Document embed

DECIZIE nr. 180 din 26 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 22, art. 24 alin. (2)-(4) şi art. 41 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Claudia-Margareta Krupenschi	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16, art. 17 alin. (1), art. 22, art. 24 alin. (2)-(4) şi art. 41 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Societatea Comercială Denis Group - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.523/2/2011* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.117D/2014 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public pentru a pune concluzii. Acesta solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 165/2013, având în vedere considerentele reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 269 din 7 mai 2014, dar şi în cuprinsul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. În privinţa excepţiei referitoare la art. 17 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, solicită respingerea ei ca inadmisibilă, arătând că acest text nu este incident faţă de obiectul litigiului în care a fost ridicată excepţia.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia civilă nr. 6.818 din 25 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.523/2/2011*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16, art. 17 alin. (1), art. 22, art. 24 alin. (2)-(4) şi art. 41 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Societatea Comercială Denis Group - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs promovat de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva unei sentinţe civile prin care recurenta-pârâtă a fost obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire aferentă dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti, cu precizarea că, în cursul procesului, cuantumul valoric al despăgubirilor a fost stabilit prin raportul de evaluare efectuat şi verificat în dosarul de despăgubire aflat pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine, în esenţă, că aplicarea textelor de lege criticate şi asupra drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, emise în baza dispoziţiilor legale anterioare Legii nr. 165/2013, încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, obligaţia de a respecta Constituţia, supremaţia sa şi legile, principiile neretroactivităţii şi egalităţii legii, precum şi dreptul de proprietate privată. Se arată că din momentul introducerii cererii de chemare în judecată (sub imperiul legii vechi) se naşte în patrimoniul titularului un drept la despăgubiri, ce nu erau plafonate la acel moment. Invocând deciziile Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008, nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 12 din 18 ianuarie 2011, precum şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. LII din 4 iunie 2007, pronunţată într-un recurs în interesul legii, dar şi Hotărârea din 8 martie 2006 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Blecic împotriva Croaţiei, se precizează că nu poate fi invocat principiul aplicării imediate a legii noi, ce reglementează situaţiile juridice aflate în curs de desfăşurare (nefinalizate). În acest sens, se arată că revocabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce putea fi exercitată şi care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunţării hotărârii definitive, astfel că acele hotărâri judecătoreşti definitive sunt obligatorii atât în privinţa dispozitivului, dar şi a considerentelor, care menţionează, în cazul autorului excepţiei, cuantumul valoric al despăgubirilor acordate în urma raportului de evaluare întocmit în dosarul său de despăgubire la solicitarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Aşa fiind, acestea trebuie acordate integral, fără posibilitatea plafonării prevăzute de Legea nr. 165/2013 şi mai ales în considerarea faptului că dreptul recunoscut astfel în instanţă constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi protejat de acest text. În caz contrar şi prin aplicarea retroactivă a acestui act normativ, se creează şi o gravă discriminare, pe de o parte, între persoanele care fie au obţinut despăgubiri în bani sub imperiul legii vechi, fie au o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă favorabilă până la acest moment şi, pe de altă parte, cei care, deşi au introdus o cerere de chemare în judecată tot sub imperiul legii (Legea nr.'247/2005), nu au reuşit să obţină hotărâri judecătoreşti irevocabile până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, datorită unor factori aleatorii.

6. În ce priveşte cesionarii de drepturi litigioase, Legea nr. 165/2013, prin plafonarea cuantumului despăgubirilor la care au dreptul, instituie o dublă discriminare: prima, faţă de ceilalţi titulari ai dreptului, adică proprietar sau moştenitori legali sau testamentari ai acestuia, care au dreptul la despăgubiri integrale şi, respectiv, a doua, faţă de cesionarii de drepturi litigioase care au obţinut integral despăgubiri, în temeiul legii anterioare în materie.

7. Referitor la dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 22 din Legea nr. 165/2013, criticate din perspectiva atribuţiei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a valida sau invalida deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii sau măsurile reparatorii astfel stabilite, se apreciază că asupra acestora "incidental Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 232 din 10 mai 2013 în sensul neconstituţionalităţii lor", întrucât ar încălca principiul neretroactivităţii legii în măsura în care s-ar aplica inclusiv deciziilor emise de entităţile învestite de lege ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a stabilit în concret valoarea despăgubirilor.

8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere normelor fundamentale invocate, sens în care face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 164 din 12 martie 2013 şi la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 11 iunie 2002 şi 29 aprilie 2008, pronunţate în cauzele Willis împotriva Regatului Unit, paragraful 48 şi, respectiv, Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60 şi la Decizia din 20 martie 2012 cu privire la Cererea nr. 13.902/11 pronunţată în Cauza Ionel Panfile împotriva României, paragraful 27.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 16, art. 17 alin. (1), art. 22, art. 24 alin. (2)-(4) şi art. 41 din Legea nr. 165/2013 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare. Analizând motivarea autorului excepţiei, raportat la circumstanţele litigiului, Curtea constată că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 22, art. 24 alin. (2)-(4) şi art. 41

alin. (1) şi (5) din Legea nr. 165/2013, care au următorul cuprins:

- Art. 4 teza a doua: "Dispoziţiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi."

- Art. 16 : "Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7)."

- Art. 17 alin. (1) lit. a): "(1) În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru şi are, în principal, următoarele atribuţii:

a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii;";

- Art. 22: "Prin excepţie de la procedura de evaluare prevăzută de art. 21 alin. (6) şi (7), Secretariatul Comisiei Naţionale analizează dosarele care conţin decizii emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi propune Comisiei Naţionale validarea sau invalidarea măsurilor reparatorii la nivelul stabilit prin decizia entităţii învestite de lege.";

- Art. 24 alin. (2)-(4): "(2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

(3) Numărul de puncte acordat în condiţiile alin. (2) nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilită potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).

(4) În cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6)."

- Art. 41 alin. (1) şi (5): "(1) Plata sumelor da bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în transe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.

(....)

(5) Obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21".

13. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate normele constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi, respectiv, obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la principiul egalităţii în faţa legii şi ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată. De asemenea, autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile legale criticate contravin şi prevederilor art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu referire la art. 20 - Egalitatea în faţa legii şi art. 21 - Nediscriminarea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, la art. 6 paragraful 1 privind dreptul la instanţă şi un proces echitabil şi art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi, respectiv, la art. 1 - Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la aceasta.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă, în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 22 şi ale art. 41 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 165/2013, că aceste norme nu au incidenţă în cauză. Astfel, în speţă nu este vorba nici despre "decizii emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001" , aşa cum prevede art. 22 în ipoteza sa, şi nici despre sume de bani care, potrivit art. 41 alin. (1), au fost acordate cu titlu de despăgubiri, stabilite fie în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fie prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Din datele cuprinse la dosar, respectiv Decizia civilă nr. 6818 din 25 septembrie 2014 (actul de sesizare a Curţii), rezultă că dosarul în cauză nu a fost aprobat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a se încadra în ipoteza normei art. 41 alin. (1) teza întâi, nici nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 prin care fie să se fi stabilit anumite sume cu titlu de despăgubiri cuvenite - ipoteza art. 41 alin. (1) teza a doua -, fie să se fi stabilit obligaţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite titlul de despăgubire - ipoteza art. 41 alin. (5) din lege. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate urmează, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, să fie respinsă ca inadmisibilă.

15. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 16 şi art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, Curtea constată că, prin Decizia nr. 20 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 26 februarie 2015, a analizat critici de neconstituţionalitate asemănătoare celor formulate în prezenta cauză. Respingând, ca neîntemeiată, excepţia, Curtea a reţinut, cu acel prilej (paragraful 18 din decizie), că diferenţa de tratament juridic instituită de legiuitor între persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul legislaţiei reparatorii anterioare, pe de o parte, şi persoanele către care au fost înstrăinate aceste drepturi, pe de altă parte, nu este de natură a crea o discriminare, astfel cum aceasta este consacrată la nivel constituţional şi este reflectată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale. Potrivit acesteia, tratamentul diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii similare este considerat a fi discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu urmăreşte un obiectiv legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele întrebuinţate şi obiectivul avut în vedere (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Curţii Constituţionale nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, precum şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 11 iunie 2002 şi 29 aprilie 2008, pronunţate în cauzele Willis împotriva Regatului Unit, paragraful 48, şi, respectiv, Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Având în vedere obiectul de reglementare al Legii nr. 165/2013, şi anume măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi domeniul special de reglementare, constând în acordarea de măsuri reparatorii, în considerarea abuzurilor săvârşite în perioada comunistă în materia preluărilor de către stat a imobilelor proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice private, Curtea Constituţională a apreciat că opţiunea legiuitorului de a exclude de la măsura reparatorie a restituirii în natură, precum şi de la cea a compensării integrale prin puncte a persoanelor în patrimoniul cărora a fost transmis, prin intermediul unor contracte cu titlu oneros, dreptul de a obţine măsurile reparatorii apare ca fiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, dat fiind faptul că asupra acestora din urmă nu s-au răsfrânt direct sau indirect măsurile de preluare abuzivă.

16. Curtea a mai constatat că nu se poate susţine nici existenţa unei discriminări între cesionarii de drepturi ce şi-au valorificat drepturile în condiţiile legislaţiei anterioare şi cei care se supun prevederilor Legii nr. 165/2013, deoarece cele două categorii de subiecte de drept nu se află obiectiv în aceeaşi situaţie, pentru simplul fapt că fiecare dintre acestea se supune unui act normativ diferit, potrivit principiului tempus regit actum şi al aplicării imediate a legii noi (paragraful 19 din decizie).

17. Referitor la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate din perspectiva nerespectării unui "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea, prin decizia precitată, paragraful 20, a reamintit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care a statuat că normele convenţionale amintite nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. Aceasta, deoarece anumite obiective legitime, de utilitate publică, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală (a se vedea în acest sens hotărârile din 21 februarie 1986 şi din 8 iulie 1986, pronunţate în cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit şi, respectiv, Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit).

18. Având în vedere natura asemănătoare a criticilor formulate în dosarul de faţă cu cele examinate prin Decizia nr. 20 din 21 ianuarie 2015, Curtea constată că, pentru identitate de raţiune, cele reţinute prin această decizie îşi menţin mutatis mutandis valabilitatea şi în prezenta cauză.

19. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, Curtea, analizând specificul litigiului, constată că în cauză îşi găseşte aplicarea, sub aspectul considerentelor, Decizia nr. 724 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, această excepţie de neconstituţionalitate, argumentând, în esenţă, că în ipoteza în care nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ci, eventual, a fost emis doar un act al entităţii învestite de lege prin care se propune acordarea de despăgubiri, este justificat ca o autoritate centrală - în speţă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor - să efectueze un control suplimentar ulterior şi să valideze/invalideze deciziile prin care entităţile învestite de lege au propus acordarea de despăgubiri. Aceasta deoarece în speţă nu este incidentă Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate. Autorul excepţiei de faţă nu este destinatarul unei astfel de hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ci doar a uneia definitive, ce constituie, de altfel, obiectul recursului în cursul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Aşa fiind, şi această excepţie urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 şi cu unanimitate de voturi în privinţa celorlalte dispoziţii legale criticate,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 22 şi ale art. 41 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Societatea Comercială Denis Group - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.523/2/2011* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a) şi ale art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 26 martie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 395 din data de 5 iunie 2015