Document embed

DECIZIE nr. 492 din 25 septembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Oana Cristina Puică	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Minea.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Şulcu în Dosarul nr. 15.623/236/2013 al Judecătoriei Giurgiu şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 322D/2014.

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legai îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 324D/2014, nr. 333D/2014, nr. 339D/2014, nr. 416D/2014, nr. 436D/2014, nr. 437D/2014, nr. 488D/2014, nr. 489D/2014, nr. 506D/2014 şi nr. 578D/2014, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Georgiana Marilena Bucur în Dosarul nr. 1.204/105/2014 al Tribunalului Prahova - Secţia penală, de Ionuţ Adrian Sterpu în Dosarul nr. 207/236/2014 al Judecătoriei Giurgiu, de Alexandru Mihai Costof în Dosarul nr. 2.000/196/2014 al Judecătoriei Brăila - Secţia penală, de Nicuşor Bordea şi Ciprian Stanciu în dosarele nr. 542/121/2014 şi nr. 785/121/2014 ale Tribunalului Galaţi - Secţia penală, de Silviu Doru Niţă în Dosarul nr. 987/232/2014 al Judecătoriei Găeşti, de Cristian Stan, Sorin Gheorghe Drăgan şi Tudor Daniel Cocioc în dosarele nr. 8.211/4/2014, nr. 6.708/4/2014 şi nr. 5.266/4/2014 ale Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi de Mihai Radu Pop în Dosarul nr. 979/182/2014 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală.

4. La apelul nominal' răspund personal autorii excepţiei Cristian Stan, Sorin Gheorghe Drăgan şi Tudor Daniel Cocioc, lipsind ceilalţi autori ai excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 322D/2014, nr. 324D/2014, nr. 333D/2014, nr. 339D/2014, nr. 416D/2014, nr. 436D/2014, nr. 437D/2014, nr. 488D/2014, nr. 489D/2014, nr. 506D/2014 şi nr. 578D/2014 au obiect identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.

6. Autorii excepţiei prezenţi arată că sunt de acord cu conexarea dosarelor.

7. Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru conexarea cauzelor.

8. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 324D/2014, nr. 333D/2014, nr. 339D/2014, nr. 416D/2014, nr. 436D/2014, nr. 437D/2014, nr. 488D/2014, nr. 489D/2014, nr. 506D/2014 şi nr. 578D/2014 la Dosarul nr. 322D/2014, care este primul înregistrat.

9. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate prezenţi, care arată că doresc să beneficieze de aplicarea legii penale mai favorabile.

10. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 365/2014 şi nr. 385/2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

11. Prin încheierile din 27 februarie 2014 şi 20 martie 2014, pronunţate în dosarele nr. 207/236/2014 şi nr. 15.623/236/2013, Judecătoria Giurgiu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Ionuţ Adrian Sterpu şi Adrian Şulcu cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

12. Prin Sentinţa penală nr. 316 din 31 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.204/105/2014, Tribunalul Prahova-Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Georgiana Marilena Bucur cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

13. Prin Încheierea din 1 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.000/196/2014, Judecătoria Brăila - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Mihai Costof cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

14. Prin sentinţele penale nr. 145/F din 27 februarie 2014 şi nr. 218/F din 21 martie 2014, pronunţate în dosarele nr. 542/121/2014 şi nr. 785/121/2014, Tribunalul Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Nicuşor Bordea şi Ciprian Stanciu cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

15. Prin Încheierea din 28 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 987/232/2014, Judecătoria Găeşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Silviu Doru Niţă cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mâi favorabile.

16. Prin încheierile din 13 şi 20 mai 2014 şi 3 aprilie 2014, pronunţate în dosarele nr. 8.211/4/2014, nr. 6.708/4/2014 şi nr. 5.266/4/2014, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti -Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Cristian Stan, Sorin Gheorghe Drăgan şi Tudor Daniel Cocioc cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

17. Prin Încheierea din 27 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 979/182/2014, Tribunalul Maramureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Mihai Radu Pop cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

18. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 încalcă principiile privind aplicarea legii penale mai favorabile, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, întrucât nu permit reducerea pedepsei aplicate printr-o hotărâre rămasă definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, dacă respectiva pedeapsă nu depăşeşte maximul special prevăzut de noul Cod penal. Arată că textul de lege criticat îngrădeşte astfel aplicarea art. 15 din Codul penal din 1969 referitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Consideră că orice modificare a instituţiilor cu natură mixtă trebuie să fie însoţită de o repunere în discuţie a cauzelor definitiv judecate pentru a asigura tuturor persoanelor condamnate definitiv beneficiul legii penale mai favorabile.

19. Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Prahova - Secţia penală, Judecătoria Brăila - Secţia penală, Tribunalul Galaţi - Secţia penală, Judecătoria Găeşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penala şi Tribunalul Maramureş - Secţia penală apreciază că' excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 este neîntemeiată.

20. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

21. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 sunt constituţionale.

22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile autorilor excepţiei prezenţi, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, având următorul cuprins: "Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi."

25. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 53 referitor la condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, precum şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 7 referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 21 referitor la nediscriminare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012, reţinând că autorii acesteia critică încălcarea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispoziţiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât şi dispoziţiile art. 15 alin. 1 din Codul penal din 1969.

27. Curtea a reţinut existenţa anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

28. Astfel, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).

29. De asemenea, Curtea a observat că numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a reţinut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză.

30. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate, descris mai sus, şi a altor drepturi sau valori constituţionale care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

31. În acest sens, Curtea a observat că principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

32. De asemenea, Curtea a observat şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a amintit importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale (Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunţată în Cauza C 526/08, paragraful 26). Acest principiu este expresia principiului securităţii juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunţată în Cauza C-126/97, paragraful 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca deciziile judecătoreşti devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 3 septembrie 2009, pronunţată în Cauza C 2/08, paragraful 22).

33. Aşa fiind, având în vedere importanţa principiilor autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi cel al separaţiei puterilor în stat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie.

34. De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, a statuat că, potrivit noii soluţii legislative, consacrate de art. 6 din Codul penal, "singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege".

35. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din perspectiva principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, Curtea a observat că instanţa europeană a statuat că articolul 7 paragraful 1 din Convenţie garantează nu numai principiul neretroactivităţii legii penale mai severe, ci şi principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu este încorporat în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferenţe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Aşa fiind, instanţa de contencios constituţional a tras concluzia că, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa europeană are în vedere situaţia în care ulterior comiterii unei infracţiuni, dar înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, o nouă lege prevede impunerea unei pedepse mai blânde, în acest caz autorul infracţiunii trebuind să beneficieze de legea penală mai favorabilă. Astfel, în vreme ce o lege dezincriminatoare ulterioară se aplică autorilor faptelor până la momentul executării complete a pedepselor, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, li se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândeşte autoritatea de lucru judecat.

36. Având în vedere cele reţinute, Curtea a constatat Că dispoziţiile criticate nu contravin principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile prevăzut de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

37. Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea a observat că autorii excepţiei deduc neconstituţionalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunţarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive.

38. Cu privire la această critică, Curtea a apreciat că analiza în cauză porneşte de la ipoteza că ambele categorii de persoane între care se realizează comparaţia de către autorii excepţiei sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică. Curtea a constatat însă că diferenţa rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancţiunile aplicate depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât şi de art. 6 din Codul penal actual, pe când în cazul celei de-a două categorii, în care se găsesc şi autorii excepţiei, sancţiunile aplicate acestora nu depăşesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal actual.

39. Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror pedeapsă definitivă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalităţii.

40. În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate sub imperiul acestei legi şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziţii, prin Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situaţii identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că tratamentul juridic diferenţiat este justificat şi nu se poate vorbi despre existenţa unei discriminări.

41. Referitor la invocarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, prin cele două decizii mai sus menţionate, Curtea a constatat că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia se rezumă la a reda textul din Constituţie, fără a arăta, în mod concret, în ce constă contrarietatea dintre aceste prevederi constituţionale şi textul de lege criticat, astfel încât critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută. Curtea Constituţională nu se poate substitui autorului excepţiei în formularea unor critici de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât prevederile constituţionale invocate nu susţin prin ele însele neconstituţionalitatea textelor de lege criticate.

42. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea nu poate reţine nici criticile formulate cu privire la încălcarea prevederilor art. 21 şi 24 din Constituţie, respectiv a prevederilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Totodată, art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală nu are incidenţă în cauza de faţă.

43. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege ce fac obiectul excepţiei, a art. 53 din Constituţie, aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu s-a constatat.

44. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

45. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Şulcu şi Ionuţ Adrian Sterpu în dosarele nr. 15.623/236/2013 şi nr. 207/236/2014 ale Judecătoriei Giurgiu, de Georgiana Marilena Bucur în Dosarul nr. 1.204/105/2014 al Tribunalului Prahova - Secţia penală, de Alexandru Mihai Costof în Dosarul nr. 2.000/196/2014 al Judecătoriei Brăila - Secţia penală, de Nicuşor Bordea şi Ciprian Stanciu în dosarele nr. 542/121/2014 şi nr. 785/121/2014 ale Tribunalului Galaţi - Secţia penală, de Silviu Doru Niţă în Dosarul nr. 987/232/2014 al Judecătoriei Găeşti, de Cristian Stan, Sorin Gheorghe Drăgan şi Tudor Daniel Cocioc în dosarele nr. 8.211/4/2014, nr. 6.708/4/2014 şi nr. 5.266/4/2014 ale Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi de Mihai Radu Pop în Dosarul nr. 979/182/2014 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Giurgiu, Tribunalului Prahova - Secţia penală, Judecătoriei Brăila - Secţia penală, Tribunalului Galaţi - Secţia penală, Judecătoriei Găeşti, Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi Tribunalului Maramureş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 septembrie 2014.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 876 din data de 3 decembrie 2014