DECIZIE nr. 683 din 19 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 193, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Augustin Zegrean

- preşedinte

Valer Dorneanu

- judecător

Toni Greblă

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Afrodita Laura Tutunaru

- magistrat-asistent

Cu participarea în şedinţa publică din 4 noiembrie 2014 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 193, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată din oficiu de către instanţa de judecată în Dosarul nr. 54.154/301/2013 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 484D/2014.
2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 4 noiembrie 2014 cu participarea reprezentantului Ministerului Public şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a amânat succesiv pronunţarea pentru 11 noiembrie 2014, 12 noiembrie 2014 şi, respectiv, 19 noiembrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
3. Prin Încheierea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 54.154/301/2013, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 196 alin. (2) şi (3) raportat la art. 194 alin. (1) şi art. 193 din Codul penal, precum şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată din oficiu de instanţa de judecată într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969.
4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi, la accesul liber la justiţie şi la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Astfel, dezincriminarea infracţiunii de vătămare corporală din culpă săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru efectuarea unei activităţi, ce are ca rezultat vătămări corporale ce necesită până la 90 de zile de îngrijiri medicale, este neconstituţională, fapta fiind de natura şi gravitatea necesară a justifica protecţia socială cu caracter public, penal, având în vedere, de exemplu, frecvenţa mare a accidentelor de circulaţie soldate cu vătămări corporale, prin raportare la egalitatea în faţa legii - fiind evidentă discriminarea faţă de cei judecaţi şi condamnaţi definitiv pentru fapte similare de vătămare corporală din culpă ce au necesitat peste 10 zile de îngrijiri medicale. Instanţa apreciază totodată că prin dezincriminarea acestei fapte a cărei periculozitate socială este evident ridicată garantarea dreptului la integritate fizică şi psihică şi a accesului la justiţie este înlăturată, victimele acestor infracţiuni fiind obligate să urmeze proceduri civile costisitoare pentru repararea prejudiciilor de cele mai multe ori însemnate ca valoare atunci când este vorba de îngrijiri medicale ce depăşesc 20-30 de zile, fără a fi necesar a mai aminti de cele încadrate între 40-90 de zile de îngrijiri medicale.
5. Aşa fiind, instanţa socoteşte ca neconstituţională dezincriminarea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 3 raportat la art. 180 alin. 2 şi art. 182 alin. 1 din Codul penal din 1969, consecinţă a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 187/2012 prin raportare la art. 196 alin. (2) şi (3), art. 194 alin. (1) şi art. 193 din actualul Cod penal.
6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 193 cu denumirea marginală Lovirea sau alte violenţe, art. 194 alin. (1) cu denumirea marginală Vătămarea corporală, art. 196 alin. (2) şi (3) cu denumirea marginală Vătămarea corporală din culpă şi art. 4 cu denumirea marginală Aplicarea legii penale de dezincriminare din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care au următorul conţinut:
- Art. 193 din Codul penal: "(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.";
- Art. 194 alin. (1) din Codul penal: "(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.";
- Art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal: "(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.";
- Art. 4 din Codul penal: "Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.";
- Art. 3 din Legea nr. 187/2012: "(1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.
(2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire."
10. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 22 referitor la Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.
11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată din oficiu de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală într-un dosar în care la data de 17 octombrie 2013 inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969. Potrivit acelor dispoziţii constituia infracţiune fapta săvârşită din culpă prin care s-au produs vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare între 10 şi maximum 60 de zile de îngrijiri medicale, vătămări ce au fost produse ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi (cum ar fi nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice urmată de un accident de circulaţie soldat cu victime cărora li s-au pricinuit vătămări corporale).
12. La data de 1 februarie 2014, potrivit art. 250 coroborat cu art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Codul penal din 1969 a fost abrogat. Noile dispoziţii penale care sancţionează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) şi (3) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, legiuitorul a înţeles să o incrimineze, asemeni vechii reglementări, prin stabilirea în conţinutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum şi a laturii obiective în ce priveşte urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deşi a preluat aceleaşi elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969 (adică existenţa culpei, precum şi vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale - în prezent 90 de zile), condiţionează întrunirea lor de alte 3 elemente alternative, şi anume subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracţiune dacă conducătorul auto nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe psihoactive.
13. De aceea, instanţa de judecată apreciază că, ţinând seama de împrejurarea că fapta supusă cercetării judecătoreşti, deşi era infracţiune sub tărâmul Codului penal din 1969, în prezent a fost dezincriminată, întrucât, în acord cu art. 3 din Legea nr. 187/2012, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive, o astfel de dezincriminare lipseşte persoanele vătămate de protecţia penală de care au beneficiat anterior, fiind afectat dreptul la integritate fizică şi psihică. Totodată, prevederile legale criticate instituie o discriminare între persoanele care au săvârşit infracţiuni identice şi au fost condamnate deja pentru acestea şi persoanele care până la apariţia legii noi nu au fost încă judecate.
14. Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, Curtea constată că, potrivit art. 595 din Codul de procedură penală, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intervenit o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, instanţa va lua măsuri pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare. Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea privitoare la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate definitiv şi cele care se află în curs de judecată.
15. De aceea, Curtea reafirmă faptul că, în ce priveşte principiul egalităţii, în mod constant, în jurisprudenţa sa a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, în prezenta cauză, persoanele la care se face referire nu se regăsesc în situaţii identice (unele au fost condamnate definitiv, iar altele nu), astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorul excepţiei, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014).
16. În ce priveşte critica referitoare la încălcarea accesului liber la justiţie în vederea protejării dreptului la integritate fizică şi psihică a persoanei, Curtea constată că, deşi o astfel de faptă nu mai constituie infracţiune, partea vătămată se poate îndrepta împotriva autorului său urmând procedurile civile, situaţie care se putea întâmpla şi sub tărâmul reglementării anterioare dacă persoana vătămată nu se constituia parte civilă în procesul penal pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite. Incriminarea/Dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi existenţele constituţionale. În cauza de faţă, Curtea reţine că prin reglementarea protecţiei penale a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea vătămărilor corporale din culpă prin care s-au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare mai puţin de 90 de zile. Astfel, în acest context legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului, în sfera răspunderii civile delictuale.
17. În sfârşit, în acord cu dispoziţiile art. 61 din Constituţie, unica autoritate legiuitoare la ţării este Parlamentul, care are deplina libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înţelege să o implementeze.
18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de instanţa de judecată în Dosarul nr. 54.154/301/2013 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 193, art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 19 noiembrie 2014.
-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

OPINIE SEPARATĂ
1. În dezacord cu soluţia adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, considerăm că sunt neconstituţionale dispoziţiile legale criticate prin care a fost dezincriminată infracţiunea de vătămare corporală care a avut ca rezultat producerea unor leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, deoarece este afectat dreptul la integritate fizică consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituţie.
2. Infracţiunea de vătămare corporală avută în vedere de legiuitorul român constă într-o atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţi, vizând, astfel, integritatea fizică a persoanei. Fie că este săvârşită cu intenţie, fie că este săvârşită din culpă, obiectul juridic special faptei îl constituie relaţiile sociale a căror normală desfăşurare nu este posibilă fără ocrotirea prin mijloace de drept penal a securităţii fizice a persoanei şi cărora li se aduce atingere prin săvârşirea actelor de vătămare corporală. Cât priveşte infracţiunea de vătămare corporală din culpă, aceasta se poate săvârşi atât prin activităţi pozitive (comisiune), cât şi prin atitudini negative (omisiune), iar, în ce priveşte latura subiectivă, aceasta se încadrează potrivit art. 16 alin. (4) din Codul penal, sub forma culpei, adică atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar "nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce ori atunci când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă".
3. Potrivit dispoziţiilor art. 196 alin. (3) coroborat cu art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) şi art. 193 alin. (1) din Codul penal, lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice care produc leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale şi care au fost săvârşite ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Această normă legală vizează şi vătămările corporale din culpă produse ca urmare a încălcării reglementărilor legale în materia circulaţiei pe drumurile publice. Cu alte cuvinte, fapta conducătorului auto care a provocat un accident de circulaţie prin care s-a cauzat vătămarea corporală din culpă a unei persoane a cărei leziuni au necesitat pentru vindecare 90 de zile de îngrijiri medicale nu mai constituie infracţiune.
4. În opinia noastră, legiuitorul, prin reglementarea unui termen atât de extins pentru ca fapta să poată fi calificată ca fiind infracţiune, a prejudiciat protecţia constituţională de care se bucură dreptul constituţional la integritate fizică. Potrivit art. 22 alin. (1) din Constituţie, dreptul la integritate fizică a persoanei este garantat. Această garanţie constituţională, absolută prin natura sa, este opozabilă şi, în consecinţă, trebuie respectată de către legiuitorul ordinar, care, prin întreaga sa activitate normativă, este, astfel, obligat să se supună acesteia. Prin urmare, legiuitorul trebuie să asigure un cadru normativ care să protejeze persoana de ingerinţele exterioare care îi afectează dreptul la integritate fizică; protecţia normativă are, desigur, o valenţă dublă, respectiv una preventivă şi alta represivă, tocmai pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului. Dacă în privinţa configurării laturii preventive, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, în privinţa celei represive marja sa este limitată în sensul că protecţia penală devine mijlocul principal de protecţie, iar cea civilă fiind măsura subsidiară care trebuie să o însoţească. Separarea acestora trebuie să fie justificată, pentru că, în caz contrar, s-ar afecta însăşi substanţa dreptului.
5. Raportând cele de mai sus la ipoteza normativă analizată constatăm că în privinţa domeniului circulaţiei pe drumurile publice caracterul preventiv al măsurilor etatice prin care se protejează dreptul la integritate fizică se referă chiar la normele de siguranţă rutieră, în timp ce normele care pedepsesc conduita contrară măsurilor de siguranţă rutieră sunt reprezentate de cele contravenţionale sau penale. Aşadar, rezultă că din coroborarea textelor anterior arătate din Codul penal se ajunge la slăbirea/fragilizarea protecţiei penale a dreptului la integritate fizică a persoanei.
6. Într-adevăr, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, însă acest principiu constituţional nu trebuie privit izolat, ceea ce înseamnă că aplicarea sa trebuie să ţină seama de respectarea atât a drepturilor fundamentale, cât şi a celorlalte principii constituţionale (a se vedea, Decizia nr. 101 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011). De asemenea, dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie reprezintă temeiul constituţional care conferă legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili atât infracţiunile şi pedepsele, cât şi drepturile şi a obligaţiile părţilor din cadrul raportului juridic de drept penal. Este de principiu că, în temeiul textelor constituţionale anterior evocate, ţine de rolul şi de competenţa exclusivă a Parlamentului de a reglementa măsurile care ţin de politica penală a statului, însă aceste măsuri nu se bucură prin ele însele de o prezumţie absolută de constituţionalitate, din contră, astfel cum s-a arătat mai înainte, acestea trebuie să respecte în primul rând drepturile fundamentale. De altfel, cenzurarea opţiunii legiuitorului de a dezincrimina o infracţiune nu este novatoare, sens în care arătăm că pentru raţiuni ce au ţinut de protejarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, instanţa de contencios constituţional a înţeles să sancţioneze intervenţia legiuitorului referitoare la scoaterea din sfera ilicitului penal a faptelor de insultă şi calomnie (a se vedea Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007).
7. În raport cu art. 22 din Constituţie, cu referire la dreptul la integritate fizică, politica penală a legiuitorului trebuie să răspundă caracterului ambivalent al acestui drept, respectiv să asigure o protecţie penală a acestuia de natură a garanta caracterul efectiv al dreptului. Cu privire la normele legale analizate constatăm că acestea reglementează scoaterea din sfera ilicitului penal a infracţiunilor de vătămare corporală din culpă care au avut ca rezultat un număr de cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale, aşadar ele consfinţesc decuplarea protecţiei penale de cea civilă. Apreciem că, prin modul de reglementare a acestei infracţiuni, legiuitorul a încălcat marja sa de apreciere în privinţa configurării normelor juridice penale, afectând, astfel, protecţia constituţională a unui drept fundamental. Din analiza expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu rezultă necesitatea instituirii unui răspuns la o nevoie socială imperioasă care să justifice reglementarea adoptată, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a indicat care a fost scopul legitim urmărit prin această măsură de politică penală, astfel încât este imposibilă realizarea unui examen de proporţionalitate a măsurii analizate pentru a se determina dacă aceasta afectează sau nu chiar substanţa dreptului. Dincolo de acest aspect apreciem că o asemenea măsură nici nu poate urmări un scop legitim, ceea ce înseamnă că nu îndeplineşte un parametru esenţial în cadrul unui examen de proporţionalitate.
8. Faptul că răspunderea a fost plasată pe tărâmul răspunderii civile delictuale nu este de natură a schimba datele problemei, ci, din contră, demonstrează mecanismul firav de protecţie al dreptului. Astfel, în ipoteza în care vătămarea corporală din culpă ar fi preluat soluţia legislativă cuprinsă în Codul penal din 1969, partea vătămată se putea constitui ca parte civilă, iar acţiunea sa judiciară era mult uşurată prin faptul că acţiunea civilă era alăturată celei penale. În schimb, în prezent, persoana vătămată trebuie să formuleze ea însăşi cerere de chemare în judecată potrivit exigenţelor Codului de procedură civilă (art. 194-200 din Cod), cu indicarea chiar a dovezilor şi, eventual, prin administrarea unui probatoriu. Toate acestea implică ab initio în sarcina reclamantului cheltuieli judiciare, acestea întinzându-se de la plata taxei judiciare de timbru stabilite în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii [în condiţiile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, având în vedere că este o acţiune evaluabilă în bani], cheltuieli ocazionate de onorariul avocaţial până la plata expertizelor necesare într-un astfel de caz. De asemenea, sarcina probei pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală a celui vinovat incumbă în mod exclusiv persoanei care a suferit prejudiciul, astfel încât aceasta trebuie să demonstreze existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală. Aşadar, persoana care a suferit astfel de vătămări este pusă într-o situaţie vulnerabilă, dar şi într-o reală dificultate, ea fiind, practic, cea obligată, fără concursul statului, să depună diligenţele necesare pentru a-şi apăra dreptul la integritate fizică.
9. Mai mult, în cazul în care vătămarea corporală din culpă a fost ca urmare a unui accident de circulaţie, atunci autorul acesteia, ştiind că nu mai este răspunzător din punct de vedere penal, este tentat să ignore regulile referitoare la traficul rutier câtă vreme singura sancţiune posibilă constă într-o răspundere civilă delictuală care, potrivit art. 24 alin. (2) lit. b) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, este acoperită de poliţa de răspundere civilă auto până la concurenţa sumei de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. Aşadar, persoana vătămată ajunge de iure să se judece cu societatea de asigurări, având în vedere că "drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi" [a se vedea art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995]. Rezultă că, prin efectul contractului de asigurare, persoana vinovată nu suportă în mod direct rigorile răspunderii civile sau penale, persoana vătămată fiind astfel obligată să îşi apere ea singură dreptul subiectiv în raport cu societatea de asigurări. În aceste condiţii, ţinând cont de obligaţia statului de garantare a dreptului la integritate fizică a persoanei, apreciem că legiuitorul nu poate adopta o reglementare care, din punct de vedere penal, să exonereze persoana vinovată de încălcarea integrităţii corporale ori a sănătăţii altei persoane, în caz contrar, aşadar, prin crearea premiselor normative necesare încălcării dreptului, ajungându-se chiar la legitimizarea acestora.
10. Având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile legale criticate este evident că dezincriminarea prin actualul Cod penal a faptei prevăzute de art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969, deci a infracţiunii de vătămare corporală din culpă în situaţia în care autorul ei nu este sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive, contravine prevederilor art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la integritate fizică şi psihică din Constituţie, pentru că nu se poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută persoanelor vătămate prin infracţiunea menţionată, de a obţine despăgubiri în cadrul procesului civil.
11. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecţiei juridice penale a drepturilor fundamentale. Faptul că legiuitorul a reglementat protecţia penală a dreptului la integritate fizică şi psihică prin incriminarea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) şi (2) din Codul penal nu acoperă, în mod integral, sfera de cuprindere a dreptului constituţional la integritate fizică în situaţia în care integritatea fizică a persoanei fost afectată prin culpă.
12. Pentru considerentele mai sus expuse, considerăm că dispoziţiile art. 196 alin. (3) prin raportare la cele ale art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) şi art. 193 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate ar fi trebuit admisă.
-****-

Judecător,

prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 47 din data de 20 ianuarie 2015