Document embed

DECIZIE nr. 96 din 25 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Simina Popescu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Camelia-Maria Pancu în Dosarul nr. 34.503/3/2013 (nr. în format vechi 3.042/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.016D/2015 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cererii formulate de partea Autoritatea Naţională pentru Calificări prin care se solicită judecarea cauzei în lipsă.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Precizează că dreptul fundamental la informaţie are un conţinut juridic distinct de dreptul salariatului de a fi informat cu privire la clauzele esenţiale ale contractului de muncă şi că instituirea termenului de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării unuia dintre elementele esenţiale ale contractului de muncă, pentru încheierea unui act adiţional la contract, respectă dispoziţiile constituţionale privind dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin Decizia civilă nr. 5.093 din 29 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 34.503/3/2013 (nr. în format vechi 3.042/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Camelia-Maria Pancu cu prilejul soluţionării recursului împotriva Sentinţei civile nr. 10.791 din 4 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva deciziei unilaterale de modificare a contractului individual de muncă.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că, prin art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, se încalcă atât dreptul la informaţie, garantat de art. 31 din Constituţie, normă de drept care nu prevede nicio limitare sau posibilitate de restrângere sau îngrădire prin prevederi legale cu forţă juridică inferioară Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, care statuează expres, la nivel de principiu al legii, obligaţia angajatorului de a informa salariatul cu privire la condiţiile de muncă şi la cuantumul remuneraţiei pe care o va primi. Astfel, prevederile de lege criticate limitează dreptul cetăţeanului salariat de a fi informat de către angajatorul, persoana juridică de drept public, asupra condiţiilor sau a modificării condiţiilor de exercitare a raporturilor de muncă, permiţând înfăptuirea unor abuzuri de drept constând în modificarea unilaterală şi nenotificată a acestor raporturi şi a cuantumului salariului, fără ca salariatul să poată opta, în termen rezonabil, pentru încetarea raporturilor de muncă. Principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii în faţa unei instanţe judecătoreşti nu poate fi aplicabil unor raporturi juridice de natură contractuală, cum sunt cele de dreptul muncii, în care nu legea este pusă în discuţie, ci acordul salariatului, manifestat expres prin contractul individual de muncă, de a mai continua sau nu munca şi dreptul său de a refuza aplicarea unilaterală a legii de către angajator.

7. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine, totodată, că prevederile art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii instituie două categorii de cetăţeni angajaţi, una care este informată (cei din mediul economic privat) şi una care nu este informată (cei care lucrează în sfera publică), producând o discriminare asupra dreptului la muncă al cetăţenilor. Lipsa unei informări corecte şi în termen rezonabil a angajatului cu privire la incidenţa şi aplicarea în concret a dispoziţiilor unei legi de modificare a drepturilor sale salariale încalcă cert dreptul său la informare şi îi viciază consimţământul dat pentru executarea unui raport juridic de muncă în anumite condiţii cu care a fost de acord şi care, de la o anumită dată, nu îi mai sunt aplicabile.

8. În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la muncă, garantat de art. 41 din Constituţie, autoarea excepţiei susţine că, prin art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, se instituie posibilitatea pentru autorităţile publice angajatoare de a nu informa salariatul cu privire la modificarea raportului de muncă şi de a modifica unilateral încadrarea în muncă (funcţia) şi cuantumul drepturilor salariale, fără acordul salariatului. Or, art. 41 din Constituţie garantează dreptul persoanei angajate de a munci în anumite condiţii alese şi însuşite de aceasta, pentru un salariu pe care îl negociază şi îl cunoaşte. Posibilitatea angajatorului de drept public de a modifica unilateral elementele contractului de muncă, fără acordul salariatului, inclusiv în cazul în care salariul se diminuează printr-un act normativ, reprezintă muncă forţată.

9. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care reţine că obligaţia angajatorului de informare a viitorului salariat sau a salariatului cu privire la clauzele iniţiale ale contractului individual de muncă sau cu privire la cele pe care intenţionează să le modifice nu este identică cu obligaţia de informare ce revine autorităţilor publice. În cazul raporturilor de muncă, informarea este o etapă prealabilă a negocierii dintre angajator şi salariat cu privire la elementele raportului de muncă ce va fi stabilit de comun acord între aceştia, raport de drept privat, iar nu de drept public. Cu toate acestea, părţile nu pot negocia încheierea unui contract individual de muncă cu clauze care contravin conţinutului minimal instituit de legiuitor în reglementarea dreptului fundamental la protecţie a muncii. O astfel de ipoteză ar atrage nulitatea absolută a clauzelor respective. Informarea şi negocierea liberă dintre părţi sunt permise de legiuitor şi pentru situaţia modificării unor clauze ale contractului individual de muncă, cu respectarea unei exigenţe formale de încheiere a unui act adiţional la contract într-un termen legal, dar şi a exigenţei de fond a respectării nivelului minimal al tuturor drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege în sarcina salariatului şi angajatorului. Prin excepţie de la obligaţia de informare şi de negociere a oricărei modificări a contractului individual de muncă, clauzele lui se pot modifica prin efectul legii, caz în care nu este necesară îndeplinirea vreunei formalităţi de emitere a unui act unilateral al angajatorului sau de încheiere a unui act adiţional la contract. Opţiunea legiuitorului este justificată câtă vreme dreptul fundamental la protecţia muncii poate cunoaşte reglementări diferite la momente de timp diferite, pe raţiuni de politică socială a statului. Astfel, legiuitorul a recunoscut posibilitatea de a stabili alt conţinut al elementelor obligatorii ale raportului de muncă, elemente care produc efecte şi asupra contractelor aflate în executare. În categoria acestor elemente se includ, de exemplu: stabilirea salariului minim brut pe ţară garantat în plată, stabilirea salariilor pentru personalul plătit din fonduri publice, durata preavizului, durata concediului de odihnă minim etc. Informarea salariatului cu privire la noul conţinut al clauzelor contractului său de muncă se produce ca urmare a publicării legii care le reglementează în Monitorul Oficial al României, ceea ce face de prisos orice informare suplimentară din partea angajatorului. În măsura în care salariatul nu este de acord cu executarea contractului individual de muncă în noile condiţii, modificate prin efectul legii, fără intervenţia angajatorului, are posibilitatea recunoscută de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii de a-l înceta din iniţiativa sa.

10. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 41 din Constituţie, instanţa judecătorească reţine că libertatea muncii presupune dreptul persoanei de a alege singură şi liberă profesia, dacă munceşte sau nu, unde, pentru cine şi în ce condiţii. Forma sa de exprimare este tocmai caracterul contractual al tuturor formelor raportului juridic de muncă. Libertatea muncii este asigurată prin reglementarea încetării contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului, fără nicio limitare sau constrângere, cu excepţia dreptului la preaviz, în egală măsură fiind garantată prin stabilirea limitativă prin lege a cazurilor şi motivelor pentru care încetarea contractului poate avea loc din iniţiativa angajatorului.

11. În cazul recurentei, libertatea muncii nu a fost încălcată prin faptul că s-au modificat condiţiile de muncă stabilite iniţial cu angajatorul, condiţii referitoare la funcţie şi salariu, tocmai pentru că aceasta avea posibilitatea legală de a înceta raportul de muncă, modificat prin efectul legii. Prin emiterea de către angajator a unei decizii de reîncadrare a salariatei, aceasta nu poate pretinde cu temei că a fost constrânsă să presteze munca în noile condiţii salariale, calificate drept muncă forţată, după cum nu poate pretinde cu temei că noul salariu, stabilit în baza legii-cadru de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice, a instituit sclavia, munca fără remuneraţie.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 17 alin. (5) teza finală din Codul muncii sunt neconstituţionale în raport cu dispoziţiile art. 31 şi art. 41 din Constituţie, sens în care arată că informarea şi consultarea angajaţilor reprezintă o măsură de protecţie socială a muncii şi are drept premisă existenţa unor raporturi de muncă, plasate, la rândul lor, în sfera de protecţie a dreptului la muncă, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie. În consecinţă, obligaţia legiuitorului de a institui măsuri concrete de informare şi consultare a angajaţilor vizează, din punct de vedere temporal, perioada cuprinsă între începerea şi încetarea raporturilor de muncă, astfel încât, în tot acest interval de timp, angajatorul trebuie să se manifeste activ în îndeplinirea cu bună-credinţă a acestei obligaţii. Stabilind obligativitatea interpretării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în concordanţă cu tratatele internaţionale la care România este parte, legiuitorul constituant a impus în mod implicit un nivel de protecţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cel puţin la nivelul celui prevăzut în actele juridice internaţionale. În acest context, reglementarea unei măsuri de protecţie socială a muncii într-un tratat internaţional, coroborată cu importanţa şi amplitudinea sa socială, are drept rezultat conferirea dreptului sau libertăţii prevăzute în cuprinsul Constituţiei, a unei interpretări în consonanţă cu tratatul internaţional, cu alte cuvinte a unei interpretări care dezvoltă în mod evolutiv conceptul constituţional. De altfel, potrivit părţii I pct. 21 şi 29 din Carta socială europeană revizuită adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, "lucrătorii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în cadrul întreprinderii", respectiv "lucrătorii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în procedurile de concediere colectivă" [a se vedea art. 17 alin. (3) lit. i) din Codul muncii care prevede condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia] - ceea ce, prin prisma art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie, nu poate duce decât la interpretarea dreptului la protecţia socială a muncii în sensul că acesta cuprinde ca elemente componente informarea şi consultarea angajaţilor, acestea fiind, astfel, integrate conţinutului normativ al dreptului fundamental anterior menţionat. Având în vedere cele anterior expuse, apreciază că teza întâi a art. 41 alin. (2) din Constituţie are un conţinut normativ flexibil tocmai pentru a putea fi adaptat la schimbările social-economice la care este supusă societatea de-a lungul timpului. Această concluzie este susţinută şi de faptul că teza a doua a aceluiaşi text constituţional, pentru a defini elementele componente ale dreptului la măsuri de protecţie socială a muncii, dezvoltă teza întâi a art. 41 alin. (2) din Constituţie, printr-o trimitere generică la lege. Această trimitere la lege permite Curţii Constituţionale ca, prin jurisprudenţa sa, să constituţionalizeze acele drepturi ale angajaţilor prevăzute de lege care reprezintă fie o transpunere a unor prevederi din tratate internaţionale la care România este parte, fie măsuri de protecţie socială a muncii, cu un impact social-economic deosebit. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 64 din 24 februarie 2015.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, având următorul cuprins: "Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege."

17. În opinia autoarei excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 31 privind dreptul la informaţie şi art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii stabilesc regula privind obligativitatea încheierii unui act adiţional la contractul individual de muncă, în cazul modificării elementelor contractului, precum şi excepţia de la această regulă, pentru situaţia în care o asemenea modificare este prevăzută expres de lege.

19. Astfel, contrar susţinerilor autoarei excepţiei referitoare la existenţa unei discriminări între salariaţii din mediul public şi cel privat, în sensul că numai în cazul ultimei categorii există obligaţia încheierii unui act adiţional la contractul individual de muncă în cazul modificării elementelor contractului, Curtea reţine că prevederile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii vizează, de principiu, toate raporturile de muncă existente la un moment dat şi care sunt modificate în mod expres printr-o lege, indiferent că este vorba de angajaţi din mediul public sau privat.

20. Curtea constată că această prevedere legală permite legiuitorului să îşi îndeplinească obligaţia pozitivă de a crea cadrul legal necesar în care să se desfăşoare raporturile de muncă, expresie a dispoziţiilor art. 41 din Constituţie. Cu alte cuvinte, în reglementarea dreptului fundamental la protecţie socială a muncii, legiuitorul are deplina competenţă de a stabili condiţiile minimale ale unui contract individual de muncă. Totodată, informarea şi negocierea liberă dintre părţile contractului de muncă sunt permise de legiuitor pentru situaţia modificării unor elemente ale contractului individual de muncă, cu respectarea exigenţei formale de încheiere a unui act adiţional la contractul individual de muncă. Prin excepţie, elementele contractului individual de muncă se pot modifica prin efectul legii, caz în care nu este necesară îndeplinirea formalităţii de încheiere a unui act adiţional la contract.

21. În acelaşi timp, Curtea precizează că există unele cazuri în care legea nu poate interveni în raporturile dintre angajaţii şi angajatorii privaţi, respectiv în privinţa cuantumului concret al salariilor ce depăşesc cuantumul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, aspect care este exclus în raporturile dintre angajaţii şi angajatorii din mediul public. Asemenea cazuri sunt obiectiv justificate având în vedere că, în raport cu sursa de finanţare a cheltuielilor de personal, angajaţii din mediul privat nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu cei din mediul public (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, şi Decizia nr. 1.265 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011).

22. De asemenea, prin Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, Curtea a statuat că, în sfera publică, salariile/indemnizaţiile/soldele sunt stabilite în baza legii [a se vedea, în acest sens, şi art. 162 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii], ca act al legiuitorului originar sau delegat, iar angajatorul public nu are competenţa de a acorda drepturi salariale numai în baza şi în temeiul unei manifestări discreţionare de voinţă. Manifestarea sa de voinţă este condiţionată şi totodată limitată de lege. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul sporurilor sau le suprimă, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinţei concordante a celor două părţi contractante pentru a se aplica noile prevederi legale.

23. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Curtea a statuat că ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea.

24. Distinct de acestea, Curtea mai reţine că opţiunea legiuitorului pentru soluţia legislativă de a nu impune obligaţia angajatorului de a încheia un act adiţional la contractul individual de muncă, în cazul modificării elementelor contractului prin lege, este pe deplin justificată, de vreme ce, odată cu publicarea legii în Monitorul Oficial al României, destinatarul său (în cauza de faţă, salariatul) are la dispoziţie premisele necesare pentru a lua la cunoştinţă de normele juridice care guvernează raporturile juridice de muncă. Sunt asigurate, astfel, garanţiile necesare îndeplinirii obligaţiei fundamentale de respectare a legilor, astfel cum aceasta este prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora "în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

25. În plus, Curtea observă că Directiva 91/533/CEE a Consiliului din 14 octombrie 1991 privind obligaţia angajatorului de a informa lucrătorii asupra condiţiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L, nr. 288/32 din 18 octombrie 1991, stabileşte, prin art. 5 "Modificarea unor elemente ale contractului sau raportului de muncă", că orice modificare a elementelor esenţiale ale contractului de muncă trebuie să facă obiectul unui document scris care va fi pus de către angajator la dispoziţia lucrătorului cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de o lună de la data la care respectiva modificare are efect. Documentul scris nu are caracter obligatoriu în cazul unei modificări a actelor cu putere de lege, a actelor administrative sau a altor norme obligatorii ori a convenţiilor colective menţionate în cuprinsul directivei.

26. În aceste condiţii, Curtea reţine că prevederile art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii nu îngrădesc dreptul la muncă şi nu restricţionează sub niciun aspect alegerea liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi, prin urmare, constată că dispoziţiile art. 41 din Constituţie nu sunt încălcate. Totodată, Curtea nu poate reţine ipoteza muncii forţate, invocată de autoarea excepţiei, atât timp cât libertatea muncii este asigurată şi prin aceea că, în măsura în care nu este de acord cu executarea contractului individual de muncă în noile condiţii salariale, modificate prin efectul legii, salariatul are posibilitatea de a-l înceta din iniţiativa sa, în condiţiile prevăzute de art. 81 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

27. De asemenea, reţinând că obligaţia angajatorului de informare a salariatului cu privire la elementele contractului individual de muncă sau cu privire la cele modificate este distinctă de obligaţia autorităţilor publice de informare a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal, Curtea constată că, în raport cu dispoziţiile art. 31 din Constituţie, conţinutul normativ al textului de lege criticat nu are legătură cu dreptul fundamental la informaţie.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Camelia-Maria Pancu în Dosarul nr. 34.503/3/2013 (nr. în format vechi 3.042/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că prevederile art. 17 alin. (5) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2016.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 346 din data de 5 mai 2016