DECIZIE nr. 866 din 10 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă

Daniel Marius Morar

- preşedinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Andreea Costin

- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Vasile Galea şi Viorica Galea în Dosarul nr. 4.670/111/2013* al Tribunalului Bihor - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 556D/2015.
2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 24 noiembrie 2015, în prezenţa reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Mircea Ursuţa din Baroul Bihor, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 10 decembrie 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
3. Prin Încheierea din 25 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.670/111/2013*, Tribunalul Bihor-Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Vasile Galea şi Viorica Galea într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire, formulată în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, împotriva unei sentinţe civile prin care, fără a se evoca fondul, acţiunea autorilor excepţiei a fost respinsă ca prematur introdusă.
4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă impun ca şi condiţie de revizuire evocarea fondului prin hotărârea supusă revizuirii, cazurile de excepţie fiind prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol. Însă printre excepţiile prevăzute la alin. (2) al art. 509 din Codul de procedură civilă nu se regăseşte şi cazul în care revizuirea unei hotărâri poate fi solicitată dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii, adică situaţia prevăzută la art. 509 alin. (1) pct. 11. Aşadar, se arată că, în mod inexplicabil, legiuitorul a ales să impună această condiţie şi în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, chiar dacă în numeroase cazuri, precum este şi cel de faţă, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea unor aspecte ce ţin de procedură, astfel încât în mod neconstituţional hotărârile ce nu evocă fondul nu pot face obiectul unei cereri de revizuire conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă.
5. În continuare se susţine că, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Însă, în cazul în care Curtea constată că o prevedere legală ce ţine de termenul de exercitare a unei acţiuni este neconstituţional, decizia sa nu va putea produce niciun efect, deoarece hotărârile definitive pronunţate în baza respectivei excepţii de procedură nu vor putea fi supuse revizuirii, potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă. Prin imposibilitatea de a obţine revizuirea unei astfel de hotărâri se încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Accesul liber la justiţie este încălcat în măsura în care justiţiabilul este împiedicat să supună judecăţii fondul cauzei sale, deşi nejudecarea fondului nu îi este imputabilă, datorându-se exclusiv culpei legiuitorului care a reglementat o condiţie procedurală de exercitare a acţiunii contrară dispoziţiilor constituţionale.
6. Decizia Curţii Constituţionale rămâne o simplă satisfacţie de ordin juridic, deoarece decizia Curţii Constituţionale prin care s-a înlăturat o piedică neconstituţională a accesului la justiţie nu produce efecte în practică, drepturile rămânând teoretice şi iluzorii.
7. Caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale nu poate fi înlăturat prin voinţa legiuitorului care a stabilit că doar hotărârile care evocă fondul pot fi supuse revizuirii. O decizie a Curţii Constituţionale, sub aspectul efectelor pe care le produce în ordinea juridică, poate fi comparată cu o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, însă în cazul acesteia din urmă nu se impune condiţia evocării fondului.
8. Autorii excepţiei mai susţin că se încalcă şi dispoziţiile art. 16 din Legea fundamentală, deoarece nu este asigurată o egalitate a cetăţenilor în faţa legii. Astfel, persoanele cărora li s-a respins o acţiune în baza unui aspect legat de procedură, constatat ulterior ca fiind neconstituţional, nu beneficiază de efectele deciziei Curţii Constituţionale.
9. Tribunalul Bihor - Secţia I civilă apreciază că dispoziţiile legale criticate contravin normelor din Legea fundamentală indicate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că lipsesc de efecte o decizie obligatorie a Curţii Constituţionale.
10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care, fără a se evoca fondul, acţiunea a fost respinsă, iar Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii. În acest sens, apreciază că reglementarea condiţiei evocării fondului, ca o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri judecătoreşti, obstrucţionează accesul liber la justiţie al justiţiabililor, garantat de art. 21 din Constituţie. Prin excluderea de la posibilitatea revizuirii a hotărârilor rămase definitive, ca urmare a soluţionării unei excepţii procesuale, înainte ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii, se ajunge la situaţia de a nu se pune la dispoziţia justiţiabilului un instrument eficient pentru protejarea drepturilor sale constituţionale. Apreciază că decizia prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate trebuie să profite tuturor celor îndreptăţiţi, chiar dacă în procesele judecate nu au fost pronunţate hotărâri definitive prin care să se intre în cercetarea fondului.
12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă. Curtea observă că, după sesizarea sa, Codul de procedură civilă a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, dispoziţiile legale criticate păstrând numerotarea şi soluţia legislativă. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
- Art. 509: Obiectul şi motivele revizuirii: "(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: [...]
11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.
(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul."
15. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 147 alin. (4) privind deciziile Curţii Constituţionale.
16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine ca, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", iar, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că acestea "îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept". Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora. În interpretarea dispoziţiilor menţionate, Curtea a reţinut că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii fac parte din ordinea juridică normativă, prin efectul lor prevederea neconstituţională încetându-şi aplicabilitatea pentru viitor (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). În ceea ce priveşte dispoziţiile legale care nu mai sunt în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, Curtea a reţinut prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, că acestea vor fi înlăturate de la aplicare în toate situaţiile juridice în care continuă să-şi producă efectele juridice neconstituţionale, în virtutea principiului "tempus regit actum". Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reţine că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii nu trebuie să se aplice numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, ci trebuie să profite, în primul rând, autorului excepţiei de neconstituţionalitate lezat în drepturile sale prin norma constatată ca fiind contrară Legii fundamentale. Aceasta cu atât mai mult cu cât excepţia de neconstituţionalitate constituie întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluţionare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007).
17. În acest sens, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care a fost ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei. Aşadar, deciziile instanţei constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text legal au reprezentat motiv de revizuire odată cu adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, act normativ prin care s-a eliminat suspendarea judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate şi, în materie civilă, a fost reglementat un nou motiv de revizuire la art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865.
18. Având în vedere faptul că autorii excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză solicită instanţei de fond revizuirea unei hotărâri definitive, prin care nu s-a evocat fondul, motivat de faptul că prin Decizia nr. 616 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2015, Curtea le-a respins ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale pe care s-a întemeiat acea hotărâre, soluţie procedurală pronunţată de instanţa constituţională ca urmare a admiterii, în prealabil, a aceleiaşi excepţii invocate însă la sesizarea altor persoane, respectiv prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, Curtea apreciază necesar să reamintească jurisprudenţa sa referitoare la hotărârile care sunt supuse revizuirii.
19. După adoptarea Legii nr. 177/2010, având în vedere că, în materie civilă, dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 stabileau că revizuirea se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii, jurisprudenţa instanţei constituţionale s-a conturat în sensul că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică numai în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate până la data menţionată, ipoteză în care decizia constituie temei al revizuirii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012).
20. Astfel, există situaţii în care se invocă excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi texte legale care au fost constatate ca fiind neconstituţionale anterior momentului publicării deciziei, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate, potrivit jurisprudenţei, va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, pe temei procedural, conform art. 29 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 47/1992. Această abordare jurisprudenţială s-a întemeiat pe considerentul că un text de lege nu poate fi constatat neconstituţional de două sau mai multe ori, în sens contrar fiind încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziilor Curţii Constituţionale. Într-o asemenea ipoteză, partea nu poate fi sancţionată pentru lipsă de diligentă, aceasta formulându-şi apărările necesare în cursul litigiului, inclusiv prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate ca mijloc de apărare, şi nici instanţa care a sesizat Curtea Constituţională, întrucât faptul că instanţa constituţională a admis în prealabil excepţia de neconstituţionalitate cu acelaşi obiect, formulată într-o altă cauză, este o chestiune care nu depinde de comportamentul procesual al autorului excepţiei soluţionate ulterior (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 100 din 29 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 28 iulie 1999).
21. Astfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale reprezintă o aplicare activă a dispoziţiilor legale care au însoţit abrogarea fostului art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, interpretând în mod extensiv dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865, ca o garanţie a apărării drepturilor justiţiabililor, stabilind că o decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită atât autorilor acesteia, cât şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei, dar în alte cauze, soluţionate definitiv.
22. Această jurisprudenţa, menţinută şi după adoptarea noului Cod de procedură civilă, se concretizează, de exemplu, prin Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, precitată, Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012, Decizia nr. 616 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2015, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 11 august 2014, Decizia nr. 29 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 11 martie 2015.
23. În acest context, Curtea reaminteşte faptul că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, sau Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012).
24. În continuare, Curtea reţine că în prezenta cauză autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă din perspectiva condiţiei ca o hotărâre judecătorească să poată fi revizuită trebuie să fie pronunţată asupra fondului sau să evoce fondul. Aceştia arată că în cazul unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care, fără a se evoca fondul, acţiunea a fost respinsă, iar Curtea Constituţională a constatat că prevederea legală ce ţine de termenul de exercitare al acţiunii este neconstituţional, hotărârea respectivă nu poate face obiectul unei cereri de revizuire conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă.
25. Curtea a mai analizat condiţia evocării fondului, ca o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire a hotărârilor judecătoreşti definitive întemeiată pe hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-au constatat încălcări ale drepturilor sau libertăţilor fundamentale sau întemeiată pe încălcări ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, Curtea a reţinut că cerinţa evocării fondului în astfel de situaţii este contrară Legii fundamentale şi a constatat prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, că dispoziţiile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.
26. Referitor la critica de neconstituţionalitate din prezenta cauză, Curtea reţine că dispoziţiile art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, procedura de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituţionale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Legea fundamentală.
27. De asemenea, Curtea observă că revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, are drept scop restabilirea adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanţă cu prevederile art. 124 din Constituţie privind înfăptuirea justiţiei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 21 martie 2011, sau Decizia nr. 76 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013).
28. Dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă dau efect juridic deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010). Însă Curtea observă că acest motiv de revizuire nu se aplică decât hotărârilor care vizează fondul, deoarece dispoziţiile art. 509 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu îl enumeră printre motivele care pot fi invocate pentru revizuirea hotărârilor care nu evocă fondul.
29. Or, indiferent de opţiunea legiuitorului pentru reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti, Curtea reţine că obiectivul esenţial al unui astfel de mijloc procedural constă în pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice care să reflecte adevărul, prin revenirea la starea de legalitate conformă cu Legea fundamentală. O hotărâre judecătorească care nu este pronunţată asupra fondului sau care nu evocă fondul, deşi definitivă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe o dispoziţie legală contrară Constituţiei. Prin excluderea de la posibilitatea revizuirii întemeiată pe constatarea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale de către Curtea Constituţională în urma soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, având ca obiect acea dispoziţie, invocată în cauză, a hotărârilor rămase definitive, dar care nu vizează fondul, se ajunge la situaţia în care justiţiabilul nu poate beneficia de un instrument eficient pentru protejarea drepturilor sale constituţionale. Observând acest aspect, Curtea, în repetate rânduri, a statuat în cadrul considerentelor deciziilor sale - deopotrivă obligatorii (a se vedea, în acest sens, paragraful 23 din prezenta decizie) - că revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 din Codul de procedură civilă poate fi exercitată de cel căruia i s-a admis excepţia şi de cel căruia excepţia i-a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, fără a face distincţie că hotărârea a cărei revizuire se cere vizează sau nu fondul. În acest sens, Curtea constată că prin chiar Decizia nr. 616 din 4 noiembrie 2014, în temeiul căreia autorii excepţiei de neconstituţionalitate solicită revizuirea hotărârii pronunţate fără evocarea fondului, a reţinut la paragraful 16 că decizia anterioară de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, poate reprezenta temeiul unei cereri de revizuire, conform art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, după caz, în funcţie de legea procesual civilă aplicabilă.
30. În cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 5 iunie 2011, sau Decizia nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013). Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată.
31. Prin respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de revizuire întemeiate pe prevederile pct. 11 al alin. (1) al art. 509 din Codul de procedură civilă, din cauză că hotărârea a cărei revizuire se cere nu antamează fondul, este lipsit de eficienţă însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât părţile se află în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, ceea ce reprezintă o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora. Astfel, deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale ar fi lipsite de orice efecte juridice, iar rolul instanţei constituţionale ar fi negat. În plus, aceasta echivalează cu o limitare nepermisă a exercitării unei căi de atac.
32. Or, România este un stat de drept în care, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, "respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Curtea Constituţională este, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, "garantul supremaţiei Constituţiei", iar deciziile sale sunt "general obligatorii şi au putere numai pentru viitor potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. Pe aceste dispoziţii constituţionale se întemeiază expresia obligativităţii erga omnes a interpretării şi soluţiei pronunţate de instanţa de contencios constituţional, care implică obligaţia constituţională a tuturor autorităţilor de a aplica întocmai deciziile Curţii la situaţiile concrete în care normele declarate neconstituţionale au incidenţă.
33. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii trebuie să profite celor îndreptăţiţi, chiar dacă în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a prevederii respective s-a pronunţat o hotărâre definitivă prin care nu s-a intrat în cercetarea fondului. Într-o asemenea ipoteză, reglementarea condiţiei evocării fondului ca o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri judecătoreşti încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi accesul liber la justiţie al cetăţenilor, garantat de art. 21 din Legea fundamentală.
34. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate contravin şi principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece, astfel cum s-a arătat, decizia de constatare a neconstituţionalităţii, deşi face parte din ordinea juridică normativă, considerentele, cât şi dispozitivul său fiind general obligatorii, ea nu profită în ipoteza hotărârilor judecătoreşti definitive decât acelor subiecte de drept cărora acestea le-au antamat fondul cauzei.
35. Principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, în sensul prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (2), conform cărora "Nimeni nu este mai presus de lege" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011), astfel încât Curtea reţine că nu există o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru ca o decizie de constatare a neconstituţionalităţii să profite numai unei categorii de justiţiabili în declararea căii de atac a revizuirii, în funcţie de împrejurarea că hotărârea definitivă pronunţată de instanţă evocă sau nu fondul (cu privire la înţelesul noţiunii de discriminare, a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015).
36. Pentru cele arătate, Curtea urmează să constate că sintagma "pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul" din cuprinsul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă este neconstituţională cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora, fiind încălcate dispoziţiile art. 16, art. 21 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
37. Referitor la dispoziţiile art. 509 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea observă că acestea exceptează de la cerinţa, cuprinsă în alin. (1), a antamării fondului, revizuirea hotărârilor care nu evocă fondul în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. În consecinţă, având în vedere constatarea neconstituţionalităţii sintagmei "pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul" din cuprinsul art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora, critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. (2) nu poate fi reţinută. În acest context, Curtea constată că legiuitorul are obligaţia de a reglementa mecanismele corespunzătoare respectării normelor constituţionale, fără de care acestea ar avea un caracter pur declarativ şi iluzoriu.
38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Galea şi Viorica Galea în Dosarul nr. 4.670/111/2013* al Tribunalului Bihor - Secţia I civilă şi constată că sintagma "pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul" din cuprinsul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă este neconstituţională cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 509 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bihor - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 10 decembrie 2015.
-****-

PREŞEDINTE,

DANIEL MARIUS MORAR

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 69 din data de 1 februarie 2016