DECIZIE nr. 15 din 12 noiembrie 2012 referitoare la recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind "interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, în ceea ce priveşte stabilirea caracterului politic al deportării şi prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945"
Dosar nr. 12/2012

Rodica Aida Popa

- vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Lavinia Curelea

- preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa

- preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă

- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Corina Michaela Jîjîie

- preşedintele Secţiei penale

Constantin Brânzan

- judecător la Secţia a II-a civilă

Marian Budă

- judecător la Secţia a II-a civilă

Elena Cârcei

- judecător la Secţia a II-a civilă

Adriana Chioseaua

- judecător la Secţia a II-a civilă

Mariana Cârstocea

- judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu

- judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache

- judecător la Secţia a II-a civilă, judecător-raportor

Mărioara Isailă

- judecător la Secţia a II-a civilă

Aurelia Motea

- judecător la Secţia a II-a civilă

Tatiana Gabriela Năstase

- judecător la Secţia a II-a civilă

Nela Petrişor

- judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu

- judecător la Secţia a II-a civilă

Lucia Paulina Brehar

- judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau

- judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Elena Popoiag

- judecător la Secţia I civilă

Nina Ecaterina Grigoraş

- judecător la Secţia I civilă

Viorica Lungeanu

- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Rîciu

- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Florentina Dragomir

- judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir

- judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 12/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor 3306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi Legea nr. 60/2012, precum şi ale art. 272 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef-adjunct al Secţiei judiciare, Serviciul judiciar civil.
La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind "interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, în ceea ce priveşte stabilirea caracterului politic al deportării şi prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945".
După prezentarea referatului cauzei, Înalta Curte a constatat că nu sunt de examinat chestiuni prealabile sau excepţii şi a pus în dezbatere recursul în interesul legii.
Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că situaţiile de prizonier de război şi de deportare în fosta U.R.S.S. pe motive etnice, ca urmare a participării României la cel de-al Doilea Război Mondial, nu pot fi circumscrise unor măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece aceste măsuri nu au fost dispuse de statul român şi nici nu se încadrează în perioada premisă prevăzută de lege.
Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în vederea pronunţării deciziei.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Obiectul recursului în interesul legii priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte stabilirea caracterului politic al deportării şi prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
2. Examenul jurisprudenţial
În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări s-a constatat că interpretarea dispoziţiilor legale mai sus indicate sa realizat în mod diferit de către instanţele de judecată, ceea ce a condus la aplicarea lor diferită şi la pronunţarea unor soluţii neunitare.
2.1. Potrivit primei orientări jurisprudenţiale, deportarea şi prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu sunt măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
În susţinerea acestei opinii, s-a arătat că, astfel cum rezultă din însuşi titlul Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi din prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) ale legii menţionate, acest act normativ are ca obiect de reglementare doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative pronunţate/dispuse după data de 6 martie 1945, până la data de 22 decembrie 1989.
Întrucât cele două măsuri analizate au fost luate anterior datei de 6 martie 1945, s-a considerat că ele nu se încadrează obiectiv şi temporal în domeniul de aplicare a acestei legi, chiar dacă au continuat şi după instaurarea regimului totalitar comunist.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, s-a concluzionat că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidenţa Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerinţă: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziţie faţă de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliţii sau securităţi în cadrul perioadei de referinţă a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanţă faptul că măsura deportării/prizonieratului s-a prelungit pe o perioadă ce depăşeşte data de 6 martie 1945, în condiţiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, şi nu la durata acesteia. Pe de altă parte, cele două măsuri administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliţii sau securităţi.
Astfel, s-a reţinut că măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupaţie sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistiţiu din 12 septembrie 1944, şi ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944-6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie-noiembrie 1944 şi până în ianuarie-februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie aflate pe teritoriul ţării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi aliaţilor săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepţia femeilor însărcinate, bătrânilor şi copiilor), cetăţeni români, valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucţia republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestaţii în muncă. Contribuţia statului român la punerea în aplicare a măsurii deportării a constat în identificarea etnicilor germani în localităţile ori reşedinţele de domiciliu. Ordinul de deportare sovietic a avut în vedere toţi bărbaţii cu vârste între 17-45 ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani.
De asemenea, s-a reţinut că şi prizonieratul în fosta U.R.S.S. a fost rezultatul unor acţiuni militare, în contextul istoric al participării României la cel de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, au existat şi alte acte normative care au stabilit reparaţii pentru persoanele ce au fost supuse acestor măsuri abuzive.
Astfel, prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, sa reglementat acordarea unor drepturi pentru persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, persoanele constituite în prizonieri de partea sovietică după această dată ori care, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost menţinute în captivitate după încheierea armistiţiului.
În acelaşi sens, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetăţenii români care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit persecuţii din motive etnice.
Aceste categorii de persoane nu se regăsesc în textul Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, fapt ce s-a considerat că denotă intenţia legiuitorului de a reglementa măsuri reparatorii exclusiv pentru consecinţele represive dispuse de regimul politic imediat după data de 6 martie 1945, iar nu de a repara şi consecinţele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, motiv pentru care, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aceste situaţii nu pot intra în sfera de reglementare a acestei legi.
2.2. Potrivit celei de-a doua orientări a practicii judiciare, deportarea la muncă în reconstrucţia U.R.S.S. şi prizonieratul de război sunt măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţele au reţinut că prin dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se face trimitere la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, iar acest din urmă act normativ prevede în mod expres, la art. 1 alin. (2), persoanele care au fost deportate în străinătate după data de 23 august 1944, care au fost constituite în prizonieri după această dată ori, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost reţinute în captivitate după încheierea armistiţiului.
Pe de altă parte, s-a reţinut că Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Această interpretare ar rezulta şi din modul în care au fost redactate prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) şi art. 3 din lege, care trimit, prin enumerare, la raţiunile politice ce au stat la baza reglementării anumitor infracţiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancţionate de regimul comunist.
Ca atare, din interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a tuturor dispoziţiilor legale evocate, instanţele de judecată au constatat că deportarea, respectiv constituirea în prizonier în fosta U.R.S.S. şi menţinerea acestor situaţii şi după data de 6 martie 1945 se circumscriu noţiunii de măsuri administrative abuzive cu caracter politic, în sensul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Caracterul abuziv al celor două măsuri analizate, în opinia instanţelor, rezultă şi din contextul istoric în care acestea au fost dispuse şi menţinute, precum şi din efectele produse asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, consfinţite ulterior prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948.
Pe de altă parte, instanţele respective au stabilit caracterul politic incontestabil al acestor măsuri, în condiţiile în care Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, la care face trimitere Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează, astfel cum rezultă din chiar titlul său, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, neavând nicio relevanţă faptul că cele două măsuri administrative analizate nu se regăsesc printre cazurile expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a considerat că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, s-a intenţionat repararea abuzurilor săvârşite asupra cetăţenilor români de etnie germană, cu concursul autorităţilor naţionale, care au pus în aplicare ordinul de deportare dat de puterea sovietică şi nu au întreprins nicio măsură de împiedicare a acesteia.
În acelaşi context, s-a reţinut culpa statului român, care ar rezulta din împrejurarea că nu s-a depus nicio diligenţă pentru recuperarea cetăţenilor săi deportaţi sau aflaţi în prizonierat ori pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva lor.
2.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cauzele având ca obiect acţiuni întemeiate pe Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al deportării şi prizonieratului în U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945, au fost soluţionate, în faza recursului, în marea lor majoritate, de Secţia I civilă, soluţia ce s-a impus cu preponderenţă fiind cea susţinută şi de procurorul general. Ulterior, toate cauzele vizând Legea nr. 221/2009 de la nivelul instanţei supreme au fost atribuite spre soluţionare Secţiei a II-a civile, unde, pe aspectul vizat în prezentul recurs în interesul legii, practica este încă în faza incipientă, fiind pronunţate soluţii în sensul celor expuse în prezenta cauză.
2.4. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
Prin Decizia nr. 150/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 23 aprilie 2012, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a observat că prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 şi nr. 402 din 24 martie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iulie 2011 şi, respectiv, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12 august 2011, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate având o motivare similară celor în cauză. Cu acele prilejuri s-a reţinut, în esenţă, că prevederile criticate fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice. De asemenea, s-a reţinut că criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârşitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opţiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privinţa persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv şi raţional.
Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptăţit ca, pentru situaţii deosebite, să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, pentru situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit. Cu titlu de exemplu menţionăm Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000.
Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării" - este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
Distinct de cele reţinute în deciziile menţionate mai sus, Curtea a reţinut că tatăl autorului excepţiei a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, republicat. Stabilirea altor măsuri reparatorii pentru aceste persoane, care practic ar trebui să le completeze pe cele acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, ţine de libera apreciere a legiuitorului. În aceste condiţii, a fost înlăturată critica privind încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Prin Decizia nr. 1.354/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
În cuprinsul acestei decizii s-a reţinut că statul român a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Legea nr. 221/2009 s-a reglementat acordarea despăgubirilor morale victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit, dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzelor de către instanţele de judecată, că reparaţia obţinută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, nu este suficientă, precum şi în cazul în care nu au fost acordate drepturi de natura celor anterior enunţate.
Prin Decizia nr. 839/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) şi (2) şi ale art. 5 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind reţinute argumente similare.
De asemenea, prezintă relevanţă, din perspectiva examinată, Decizia nr. 402 din 24 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 12 august 2011, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) şi (2) şi ale art. 5 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Curtea a constatat că autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de faptul că Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se referă doar la perioada "6 martie 1945-22 decembrie 1989" şi exclude din categoria persoanelor îndreptăţite de a beneficia de dispoziţiile acestei legi cu caracter reparatoriu pe cele care au fost supuse condamnărilor şi măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 şi până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, deşi calitatea de persoane persecutate politic, condamnate, deportate, internate în lagăre de muncă sau în colonii le-a fost recunoscută prin prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Curtea a observat că prevederile criticate fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora.
De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar (ad similis, a se vedea Decizia nr. 422 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 27 mai 2010).
Instanţa de contencios constituţional a reţinut că momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârşitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opţiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privinţa persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv şi raţional.
Aşadar, s-a considerat neîntemeiată critica potrivit căreia sintagma "referitoare la perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989", regăsită în cuprinsul Legii nr. 221/2009, ar crea o situaţie discriminatorie, întrucât le exclude din categoria persoanelor îndreptăţite a beneficia de despăgubirile conferite prin legile speciale, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, pe cele care au fost supuse condamnărilor şi măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 şi până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, legiuitorul fiind îndreptăţit ca pentru situaţii deosebite să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, după cum s-a arătat, că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, unor situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit. (A se vedea şi Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000.)
În acelaşi sens este de reţinut şi Decizia nr. 376 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iulie 2011, asupra respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 3, art. (4) alin. (1) şi (2), art. 5 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
3. Opinia procurorului general
Procurorul general a susţinut prima soluţie adoptată în practica instanţelor judecătoreşti.
Astfel, s-a apreciat, în esenţă, că situaţiile de prizonierat de război şi de deportare în fosta U.R.S.S. pe motive etnice, ca urmare a participării României la cel de-al Doilea Război Mondial, nu pot fi circumscrise unor măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece, pe de o parte, aceste măsuri nu au fost dispuse de statul român, iar, pe de altă parte, nici nu se încadrează sub aspect temporal în perioada premisă a legii.
S-a considerat că nu prezintă relevanţă dacă cele două măsuri s-au întins ca durată în timp pe parcursul unor perioade ce au depăşit data de 6 martie 1945, în condiţiile în care textele legii mai sus invocate se referă la momentul dispunerii acestora, şi nu la durata lor.
În acelaşi context, s-a arătat că, deşi jurisprudenţa la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost unificată în sensul punctului de vedere exprimat în prezentul recurs în interesul legii, oportunitatea judecării acestuia este dată de faptul că, în prezent, astfel de cauze se soluţionează în recurs la nivelul curţilor de apel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, iar practica acestora este neunitară, fiind necesară asigurarea certitudinii jurisprudenţei printr-un mecanism intern cu caracter obligatoriu pentru toate instanţele naţionale [mutatis mutandis, CEDO, Beian împotriva României (nr. 1), Hotărârea din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30.658/05, § 39, 40].
4. Raportul asupra recursului în interesul legii
Ca urmare a analizei dispoziţiilor legale relevante, raportate la argumentele susţinute în cadrul celor două orientări jurisprudenţiale expuse, precum şi la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în raportul întocmit s-a apreciat, în acord cu opinia exprimată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate şi aplicate în sensul că deportarea şi prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu sunt măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
5. Înalta Curte
Anterior examinării altor aspecte, se impun a fi expuse prevederile legale supuse interpretării, precum şi cele relevante din perspectiva examinată.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare: "Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare: "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, "Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială".
În fine, dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, stipulează că:
"Prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4, precum şi persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiţia să nu beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)."
Din însăşi expunerea de motive întocmită pentru proiectul Legii nr. 221/2009 rezultă că scopul acestui act normativ este să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist.
Hotărârile de condamnare pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru infracţiuni împotriva statului au putut fi anulate pe calea exercitării unor căi extraordinare de atac, consecinţele condamnărilor fiind şterse prin efectul legii în cazul infracţiunilor ce au fost dezincriminate. Totodată, statul a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990, precum şi celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Aceste măsuri reparatorii au fost considerate însă insuficiente, motiv pentru care prin Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, s-a urmărit:
- ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic;
- repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea şi degradarea militară;
- afirmarea explicită a posibilităţii instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzelor, că reparaţia obţinută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, nu este suficientă;
- reglementarea unei posibilităţi speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic.
Distinct de acestea, prin Legea nr. 38/1990, prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 au fost extinse şi la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, în această categorie fiind incluse şi persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944.
De asemenea, prin Legea nr. 568/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, s-a prevăzut ca art. 3 lit. e) să aibă următorul cuprins: "e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice".
Rezultă, aşadar, că legiuitorul a urmărit să extindă prevederile celor două acte normative reparatorii şi la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, în această categorie fiind incluse şi persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944.
Tot în cadrul actelor normative care au stabilit reparaţii pentru persoanele ce au fost supuse unor măsuri abuzive trebuie amintită şi Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetăţenii români care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit din motive etnice.
În art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că acest act normativ se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulteriore, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4, precum şi persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac până la intrarea în vigoare a prezentei legi, cu condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).
Din analiza acestui text de lege se observă că se extinde sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, asupra următoarelor categorii de persoane:
- persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi persoanele cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4;
- persoanele care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac până la intrarea în vigoare a prezentei legi.
Trebuie precizat că în Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sunt enumerate foarte exact situaţiile în care trebuie să se fi aflat persoanele vizate pentru a beneficia de prevederile acestui act normativ, apărând ca suficient, astfel, doar să li se fi recunoscut drepturile respective pentru a se putea prevala şi de prevederile Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;
b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;
c) a fost internată în spitale de psihiatrie;
d) a avut stabilit domiciliul obligatoriu;
e) a fost strămutată într-o altă localitate.
În alin. (2) se prevede că de aceleaşi drepturi beneficiază şi persoana care:
a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;
b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului.
Aşadar, recunoaşterea drepturilor prevăzute de acest act normativ presupune constatarea caracterului politic al măsurilor la care au fost supuse persoanele beneficiare, legiuitorul extinzând aplicarea prevederilor decretului-lege menţionat şi asupra celor două situaţii ce sunt supuse analizei în prezenta cauză, respectiv deportarea în străinătate după 23 august 1944 şi prizonieratul după război. Ar apărea ca evident că atât condamnările, cât şi măsurile administrative pe motive politice pentru care s-a obţinut recunoaşterea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu mai poată face obiectul unei noi proceduri prin care să se constate caracterul lor politic. Textul de lege impune însă încadrarea în art. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte persoanele vizate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, faptul că acestea trebuie să se încadreze în prevederile art. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, înseamnă că, în cazul în care faptele pentru care au fost condamnate nu se regăsesc între cele enumerate în art. 1 alin. (2) din lege, sau măsurile administrative ce le-au fost aplicate nu sunt dintre cele expres prevăzute în art. 3 din lege, este necesar să se adreseze instanţei de judecată pentru a se constata caracterul politic al acestora, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 1 alin. (3) din lege.
Or, în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede ca o condamnare pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menţionate expres în alin. (2) al art. 1 din legea menţionată, constituie condamnare cu caracter politic dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanţa de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condiţiile prevăzute la art. 4.
În aceeaşi măsură, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege aplicându-se, şi în această situaţie, în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că măsura administrativă trebuie să fi fost luată ca urmare a săvârşirii unei fapte prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, teorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
În acest context trebuie subliniat şi că, potrivit art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prin măsuri administrative abuzive se înţelege orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe ca urmare a săvârşirii unei fapte în scopurile menţionate
1 a art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus:
a) privarea de libertate în locuri de deţinere sau pentru efectuarea de cercetări;
b) internarea în spitale de psihiatrie;
c) stabilirea de domiciliu obligatoriu;
d) strămutarea într-o altă localitate;
e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice;
f) exmatricularea din şcoli, licee şi facultăţi.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, se recunoaşte calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989. Aceasta înseamnă că, în procedura prevăzută de acest act normativ, se realizează, de asemenea, o verificare a caracterului politic al condamnărilor sau măsurilor administrative abuzive, ceea ce ar însemna că în situaţiile astfel recunoscute să nu se mai impună constatarea caracterului politic şi prin procedura prevăzută de Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare. Cu toate acestea, şi în această situaţie se impune încadrarea în prevederile art. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Din cele expuse rezultă că Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecinţelor condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Ceea ce a determinat această iniţiativă legislativă a fost tocmai faptul că, deşi s-au adoptat cele două acte normative cu caracter reparatoriu (Decretul-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare), totuşi mai există numeroase persoane ale căror condamnări îşi produc în continuare efectele, fără ca acestea să beneficieze de minima reparaţie morală a ştergerii consecinţelor penale ale condamnării lor. De asemenea, procedura constatării inopozabilităţii hotărârilor de condamnare cu caracter politic faţă de persoanele care au obţinut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, a fost considerată nesatisfăcătoare, în raport cu vârsta înaintată a solicitanţilor şi cu necesitatea ca măsurile reparatorii cu caracter simbolic să fie obţinute de persoanele îndreptăţite, cu un efort minim.
Din cuprinsul celor două acte normative rezultă că prevederile acestora au fost extinse şi asupra persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944, din motive politice, în Decretul-lege nr. 118/1990 în această categorie fiind incluse în mod expres şi persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, condiţionează extinderea prevederilor Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, la persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, de încadrarea în prevederile art. 1, 3 şi 4. Problema care apare este aceea dacă această condiţionare poate fi impusă prin prisma aspectului temporal, respectiv al perioadei în care trebuia să fie pronunţată condamnarea sau luată măsura administrativă (6 martie 1945-22 decembrie 1989) şi a celui vizând organul care a dispus măsura administrativă (fosta Miliţie sau Securitate ori Poliţia sau Siguranţa).
Ceea ce prezintă relevanţă din perspectiva Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, este caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunţate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest caracter poate rezulta ope legis, condamnările sau măsurile administrative regăsindu-se expres între cele prevăzute de lege, sau trebuie constatat de instanţa judecătorească, prin procedura prevăzută de acest act normativ.
În art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se corespunzător. Aşa cum s-a arătat deja, în alin. (3) al art. 1 se prevede că o condamnare pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menţionate expres în alin. (2) al art. 1, constituie condamnare cu caracter politic, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanţa de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condiţiile prevăzute la art. 4 din lege.
Raţiunea edictării Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, este, aşa cum s-a arătat, aceea de completare a actelor normative reparatorii deja existente.
Atât deportarea, cât şi prizonieratul au fost consecinţe ale războiului şi ale poziţiei asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariţiei statului comunist, dar menţinute de acesta, contextul istoric în care s-au luat asemenea măsuri fiind pe larg expus în argumentarea punctului de vedere exprimat de procurorul general.
Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective şi asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluşi în aceeaşi categorie şi prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi şi persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare] este însă de strictă interpretare şi condiţionează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare. Or, aceasta înseamnă că, aşa cum în mod corect sa reţinut şi în opinia susţinută de procurorul general, legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, de către fosta miliţie sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanţă judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeaşi lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunţată, respectiv luată în perioada de referinţă a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârşirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei constituţionale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârşitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situaţiilor diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Opţiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privinţa persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv şi raţional şi în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în practica sa, în mod constant, în speţe legate de aplicarea art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a Protocolului adiţional nr. 12, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 18 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33). În acelaşi timp, Curtea Europeană de la Strasbourg a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, şi nu unul restrictiv (a se vedea Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, pag. 30, paragraful 72, şi Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, pag. 13, paragraful 34).
Curtea Europeană a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit: "o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă şi rezonabilă», adică dacă nu urmăreşte un «raport rezonabil de proporţionalitate jntre mijloacele utilizate şi scopul vizat»" (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, paragraful 72). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referinduse la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziţia statelor, a statuat că aceasta variază în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile şi contextul în discuţie (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, seria A nr. 87, paragraful 40).
Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie". În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată:
- în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale;
- în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi Legea nr. 60/2012,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, deportarea şi prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2012.
-****-

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

RODICA AIDA POPA

Magistrat-asistent

Niculina Vrâncuţ

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 837 din data de 12 decembrie 2012