/2/2014 (3.708/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 427 alin. (1) raportate la cele ale art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

2. Respinge ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, în privinţa soluţiei legislative potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă "fără citarea părţilor", excepţie ridicată de Societatea "AEI Investment Industry" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.483/2/2014 (3.708/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 octombrie 2015.

-****-

PREŞEDINTE

DANIEL MARIUS MORAR

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 870 din data de 20 noiembrie 2015