Document embed

DECIZIE nr. 1 din 19 ianuarie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Dosar nr. 29/1/2014/HP/P

Corina Michaela Jîjîie	- preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Completului
Rodica Aida Popa	- judecător la Secţia penală
Luciana Mera	- judecător la Secţia penală
Ştefan Pistol	- judecător la Secţia penală
Silvia Cerbu	- judecător la Secţia penală - judecător-raportor
Maricela Cobzariu	- judecător la Secţia penală
Ana Maria Dascălu	- judecător la Secţia penală
Ioana Alina Ilie	- judecător la Secţia penală
Ilie Iulian Dragomir	- judecător la Secţia penală
Claudia Nicoleta Nedelea	- magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27⁴ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La şedinţa de judecată a participat doamna Claudia Nicoleta Nedelea, magistrat-asistent în cadrul secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul procuror Cosmin Grancea din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii. În acest context, a arătat că la nivelul instanţelor naţionale s-au conturat următoarele opinii:

Cu privire la prima problemă de drept supusă dezlegării, în opinie majoritară, s-a susţinut că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal reprezintă o formă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

În a doua opinie exprimată s-a apreciat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă.

În a treia opinie exprimată s-a apreciat că în conţinutul art. 308 din Codul penal este descrisă o infracţiune autonomă, arătându-se că acest text de lege reglementează o infracţiune de sine stătătoare, şi anume delapidarea săvârşită de un funcţionar care nu este funcţionar public, şi nu reprezintă o cauză de reducere a pedepsei şi nici o formă atenuată a infracţiunii în discuţie.

Cu privire la a doua problemă de drept supusă dezlegării, în opinie majoritară, s-a apreciat că pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

În opinie minoritară s-a considerat că pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

Magistratul-asistent a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai învederat că la data de 12 decembrie 2014 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.725/C/3402/III-5/2014 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţie Judiciare - Serviciul judiciar penal a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză, fiind depuse şi concluzii scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, prealabil discutării problemei de drept ridicate de Curtea de Apel Oradea, va face referiri cu privire la admisibilitatea sesizării. În acest sens a susţinut că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, având în vedere că sesizarea a fost formulată de un complet al Curţii de Apel Oradea, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, cauza se află în cursul judecăţii, chestiunea de drept supusă dezlegării nu a mai făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, iar de lămurirea acesteia depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Pe fondul problemei de drept supuse dezlegării a arătat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal prevede, într-o formă unică, variante atenuate ale unora dintre infracţiunile de corupţie şi de serviciu. În primul alineat al articolului este definit subiectul activ al variantei atenuate - funcţionarul privat, iar în alineatul doi este prevăzută sancţiunea aplicabilă infracţiunilor al căror subiect activ este funcţionarul privat.

A precizat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o normă de referire care conţine sancţiunea şi un element de dispoziţie, acela referitor la subiectul activ, fiind incomplet cu privire la acel element al dispoziţiei referitor la regula de conduită impusă. Sub acest aspect, art. 308 se va completa prin preluarea regulilor de conduită, a dispoziţiei din articolele la care se face referire în primul alineat al articolului. Aşadar, art. 308 din Codul penal, atât prin elementele pe care le conţine, cât şi prin acelea la care face referire, reglementează condiţiile în care anumite fapte constituie infracţiuni, respectiv conţinutul juridic al acestora.

Pentru aceste motive, reprezentantul Ministerului Public a arătat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunilor prevăzute de art. 289-292, 295, 297, 301 şi 304 din acelaşi cod.

De altfel, ori de câte ori legiuitorul a reglementat cauze de reducere a pedepsei, le-a calificat ca atare prin denumirea marginala a articolului care le prevede. În acest sens exemplifică art. 172 din Codul penal anterior, art. 411 din Codul penal actual sau art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Prin urmare, dacă voinţa legiuitorului ar fi fost în sensul caracterizării art. 308 din Codul penal drept o cauză de reducere a pedepsei, aceasta ar fi fost prevăzută expres. Pe de altă parte, reprezentantul Ministerului Public a subliniat că art. 308 din Codul penal are corespondent în art. 258 alin. 1 din Codul penal anterior. Or, în doctrina anterioară, aceste dispoziţii au fost întotdeauna analizate în cadrul infracţiunilor la care se făcea referire (art. 246, 247, 250 din Codul penal anterior), în secţiunile privind conţinutul juridic al acestor infracţiuni (cele referitoare la subiectul activ, respectiv referitoare la sancţiune). Analiza acestor dispoziţii confirmă concluzia că acestea reprezentau variante atenuate ale infracţiunilor la care se făcea referire.

Concluzionând, a solicitat instanţei să pronunţe o soluţie prin care să se stabilească că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

Referitor la a doua problemă de drept supusă dezlegării privind modul de calcul al termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 295 din Codul penal coroborat cu art. 308 din acelaşi cod, a arătat că rezolvarea acesteia derivă din interpretarea anterior dezvoltată, astfel că, întrucât art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare, la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale relevante sunt avute în vedere limitele de pedeapsă reduse potrivit art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Prin urmare, termenul de prescripţie a răspunderii penale va fi de 5 ani, conform dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse cuprinse între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Pentru aceste considerente, a solicitat instanţei să constate că sesizarea este admisibilă şi să pronunţe o soluţie concordantă cu cele precizate atât oral, cât şi în concluziile scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, rămânând în pronunţare asupra sesizării formulate.

După care,

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 20 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.819/271/2009^*, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 1.819/271/2009* al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori

Curtea de Apei Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost sesizată să examineze recursurile declarate de către inculpaţii M.G., T.G. şi C.I. şi de către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscal, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, în reprezentarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva Deciziei penale nr. 5/A din data de 8 noiembrie 2013, pronunţată de către Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 1.819/271/2009, prin care s-a modificat Sentinţa penală nr. 1.697 din data de 27 decembrie 2012, pronunţată de către Judecătoria Oradea, în Dosarul nr. 1.819/271/2009.

Prin Sentinţa penală nr. 1.697 din data de 27 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.819/271/2009 de Judecătoria Oradea, s-a dispus - în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior - încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului M.G., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat pentru participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 31 alin. 2 raportat la art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedura penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior (faptă cu privire la care s-a dispus extinderea procesului penal) în art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia s-a dispus condamnarea inculpatului M.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani.

În baza art. 71 alin. 2 din Codul penal anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului T.G. pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a încetat procesul penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică din art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior (pentru care s-a extins procesul penal) în art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia inculpatul T.G. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală anterior s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.I. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior (pentru care s-a extins procesul penal) în art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia inculpatul C.I. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani.

În baza art. 71 alin. 2 din Codul penal anterior i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 14 şi 346 din Codul de procedură penală anterior cu referire la art. 998 din Codul civil anterior inculpatul M.G. a fost obligat la plata sumei de 13.243 lei către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În baza art. 118 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior s-a confiscat în favoarea statului suma de 787.054,63 lei de la inculpatul M.G.

În baza art. 348 şi 445 din Codul de procedură penală anterior s-a dispus anularea unor facturi fiscale.

În baza art. 189 din Codul de procedură penală anterior s-a dispus virarea din fondul Ministerului Justiţiei în contul Baroului de Avocaţi Bihor a sumei de 300 lei, reprezentând onorariu pentru apărător din oficiu, conform Delegaţiei nr. 1.750 din 30 martie 2009, şi a sumei de 200 lei, reprezentând onorariu pentru apărător din oficiu, conform Delegaţiei nr. 3.039 din 29 mai 2012.

În baza art. 191 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior fiecare dintre inculpaţi a fost obligat la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuielile judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii M.G., T.G., C.I. şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Prin Decizia penală nr. 5/A din 8 noiembrie 2013 a Tribunalului Bihor, pronunţată în Dosarul nr. 1.819/271/2009, cu majoritate, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală anterior a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală anterior au fost admise apelurile declarate de inculpaţii M.G., T.G. şi C.I. împotriva aceleiaşi sentinţe penale pe care a modificat-o în sensul că a înlăturat dispoziţia instanţei de fond de condamnare a inculpaţilor M.G., T.G. şi C.I. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior, precum şi dispoziţia de aplicare a pedepselor complementare şi accesorii.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei inculpatului M.G. de către instanţa de fond (pentru care s-a extins procesul penal) din infracţiunea prevăzută de art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior în infracţiunea prevăzută de art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia a fost condamnat inculpatul M.G. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani, conform art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei inculpatului T.G. de către instanţa de fond (pentru care s-a extins procesul penal) din infracţiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia inculpatul T.G. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare şi i s-a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani, conform art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 334 din Codul de procedură penală anterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei inculpatului C.I. de către instanţa de fond (pentru care s-a extins procesul penal) din infracţiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior în infracţiunea prevăzută de art. 26 din Codul penal anterior raportat la art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul C.I. la pedeapsa de 10 ani închisoare şi i-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani, conform art. 65 alin. 2 din Codul penal anterior.

În baza art. 71 alin. 2 din Codul penal anterior, s-a aplicat inculpaţilor pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II şi lit. b) şi c) din Codul penal anterior, pe durata executării pedepselor principale.

A fost redus cuantumul sumei confiscate în favoarea statului de la inculpatul M.G. de la 787.054,63 lei la suma de 654.059,7 lei.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior, partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost obligată la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare în apel, restul cheltuielilor judiciare în apel rămânând în sarcina statului, în baza art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală anterior.

În conformitate cu art. 189 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior, s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Bihor a sumei de 300 lei cu titlu de onorariu apărător din oficiu, conform delegaţiei pentru asistenţă judiciară obligatorie nr. 3.408 din 6 august 2013.

În opinie separată, un membru al completului de judecată a opinat în sensul admiterii apelurilor declarate de inculpaţii M.G., T.G. şi C.I., al respingerii solicitării parchetului de extindere a procesului penal în baza art. 336 din Codul de procedură penală anterior, al încetării procesului penal în baza art. 10 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală anterior (lipsa condiţiei prevăzute de lege necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 215¹ din Codul penal anterior) şi al menţinerii dispoziţiilor primei instanţe pentru încetarea procesului penal în baza art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penată anterior.

Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că infracţiunea de delapidare constă în aceea că, pe parcursul anilor 2001-2002, inculpatul M.G. (în calitate de administrator şi asociat al S.C. C. Com. - S.R.L. Oradea), beneficiind de complicitatea inculpaţilor T.G. (în calitate de administrator al S.C. U.D - S.R.L.) şi C.I. (în calitate de administrator al S.C. C. Com. - S.R.L. şi S.C. S. - S.R.L.), sub pretextul plăţii a 46 din cele 61 de facturi fiscale care atestau achiziţii fictive de către S.C. C. Com. - S.R.L., şi-a însuşit sumă totală de 654.059,7 lei din conturile S.C. C. Com. - S.R.L., virând aceste sume fie prin ordine de plată, fie efectuând plăţi în numerar, fie întocmind proces-verbal de compensare cu S.C. C. - S.R.L., S.C. S. - S.R.L., S.C. Z. Com. - S.R.L. şi S.C. U.D. - S.R.L.

Împotriva Deciziei penale nr. 5/A din 8 noiembrie 2013 a Tribunalului Bihor au declarat recurs inculpaţii M.G., T.G., C.I. şi partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare în reprezentarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

La data de 17 octombrie 2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a pune în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în sensul lămuririi chestiunilor ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 20 octombrie 2014 a fost pusă în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinându-se următoarele:

La termenul de judecată din 21 noiembrie 2011, apărătorii inculpaţilor au invocat excepţia prescripţiei răspunderii penale în cauză, cu privire la toate infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, respectiv infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 din Codul penal anterior, fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, însă instanţa de fond a amânat pronunţarea pe excepţia invocată pentru data de 12 decembrie 2011, când a decis că asupra excepţiei invocate urmează să se pronunţe după terminarea cercetării judecătoreşti, odată cu soluţionarea pe fond a cauzei.

La termenul de judecată din 23 aprilie 2012, instanţa de fond a pus în discuţie cererea pentru extinderea procesului penal faţă de inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior şi mai apoi a procedat la extinderea procesului penal.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2012, instanţa de fond a pus în discuţie cererea pentru schimbarea încadrării juridice a infracţiunii pentru care s-a extins procesul penal, respectiv din art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior în art. 215¹ alin. 2 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

Instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept supusă dezlegării a arătat că, având în vedere dispoziţiile art. 187 din Codul penal din care rezultă că prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, văzând şi dispoziţiile art. 308 alin. (2) din Codul penal privind limitele de pedeapsă care fac trimitere la infracţiunea de bază prevăzută de art. 295 din Codul penal, neexistând posibilitatea exercitării unui recurs în casaţie ca urmare a judecării cauzei în recurs, văzând şi opiniile diferite ale membrilor completului de judecată din apel expuse anterior, precum şi punctele de vedere ale Ministerului Public şi părţilor din cauză, raportat la aplicarea art. 5 din Codul penal şi data comiterii presupuselor infracţiuni, se impune interpretarea textelor de lege din partea instanţei supreme cu efecte obligatorii pentru toate organele judiciare.

S-a arătat, de asemenea, că interpretarea textelor legale de mai sus are efect direct cu privire la termenul de prescripţie a răspunderii penală, care se va calcula în funcţie de calificarea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 308 din Codul penal ca fiind o infracţiune autonomă, o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei cu o treime faţă de limitele formei de bază.

Totodată, având în vedere că problema supusă dezbaterii este similară cu interpretarea art. 258 din Codul penal din 1968 care prevedea că pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute de art. 246-250 din Codul penal din 1968, comise de către alţi sau ceilalţi funcţionari, maximul pedepselor se reduce cu o treime şi întrucât nu a existat un recurs în interesul legii care să stabilească durata termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru aceste infracţiuni, iar în jurisprudenţa actuală nu a fost identificată o speţă similară cu cea din prezenta cauză, s-a apreciat că demersul instanţei nu pare lipsit de utilitate.

A mai menţionat Curtea de Apel Oradea că, întrucât problema de drept supusă examinării priveşte fondul cauzei şi a intervenit în etapa dezbaterilor cauzei, precum şi pentru respectarea principiilor legalităţii şi echităţii care cârmuiesc procesele penale, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, se impune suspendarea judecării cauzei în recurs.

Prin urmare, instanţa de recurs a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an 4 luni închisoare şi 4 ani 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

III. Dispoziţii legale incidente

Art. 295 din Codul penal - Delapidarea

"(1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

(2) Tentativa se pedepseşte."

Art. 308 din Codul penal - Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane

"(1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime."

Art. 154 din Codul penal - Termenele de prescripţie a răspunderii penale

"(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.

(3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

(4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului."

IV. Punctul de vedere al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită:

Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a considerat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării acestor chestiuni de drept, având în vedere dispoziţiile art. 187 din Codul penal din care rezultă că prin "pedeapsă prevăzută de lege" se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, văzând şi dispoziţiile art. 308 alin. (2) din Codul penal privind limitele de pedeapsă care fac trimitere la infracţiunea de bază prevăzută de art. 295 din Codul penal, raportat la aplicarea art. 5 din Codul penal şi data comiterii presupuselor infracţiuni.

De asemenea, a menţionat că interpretarea textelor legale de mai sus are efect direct asupra termenului de prescripţie a răspunderii penală, care se va calcula în funcţie de calificarea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 308 din Codul penal ca fiind o infracţiune autonomă, o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei cu o treime faţă de limitele formei de bază.

Potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, unul dintre membrii completului de judecată a precizat punctul său de vedere, în sensul că în cazul infracţiunii de delapidare în varianta prevăzută de art. 308 din Codul penal cu referire la art. 295 din acelaşi cod reducerea prevăzută de art. 308 alin. (2) din Codul penal care prevede că limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime are influenţă şi în privinţa stabilirii termenelor de prescripţie a răspunderii penale conform art. 154 din Codul penal, termenul de prescripţie fiind - într-o asemenea situaţie - cel stabilit în art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal cu referire la art. 154 alin. (4) din Codul penal.

De asemenea, un alt membru al completului de judecată a adus la cunoştinţă punctul său de vedere, acesta constând în faptul că pedeapsa prevăzută de lege este cea prevăzută în textul art. 295 din Codul penal, limitele acesteia fiind forme atenuante care nu au influenţă asupra reducerii termenului de prescripţie.

V. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Inculpaţii M.G., T.G. şi C.I. nu au formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum aveau posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile da apel şi instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat următoarele opinii:

Cu privire la prima problemă de drept supusă dezlegării, într-o opinie majoritară exprimată s-a susţinut că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal reprezintă o formă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

În susţinerea acestei opinii s-a avut în vedere conţinutul art. 308 din Codul penal, intitulat "Infracţiuni de corupţie şi serviciu comise de alte persoane", care face trimitere la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi care nu defineşte o altă infracţiune autonomă, cu alt conţinut constitutiv sau cu altă denumire diferită de cea de delapidare prevăzută de art. 295 din Codul penal.

Printre argumentele aduse în susţinerea acestei opinii s-a invocat că în legea penală o faptă este incriminată fie într-o singură variantă, fie în mai multe variante: tip sau de bază, agravată sau atenuată.

Norma de incriminare a variantei-tip a unei fapte descrie condiţiile obiective şi subiective care se cer îndeplinite cumulativ pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. Inexistenţa uneia dintre aceste condiţii face ca fapta săvârşită în concret să nu corespundă modului legal şi, în consecinţă, să nu fie infracţiune.

Varianta agravată sau atenuată a unei infracţiuni presupune mai întâi condiţiile conţinutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanţiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecţii faptei ori la locul şi timpul săvârşirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă.

De regulă, toate variantele de incriminare a unei fapte (tip, agravată, atenuată) sunt descrise în acelaşi text, dar în alineate diferite (a se vedea determinarea sau înlesnirea sinuciderii - art. 191; traficul de persoane - art. 210; violul - art. 218; înşelăciunea - art. 244 etc.), ori în texte distincte (de exemplu, furtul simplu-art. 228; furtul calificat-art. 229; tâlhăria simplă - art. 233; tâlhăria calificată - art. 234; bancruta simplă, bancruta frauduloasă etc.).

De asemenea, s-a evidenţiat că la infracţiunile de corupţie şi de serviciu prevăzute în titlul V al Codului penal, partea specială, legiuitorul, pentru economie de text şi evitarea unor repetări sau suprapuneri, a procedat la incriminarea variantelor agravate, când unele dintre aceste fapte au produs consecinţe deosebit de grave, într-un text unic situat la finele incriminării grupului de fapte de corupţie şi de serviciu, în art. 309; la fel a procedat legiuitorul şi în legătură cu incriminarea acestor fapte într-o variantă atenuată, în art. 308 alin. (1) din Codul penal, determinată de faptul că subiectul activ nemijlocit este o altă persoană decât funcţionarul public.

Aşadar, în art. 308 alin. (1) din Codul penal este prevăzută o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare, imprimându-se acesteia o gravitate în abstract mai redusă datorită faptului că subiectul activ nemijlocit este un particular, şi nu un funcţionar public.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a mai precizat că nu poate fi vorba despre o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, întrucât în această variantă atenuată calitatea de subiecţi activi nemijlociţi o au persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal, astfel că legiuitorul a considerat că este vorba despre un pericol social redus dacă fapta este săvârşită de aceste persoane, iar nu de funcţionari publici, care sunt subiecţi activi în cadrul variantei de bază a infracţiunii. Astfel, pentru varianta atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute la art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal, limitele de pedeapsa ale pedepsei închisorii se reduc cu o treime, minimul special fiind de 1 an şi 4 luni, iar maximul de 4 ani şi 8 luni.

Totodată, în sprijinul acestei opinii s-a apreciat că nu poate fi vorba nici despre o infracţiune autonomă, având în vedere că art. 308 face trimitere la art. 295 din Codul penal, iar singurul element de diferenţiere dintre infracţiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal şi cea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal este dată de persoanele care au calitatea de subiecţi activi nemijlociţi ai infracţiunii, legiuitorul apreciind că faptele săvârşite de alţi funcţionari decât cei publici se impun a fi sancţionate mai puţin drastic.

Punctul de vedere în sensul că prevederile art. 308 din Codul penal reprezintă o formă atenuată a infracţiunii de delapidare a mai fost argumentat şi prin aceea că:

- art. 308 din Codul penal nu are în vedere alte valori sociale faţă de cele ocrotite de art. 295 alin. (1);

- art. 308 din Codul penal nu prevede un alt element material faţă de elementul material alternativ (însuşirea, folosirea, traficarea...) al infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal;

- art. 308 din Codul penal reprezintă o extindere a categoriilor de persoane care pot fi subiecţi activi ai infracţiunii prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal, precum şi al altor infracţiuni de serviciu;

- art. 295 alin. (1) se raportează la art. 308 din Codul penal, nu invers;

- art. 308 din Codul penal nu poate fi perceput ca o simplă cauză de reducere a limitelor de pedeapsă în condiţiile în care scopul principal al existenţei respectivului articol a fost circumstanţierea subiectului activ al infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal, reducerea pedepsei fiind subsidiară.

În a doua opinie exprimată s-a apreciat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă.

În susţinerea acestei opinii s-a subliniat că singurul element de diferenţiere dintre art. 308 din Codul penal şi art. 295 din Codul penal este reprezentat de calitatea subiectului activ al infracţiunii, art. 308 din Codul penal stabilind că norma de incriminare prevăzută de art. 295 din Codul penal nu se aplică numai funcţionarilor publici, ci şi persoanelor care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice, în acest caz limitele de pedeapsă reducându-se cu o treime.

Având în vedere modalitatea de redactare a textului, nu se poate vorbi despre o infracţiune autonomă sau despre o formă atenuată a infracţiunii de delapidare în cazul art. 308 din Codul penal, ci despre o cauză de reducere a pedepsei.

În sprijinul opiniei că dispoziţiile art. 308 din Codul penal instituie doar o cauză de reducere a pedepsei care este legată de calitatea subiectului activ, s-a subliniat că acest aspect rezultă din chiar cuprinsul alin. (2) al art. 308 în care se menţionează că limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Aşadar, s-a arătat că nu poate fi vorba de o infracţiune autonomă, deoarece, pe de o parte, articolul de lege menţionat nu incriminează nicio faptă reprobabilă, iar pe de altă parte, trimiterile din textul articolului la dispoziţiile ce incriminează o serie de infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu îl fac să fie dependent de acele infracţiuni.

Totodată, în sprijinul aceleiaşi opinii s-a argumentat că nu poate fi vorba nici de o formă atenuată a infracţiunii, deoarece cauza de atenuare a pedepsei nu se regăseşte în conţinutul constitutiv al infracţiunii în discuţie sau în cadrul elementelor de tipicitate, ci doar în calitatea subiectului activ, împrejurare ce nu caracterizează în mod intrinsec fapta imputabilă.

În a treia opinie exprimată s-a apreciat că în conţinutul art. 308 din Codul penal este descrisă o infracţiune autonomă.

În formularea acestei opinii a fost avută în vedere, în primul rând, denumirea marginală a art. 308 din Codul penal: "Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane". Din această denumire marginală rezultă că legiuitorul a intenţionat să reglementeze o infracţiune, şi nu o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei. Această modalitate de redactare este diferită de cea din reglementarea corespunzătoare existentă în vechiul Codul penal - art. 258: "Fapte săvârşite de alţi funcţionari" şi denotă intenţia legiuitorului de a se îndepărta şi de a clarifica reglementarea anterioară.

Aşadar, din redactarea diferită a notelor marginale din noul şi, respectiv, vechiul Codul penal rezultă că legiuitorul a intenţionat să reglementeze în art. 308 din Codul penal o infracţiune autonomă.

În al doilea rând, s-a avut în vedere că, potrivit teoriei generale a infracţiunii, condiţiile referitoare la subiecţii infracţiunii (în speţă, subiectul activ) fac parte din însuşi conţinutul infracţiunii, nefiind doar elemente de atenuare/agravare a răspunderii penale. Condiţiile referitoare la subiecţii infracţiunii (în speţă, subiectul activ) sunt necesare tocmai pentru ca fapta să constituie infracţiune, iar în lipsa lor răspunderea penală nu va fi atenuată/agravată, ci nu va putea fi atrasă, faţă de principiul legalităţii incriminării [art. 1 alin. (2) din Codul penal].

Or, în cazul formelor atenuate ale infracţiunii sau în situaţia cauzelor de reducere a pedepsei, răspunderea penală este atrasă, însă va fi atenuată. De aceea, reglementarea din art. 308 din Codul penal instituie o infracţiune, şi nu o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei. Pe de altă parte, au fost avute rezerve faţă de sintagma "infracţiune autonomă" utilizată în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această sintagmă s-a apreciat că nu are o consacrare legală, fiind definită în mod diferit în doctrina juridică (a se vedea critica din F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, 2008, p. 145), şi poate crea dificultăţi de înţelegere şi aplicare, în măsura în care s-ar susţine că în aplicarea art. 308 din Codul penal nu trebuie avute în vedere art. 289-292, 295, 297-301, 304 (de exemplu, s-ar putea ajunge la concluzia că luarea de mită săvârşită de o persoană ce exercită temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare în cadrul oricărei persoane juridice - art. 308 din Codul penal - nu este de competenţa materială a tribunalului, aşa cum este infracţiunea din art. 289 din Codul penal - concluzie care, în mod evident, nu poate fi primită).

De aceea se apreciază că art. 308 din Codul penal reglementează o infracţiune (nu o formă atenuată sau o cauză de reducere a pedepsei), nefiind necesară sintagma "infracţiune autonomă".

Într-o altă ordine de idei, s-a arătat că dispoziţiile art. 308 din Codul penal nu constituie o cauză de reducere a pedepsei, ci aceste dispoziţii legale reglementează o infracţiune de sine stătătoare, al cărei subiect activ calificat este un funcţionar care nu face parte din categoria limitativ enumerată de dispoziţiile art. 175 din Codul penal, în sensul că nu este un funcţionar public.

S-a argumentat că, întrucât singura condiţie prevăzută de art. 308 din noul Cod penal a cărei îndeplinire determină reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 295 din noul Cod penal vizează o anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii de delapidare care astfel devine un subiect activ calificat, aşa cum se cere în norma de bază, respectiv în art. 295 din Codul penal, concluzia de mai sus este evidentă.

Drept urmare, s-a subliniat că acest text de lege reglementează o infracţiune de sine stătătoare, şi anume delapidarea săvârşită de un funcţionar care nu este funcţionar public, şi nu reprezintă o cauză de reducere a pedepsei care să determine, conform art. 187 din noul Cod penal, calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 295 din noul Cod penal.

Pe de altă parte, s-a observat că textul art. 187 din Codul penal preia întocmai textul art. 141¹ din vechiul Codul penal, în ceea ce priveşte stabilirea înţelesului expresiei de "pedeapsă prevăzută de lege".

De asemenea, s-a precizat că o astfel de argumentaţie este susţinută şi de principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din noul Cod penal, potrivit căruia pedepsele aplicabile persoanelor care au săvârşit infracţiuni sunt cele prevăzute de legea penală. Or, după cum s-a menţionat, legea penală, conform art. 308 alin. (2) din noul Cod penal, prevede explicit că, în cazul prevăzut de art. 308 alin. (1) din noul Cod penal, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Atât timp cât textul art. 308 din Codul penal instituie o condiţie referitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal, care nu se regăseşte în norma de bază menţionată, respectiv instituie o condiţie vizând latura subiectivă a acestei infracţiuni în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ, de funcţionar, este evident că nu se poate aprecia că acest text reprezintă o cauză de reducere a pedepsei, raportul dintre cele două dispoziţii legale, art. 295 din Codul penal şi art. 308 din Codul penal, fiind cel de la gen la specie.

Cu privire la a doua problemă de drept supusă dezlegării, într-o opinie majoritară, s-a apreciat că pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

În sprijinul acestei păreri, într-o primă ipoteză, s-a arătat că stabilirea termenului de prescripţie pentru această infracţiune este în strânsă legătură cu dezlegarea de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborate cu ale art. 295 alin. 1 din Codul penal. Or, în art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal este incriminată delapidarea într-o variantă atenuată, ale cărei limite speciale ale pedepsei prevăzute la varianta-tip consacrată în art. 295 alin. (1) din Codul penal se reduc cu o treime. Prin urmare, limitele speciale ale pedepsei pentru infracţiunea de delapidare varianta-tip prevăzută în art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal sunt 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal se calculează potrivit art. 154 alin. (1) din Codul penal raportata art. 187 din Codul penal în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, fără a lua în calcul cauzele de reducere sau majorare a pedepsei.

Cauzele avute în vedere în această ipoteză sunt însă cele prevăzute de art. 79 alin. (1) şi (2) din Codul penal (tentativă, circumstanţe atenuante şi cauze specială de reducere a pedepsei, respectiv circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă), iar nu variantele atenuate sau agravate ale unei infracţiuni pentru care legea însăşi prevede limite speciale de pedeapsă.

În concluzie, s-a arătat că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an 4 luni închisoare şi 4 ani 8 luni închisoare.

Într-o a doua ipoteză, şi în cazul instanţelor care au opinat că infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal nu constituie o formă atenuată a infracţiunii de delapidare, fiind de părere fie că reprezintă o infracţiune autonomă, fie că reprezintă o cauză de reducere, s-a apreciat că termenul de prescripţie se calculează, de asemenea, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) Codul penal, prin raportare la limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile de delapidare, reduse prin voinţa legiuitorului, în raport cu calitatea persoanei, cu o treime.

În opinie minoritară, s-a considerat că pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

În sensul celor susţinute, s-a avut în vedere că limitele de pedeapsă sunt cele prevăzute de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, astfel că, în cazul termenului de prescripţie a răspunderii penale, se ţine cont de pedeapsa prevăzută de lege fără a se lua în calcul cauzele de reducere, aşa cum prevede în mod expres şi art. 187 din Codul penal.

În considerarea opiniei că art. 308 din Codul penal constituie o variantă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal, s-a menţionat că termenele de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii prevăzute de art. 308 din Codul penal se vor raporta la infracţiunea de bază, respectiv la cea prevăzută de art. 295 din Codul penal, respectiv la limitele de pedeapsă cuprinse între 2 ani şi 7 ani închisoare.

S-a mai precizat că aceeaşi concluzie se desprinde şi din faptul că, pe de o parte, art. 154 din Codul penal face referire la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar art. 187 din Codul penal prevede că prin "pedeapsă prevăzută de lege" se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, iar, pe de altă parte, art. 308 alin. (2) din Codul penal privind limitele de pedeapsă, făcând trimitere la infracţiunea de bază prevăzută de art. 295 din Codul penal şi nestabilind limite de pedeapsă distincte, reglementează astfel doar o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea de bază, determinată de calitatea specială a subiectului activ.

Prin urmare, s-a concluzionat că infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal, fiind o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

Totodată, s-a mai arătat că la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale ar trebui să se ia în calcul limitele de pedeapsă ale infracţiunii imputabile, fără a se lua în calcul limitele reduse conform art. 308 din Codul penal, tocmai în considerarea faptului că acest articol de lege instituie doar o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă. S-a considerat aşadar că în acest fel s-ar da satisfacţie dispoziţiilor art. 187 din Codul penal, dar şi unei jurisprudenţe stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indicându-se deciziile pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 7 din 26 mai 2014, nr. 8 din 26 mai 2014 şi nr. 14 din 16 iunie 2014.

Pe de altă parte, tot cu privire la modalitatea de calcul al termenului de prescripţie a răspunderii penale, în cuprinsul punctelor de vedere transmise, s-a invocat Decizia pronunţată în urma soluţionării recursului în interesul legii de către instanţa supremă nr. XXVIII din 18 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Institutul de Cercetări Juridice "Andrei Rădulescu" a comunicat că, în opinia sa, în alineatul (1) al art. 308 din Codul penal este prevăzută o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare, imprimându-se acesteia o gravitate în abstract mai redusă datorită faptului că subiectul activ nemijlocit este un particular, şi nu un funcţionar public.

În ceea ce priveşte a doua problemă de drept supusă dezlegării, s-a precizat că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 295 alin. (1) din Codul penal este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

VIII. Jurisprudenţa naţională în materie

Au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Curtea de Apel Galaţi şi la Judecătoria Sfântu Gheorghe (Curtea de Apel Braşov).

Astfel, prin Sentinţa penală nr. 141 din 28 octombrie 2014, pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe în Dosarul nr. 34/119/2014, s-a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei V.A. din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 308 din Codul penal cu aplicarea art. 35 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal.

În baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 308 din Codul penal cu aplicarea art. 35 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Din considerentele hotărârii rezultă că la calcularea termenului de prescripţie instanţa a avut în vedere pedeapsa prevăzută în art. 295 din Codul penal redusă ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Prin Decizia penală nr. 787 din 18 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.831/4/2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a admis apelul declarat de partea civilă S.C. M.C. - S.R.L. împotriva Sentinţei penale nr. 1.412 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 13.831/4/2013, şi, printre altele, a dispus desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale apelate şi, rejudecând, condamnarea inculpatei B.N. la pedeapsa de 2 ani închisoare, în baza art. 295 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 308 din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 5 din Codul penal.

Din considerentele hotărârii rezultă că limitele de pedeapsă care se iau în considerare la calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale sunt cele prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal, fără a se ţine seama de reducerea cu o treime la care face referire art. 308 din Codul penal, întrucât, potrivit art. 187 din Codul penal, prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau majorarea a pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 468/A din 20 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 187/44/2014, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie a admis contestaţiile în anulare formulate de contestatorii Ş.T. şi D.N. împotriva Deciziei penale nr. 87/A din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, a desfiinţat decizia şi, în rejudecare, a admis apelurile declarate de contestatorii Ş.T. şi D.N. şi a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215¹ alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968, în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, pentru inculpatul Ş.T., şi din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215¹ alin. 1 din Codul penal din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968, în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal pentru inculpata D.N.

În baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală, art. 122 alin. 1 lit. d) şi art. 124 din Codul penal din 1968 s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor Ş.T. şi D.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanţa care a rejudecat apelul a avut în vedere la calcularea termenului de prescripţie pedeapsa prevăzută în art. 295 din Codul penal redusă ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 308 alin. (2) din Codul penal.

IX. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

X. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a propus următoarea soluţie cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării:

Dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 295 din Codul penal coroborat cu art. 308 din acelaşi cod va fi de 5 ani, conform dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse cuprinse între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Referitor la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal şi că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă, astfel cum au fost reduse cu o treime, cuprinse între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În cauză, Curtea de Apel Oradea a fost învestită cu soluţionarea unei pricini în ultimă instanţă, respectiv recursurile declarate de inculpaţii M.G., T.G., C.I. şi de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei penale nr. 5/A/8.11.2013, pronunţată de Tribunalul Bihor.

Obiectul sesizării vizează o chestiune de drept de care depinde soluţionarea în recurs a cauzei, astfel că interpretarea textelor legale are efect direct cu privire la termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii.

Pe fondul chestiunilor de drept a căror dezlegare se solicită, s-a concluzionat că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal şi că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă, astfel cum au fost reduse cu o treime, cuprinse între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Aceste opinii se fundamentează pe următoarele argumente:

În procesul de incriminare a unui act de conduită, legiuitorul elaborează conceptul faptei, care reprezintă dispoziţia din norma de incriminare şi prevede sancţiunea, respectiv pedepsele aplicabile faptului incriminat.

Aşadar, o normă penală completă se compune dintr-o dispoziţie care descrie faptul incriminat şi o sancţiune care caracterizează ilicitul ca fiind de natură penală prin prevederea unei pedepse.

Din această perspectivă, norma prevăzută în art. 295 din Codul penal care incriminează delapidarea este o normă completă, în structura sa regăsindu-se atât dispoziţia (însuşirea, folosirea, traficarea), cât şi sancţiunea (pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică).

Totodată, reprezintă norma de incriminare a variantei-tip a faptei de delapidare conţinând condiţiile obiective şi subiective care se cer îndeplinite cumulativ pentru ca fapta să constituie infracţiune, inclusiv condiţia privind calitatea de funcţionar a subiectului activ.

Spre deosebire de dispoziţiile art. 295 din Codul penal, textul art. 308 alin. (1) din Codul penal conţine o enumerare a infracţiunilor pentru a căror comitere nu este necesară calitatea de funcţionar public a subiectului activ, inclusiv a infracţiunii de delapidare, cu precizarea că dispoziţiile acestor norme de incriminare se aplică şi altei categorii de persoane, respectiv acelora care "exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice".

Alineatul (2) al aceluiaşi articol face trimitere la limitele speciale ale pedepsei pentru infracţiunile enumerate, care se reduc cu o treime.

Art. 308 din Codul penal nu este o reglementare nouă, una asemănătoare a existat în Codul penal anterior,

Astfel, potrivit art. 258 alin. 1 din Codul penal anterior, "art. 246-250 privitoare la funcţionari publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime."

Prin modalitatea de reglementare, dispoziţiile art. 308 din Codul penal nu definesc o infracţiune-tip, de sine stătătoare, întrucât în structura normei nu este descrisă o faptă distinctă, cu o configuraţie proprie, ci se face trimitere la dispoziţiile şi pedepsele cuprinse în alte norme de incriminare, printre care şi cele prevăzute în art. 295 din Codul penal.

Ca atare, norma juridică din art. 308 din Codul penal nu are aptitudinea de a funcţiona independent, ca infracţiune-tip, ci doar în strânsă legătură cu normele de incriminare pe care le enumeră.

De altfel, chiar denumirea marginală a textului, "Infracţiuni de corupţie şi serviciu comise de alte persoane", conduce la o asemenea concluzie.

Trimiterea din conţinutul art. 308 din Codul penal la dispoziţia şi pedeapsa din norma prevăzută în art. 295 din acelaşi cod constituie un procedeu de tehnică legislativă.

De regulă, trimiterea din conţinutul unei dispoziţii legale la alte norme poate avea funcţie complinitoare, de extensiune sau de excludere¹.

¹Ion Petcu, Folosirea normelor de trimitere în tehnica elaborării actelor normative, RRD nr. 10/1972, p. 42-52.

În cazul în care îndeplineşte o funcţie complinitoare, norma la care se face trimitere întregeşte conţinutul normei de trimitere, în care nu s-a voit să se repete situaţii anterior reglementate (dispoziţia ori sancţiunea). În acest caz, norma de trimitere este incompletă având caracterul unei norme de trimitere sau de referire care însă prin acest procedeu dobândeşte toate caracteristicile unei norme de incriminare tip.

Acelaşi procedeu, al trimiterii la alte norme de incriminare, poate fi utilizat şi în sens contrar, şi anume cu funcţie de excludere, în scopul eliminării din conţinutul normei a unor raporturi.

Spre deosebire de situaţiile anterior prezentate, în cazul dispoziţiei legale analizate, respectiv art. 308 din Codul penal, trimiterea pe care textul o face la dispoziţia din art. 295 din Codul penal are rolul de a extinde cadrul juridic al acestei ultime reglementări, astfel încât să devină aplicabilă nu doar funcţionarilor publici, ci şi "persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice".

Aşadar, reglementarea din art. 308 din Codul penal funcţionează pe structura normei de incriminare prevăzute de art. 295 din Codul penal, pe care o extinde în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ, şi, ca o consecinţă a acestei modificări, legiuitorul a adaptat limitele de pedeapsă la gradul de pericol social abstract rezultat din schimbarea intervenită cu privire la acest termen al infracţiunii.

De altfel, doctrina anterioară modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a noului Cod penal reţinea, cu privire la art. 258 din Codul penal anterior, că îndeplineşte funcţia de extensiune în scopul lărgirii cadrului juridic al reglementării, astfel încât să devină aplicabilă şi altor raporturi².

²Ion Petcu, op. cit.

Este adevărat însă că, prin tehnica trimiterii, între cele două norme juridice se creează o legătură în plan normativ, una devenind suportul juridic al celeilalte.

Legătura în plan normativ dintre cele două reglementări, art. 295 şi art. 308 din Codul penal, a apărut din necesitatea construirii prin derivaţie, pornind de la conceptul faptei prevăzute în art. 295 din Codul penai, a unei variante a aceleiaşi infracţiuni.

Doctrina numeşte variante ale infracţiunii "acele variaţiuni pe care le prezintă infracţiunea în raport cu forma sa tipică, variaţiuni determinate de legiuitor cu ocazia incriminării faptei şi în raport cu variaţiunile pe care le prezintă gradul de pericol social generic al acestora."³

³Constantin Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. I, Casa de Editură şi Presă "Şansa" - S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 181.

De regulă, infracţiunile-tip împreună cu variantele acestora sunt cuprinse în acelaşi articol, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunea de înşelăciune care este prevăzută în varianta-tip în alin. (1) al art. 244 din Codul penal şi o variantă agravată în alin. (2) al aceluiaşi articol.

Uneori, din raţiuni de tehnică legislativă, variantele se pot construi prin deviaţie pe orizontală şi astfel au fost reglementate separat variantele calificate ale infracţiunii de bază, de la care s-a păstrat chiar denumirea marginală, cum ar fi, spre exemplu, omorul calificat, furtul calificat ori tâlhăria calificată, precum şi variantele atenuate şi agravate, cum ar fi, spre exemplu, dispoziţiile art. 308 din Codul penal cu denumirea marginală "Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane" şi art. 309 din Codul penal cu denumirea marginală "Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave".

Indiferent de modul cum sunt reglementate, variantele atenuate ori agravate ale unei infracţiuni au trăsăturile constitutive ale infracţiunii de bază la care se adaugă trăsături agravante sau atenuante, de natură a determina un tratament juridic diferit de cel al infracţiunii-tip.

Din materialul înaintat de Institutul de Cercetări Juridice rezultă că varianta agravată sau atenuată a unei infracţiuni presupune mai întâi condiţiile conţinutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanţiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecţii faptei or la locul şi timpul săvârşirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă.

Aşadar, aceeaşi faptă poate fi deci incriminată, pe lângă forma tipică, în una ori mai multe variante, agravate sau atenuante, care corespund conceptului faptei prevăzute de legea penală în configuraţia tipică, deosebindu-se de aceasta prin anumite elemente circumstanţiale.

Astfel, infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 din Codul penal constituie infracţiunea-tip, reprezentând forma de bază, în raport cu dispoziţiile art. 308 din Codul penal care, în mod evident, ca urmare a extinderii vizând subiectul activ al infracţiunii-tip la "persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice", reprezintă o variantă atenuată a acesteia.

Ca atare, art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal, prezentând un grad de pericol social generic mai redus, în raport cu cel al infracţiunii-tip, în contextul în care fapta nu ar mai fi săvârşită de funcţionarul public.

În ceea ce priveşte necesitatea reglementării ce face obiectul art. 308 din Codul penal, se constată că extinderea în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ viza cea mai mare parte a infracţiunilor de corupţie şi serviciu comise de alte persoane în legătură cu serviciul, astfel că trimiterea la dispoziţiile şi pedepsele prevăzute de infracţiuni-tip enumerate s-a realizat pentru a se evita paralelismele.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, astfel că pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Prin urmare, pentru a evita reluarea în cadrul fiecăreia dintre infracţiunile de bază a variantei atenuate s-a utilizat norma de trimitere.

Cu privire la opinia potrivit căreia dispoziţiile art. 308 ar constitui o cauză de reducere a pedepsei, se constată că o asemenea concluzie nu poate fi generată decât de confuzia dintre cauzele de reducere a pedepsei şi elementele circumstanţiale atenuante.

Analizând conţinutul incriminării formei de bază prevăzute de art. 295 din Codul penal, se constată că structura infracţiunii de delapidare este formată din condiţii intrinseci (latura obiectivă şi latura subiectivă) şi condiţii extrinseci, preexistente, care completează condiţiile în care faptul este incriminat (calitatea de funcţionar public a subiectului activ).

Astfel, cerinţa din norma incriminatoare ca subiectul activ, termen al infracţiunii, să aibă o anumită calitate determină ca această calitate să devină o condiţie pentru existenţa infracţiunii, un element circumstanţial al incriminării.

Tot astfel, pentru varianta atenuată care extinde sfera subiectului activ la persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice nu se modifică natura elementului circumstanţial, respectiv calitatea subiectului activ, care este o condiţie de existenţă a infracţiunii în varianta atenuată.

Este adevărat că atât elementele circumstanţiale, atenuante, cât şi cauzele de reducere a pedepsei se referă la anumite împrejurări, stări, situaţii, întâmplări, calităţi sau alte date care au legătură cu fapta sau cu persoana inculpatului, ceea ce poate crea confuzie din perspectiva efectelor acestora⁴.

⁴Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 111.

Deosebirea dintre ele rezidă în faptul că, în timp ce condiţiile privind existenţa infracţiunii, deşi extrinseci activităţii incriminate, fac parte din conţinutul incriminării, cauzele de reducere sunt exterioare conţinutului infracţiunii şi au efecte doar în ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei, fiind criterii de individualizare a pedepsei⁵.

⁵Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, op. cit, p. 112.

Revenind la chestiunea de drept pusă în discuţie, se constată că dispoziţiile art. 308 din Codul penal nu constituie o cauză de reducere a pedepsei, întrucât prin voinţa legiuitorului o anume calitate a subiectului activ al infracţiunii de delapidare (element circumstanţial de realizarea căruia depinde existenţa infracţiunii) a determinat crearea unei variante atenuate, care reflectă prin intermediul limitelor de pedeapsă proprii gradul de pericol social abstract specific infracţiunii în varianta atenuată.

Ca o consecinţă a argumentelor prezentate anterior şi care exclud calificarea normei prevăzute în art. 308 din Codul penal ca fiind cauză de reducere a pedepsei, pentru calcularea termenului de prescripţie în cazul săvârşirii infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal, în varianta atenuată prevăzută de art. 308 din Codul penal, nu pot fi avute în vedere dispoziţiile art. 187 din Codul penal, astfel că se va ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal, redusă cu o treime.

Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.819/271/2009^*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv: dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

Va stabili că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal, iar la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se va ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE;

Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.819/271/2009^*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv: dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an 4 luni închisoare şi 4 ani 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

Stabileşte că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.

La calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 alin. (2) din Codul penal.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE

ŞI JUSTIŢIE

judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat-asistent,

Claudia Nicoleta Nedelea

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 105 din data de 10 februarie 2015