Document embed

DECIZIE nr. 294 din 11 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.096 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Andreea Costin	- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.095 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Lary Constantin în Dosarul nr. 6.889/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.147D/2015.

2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 19 aprilie 2016 cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 5 mai 2016, dată la care, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 10 mai 2016, şi, ulterior, pentru acelaşi motiv, pentru data de 11 mai 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 22 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.889/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.095 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Lary Constantin într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de recunoaştere şi de încuviinţare a executării pe teritoriul României a unor hotărâri străine.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate, prin impunerea condiţiei de reciprocitate, încalcă principiul constituţional potrivit căruia drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Potrivit art. 7 şi 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii, dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prevederile Declaraţiei şi la satisfacerea efectivă din partea instanţelor naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute prin Constituţie sau lege. Apreciază că condiţia de reciprocitate îngreunează recunoaşterea hotărârilor străine, deoarece această condiţie are mai mult o semnificaţie politică şi nu stă în puterea persoanei care cere recunoaşterea hotărârii străine să creeze instrumentul politic, respectiv actele şi tratatele internaţionale prin care să se stabilească relaţii de reciprocitate între România şi statul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei recunoaştere se solicită.

5. În continuare apreciază că prin impunerea condiţiei reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea se îngrădeşte accesul liber la justiţie, deoarece realizarea condiţiei - crearea instrumentului diplomatic - depinde de statul român care, potrivit Constituţiei, garantează apărarea drepturilor cetăţeanului care nu are puterea de a realiza acest instrument de care depinde protecţia efectivă a dreptului său.

6. Mai susţine că se încalcă şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, în condiţiile în care există un tratament diferit al aplicării dispoziţiilor legale criticate, respectiv recunoaşterea hotărârilor pronunţate într-un stat membru al Uniunii Europene faţă de hotărârile pronunţate într-un stat nemembru. Astfel, cetăţenii români în favoarea cărora a fost pronunţată o hotărâre într-un stat nemembru sunt discriminaţi, fiind în situaţia de a nu-şi putea valorifica un drept câştigat şi care, potrivit art. 2.567 din Codul civil, sunt respectate în România, cu excepţia cazului când sunt contrare ordinii publice.

7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, potrivit art. 2.561 din Codul civil, legislaţia română nu impune condiţia reciprocităţii în privinţa normelor conflictuale şi nici a normelor materiale; legea străină aplicabilă într-o situaţie determinată nu trebuie să aibă aceleaşi prevederi ca legea forului. Prin derogare de la această regulă, legea străină este luată în considerare sub condiţia aplicării concordante a legii române. Condiţia reciprocităţii în anumite materii este prevăzută expres prin dispoziţii speciale, cum este cazul normelor legale criticate. Din analiza dispoziţiilor art. 2.561 din Codul civil reiese că legea nu cere o anumită reciprocitate, legală sau diplomatică, fiind suficientă o reciprocitate de fapt, a cărei exigenţă legea o prezumă până la proba contrară. Se mai invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 310 din 10 iulie 2003 sau Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens arată că prin Decizia nr. 29 din 28 ianuarie 2003 Curtea a reţinut că executarea pe teritoriul României a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti străine este supusă unor reguli distincte faţă de cele privitoare la executarea unor hotărâri pronunţate de instanţele de judecată autohtone, deoarece acestea nu sunt opozabile instanţelor româneşti decât ca elemente de fapt, ce urmează a fi avute în vedere într-o hotărâre judecătorească pronunţată în România. Totodată, apreciază că în cauza de faţă se pune în discuţie modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale criticate, ceea ce nu reprezintă o problemă de constituţionalitate. Menţionează Decizia nr. 296 din 1 martie 2011 prin care Curtea Constituţională a reţinut că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 1.095 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă. Curtea observă că anterior sesizării sale, Codul de procedură civilă a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, dispoziţiile legale criticate, în realitate, se regăsesc la art. 1.096 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă şi au următorul cuprins:

"(1) Hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1.095 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

[...]

c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea."

14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei pentru toţi.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că executarea pe teritoriul României a unei hotărâri străine, pronunţată într-un stat nemembru al Uniunii Europene, se încuviinţează cu respectarea condiţiilor recunoaşterii prevăzute la art. 1.096 din Codul de procedură civilă, precum şi a celei ca hotărârea să fie executorie potrivit legii statului de sediu al instanţei care a pronunţat-o (art. 1.104 - Condiţiile încuviinţării executării din Codul de procedură civilă). Pentru a putea fi recunoscută o hotărâre străină în România, potrivit art. 1.096 alin. (1) din Codul de procedură civilă, trebuie întrunite cumulativ trei condiţii, respectiv hotărârea să fie definitivă, instanţa care a pronunţat-o să fi fost competentă şi să existe reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat-o.

16. În prezenta cauză este criticată condiţia reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea, reglementată de art. 1.096 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă. Curtea observă că, în legislaţia română, condiţia reciprocităţii a fost prevăzută de art. 375 din Codul de procedură civilă din 1865 ale cărui dispoziţii au fost preluate şi dezvoltate succesiv de Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, şi Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012.

17. Aşadar, norme aplicabile raporturilor de drept internaţional privat şi care reglementează condiţia reciprocităţii se regăsesc în prezent în Codul civil şi în Codul de procedură civilă. Curtea observă că dacă art. 2.561 alin. (1) din Codul civil prevede că aplicarea legii străine este independentă de condiţia reciprocităţii, în alin. (2) teza întâi se prevede că dispoziţiile speciale prin care se cere condiţia reciprocităţii în anumite materii rămân aplicabile. Or, art. 1.096 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă reprezintă o astfel de dispoziţie specială prin care se prevede reciprocitatea drept condiţie de recunoaştere a unei hotărâri străine, pronunţate într-un stat nemembru al Uniunii Europene, pe teritoriul României.

18. Mai departe, Curtea reţine că Legea nr. 189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în materie civilă şi comercială, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 4 iunie 2015, prevede la art. 2 alin. (3) că "Pentru statele cu care România nu are legături convenţionale, asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială poate fi acordată în baza curtoaziei internaţionale, sub rezerva principiului reciprocităţii; existenţa reciprocităţii de fapt se dovedeşte potrivit prevederilor art. 2561 alin. (2) din Codul civil" care prevăd în teza a doua că îndeplinirea condiţiei reciprocităţii de fapt este prezumată până la dovada contrară care se stabileşte de Ministerul Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

19. În ceea ce priveşte dispoziţia legală criticată în prezenta cauză, Curtea observă că legiuitorul român nu a stabilit în concret felul reciprocităţii, de fapt sau de drept, însă prin reglementări conexe în materie a dat posibilitatea determinării acesteia. Astfel, atunci când există un cadru juridic convenţional, condiţia reciprocităţii rezultă din chiar conţinutul unei convenţii internaţionale, de dispoziţiile căreia beneficiază, în mod corespunzător, cetăţenii din statele contractante. În lipsa unei asemenea convenţii, legiuitorul român a avut în vedere reciprocitatea de fapt stabilită de un organ central al administraţiei de stat care, prin specificul activităţii sale, deţine informaţiile necesare privind modalitatea prin care se poate obţine recunoaşterea unei hotărâri străine.

20. Curtea apreciază că, indiferent de felul ei, condiţia existenţei reciprocităţii reprezintă o cerinţă rezonabilă în cadrul raporturilor juridice internaţionale, fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 10 din Constituţie, potrivit cărora "România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional", principii care îşi au originea în cutume sau în practica convenţională a statelor. De asemenea, cu privire la obligaţiile ce îi revin statului român din tratatele la care este parte, Curtea a reţinut că art. 11 alin. (1) din Constituţie consacră unul din principiile fundamentale ale încrederii între state în raporturile lor internaţionale, principiul pacta sunt servanda, potrivit căruia statele au obligaţia să respecte şi să aplice întocmai şi cu bună-credinţă tratatele la care sunt parte (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 195 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 5 iunie 2015).

21. În continuare, Curtea reţine că executarea pe teritoriul României a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele străine este supusă unor reguli distincte faţă de cele privitoare la executarea hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată autohtone, deoarece acestea nu sunt opozabile instanţelor româneşti decât ca elemente de fapt, ce urmează să fie avute în vedere într-o hotărâre judecătorească pronunţată în România (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 29 din 28 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 28 februarie 2003, şi Decizia nr. 310 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 26 septembrie 2003).

22. Obiectul procedurii recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor străine nu vizează fondul litigiului judecat într-un alt stat, întrucât potrivit art. 1.098 coroborat cu art. 1.104 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa română, cu excepţia verificării condiţiilor de recunoaştere, prevăzute la art. 1.096 din Cod, şi condiţiilor de refuz de recunoaştere, prevăzute la art. 1.097 din Cod, nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.

23. Astfel fiind, hotărârile judecătoreşti străine pot produce efecte juridice în România numai ca urmare a recunoaşterii şi încuviinţării executării lor, în condiţiile stabilite de legiuitor, iar instituirea acestei proceduri este consecinţa aplicării principiului suveranităţii naţionale.

24. De aceea, Curtea nu poate reţine critica privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, accesul liber la justiţie fiind compatibil cu instituirea unor reguli speciale, pentru situaţii deosebite. Prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

25. Nici încălcarea principiului constituţional prevăzut de art. 124 alin. (2) nu poate fi reţinută, deoarece autorul excepţiei de neconstituţionalitate se referă la categorii diferite de acte juridice străine care sunt recunoscute şi executate în România, pe de o parte hotărâri pronunţate într-un stat membru al Uniunii Europene şi, pe de altă parte, hotărâri pronunţate într-un stat nemembru. Or, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale diferite.

26. Procedura privind recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în state membre ale Uniunii Europene este prevăzută de reglementări europene cu aplicabilitate directă în statele membre, iar în cazul hotărârilor pronunţate în state nemembre ale Uniunii Europene devin aplicabile dispoziţiile din cartea a VII-a Procesul civil internaţional, titlul III Eficacitatea hotărârilor străine din Codul de procedură civilă, care, la art. 1.094, definind noţiunea de "hotărâre străină", prevede că aceasta se referă la actele de jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.

27. România a aderat la Uniunea Europeană prin Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 1 iunie 2005, moment de la care regulamentele europene, inclusiv şi cele privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, se aplică în dreptul intern conform tratatului de aderare şi tratatelor de bază ale Uniunii Europene.

28. Astfel, condiţiile de recunoaştere şi executare în România ale hotărârilor judecătoreşti străine pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene sunt stabilite de Regulamentul (UE) nr. 1.215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L, nr. 351 din 20 decembrie 2012, care reprezintă dreptul comun în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor străine în Uniunea Europeană. Potrivit considerentului 26 din preambulul Regulamentului încrederea reciprocă în administrarea justiţiei în Uniune justifică principiul potrivit căruia hotărârile pronunţate într-un stat membru ar trebui recunoscute în toate statele membre, fără să fie necesare proceduri speciale. În plus, obiectivul diminuării duratei şi costurilor litigiilor transfrontaliere justifică eliminarea hotărârii de încuviinţare a executării înainte de executarea unei hotărâri în statul membru solicitat. Drept urmare, o hotărâre pronunţată de instanţele unui stat membru ar trebui tratată ca şi cum ar fi fost pronunţată în statul membru solicitat. Regulamentul (UE) nr. 1.215/2012 se aplică începând cu data de 10 ianuarie 2015 şi a abrogat Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L, nr. 12 din 16 ianuarie 2001. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 27 aprilie 2004, pronunţată în Cauza C-159/02 Gregory Paul Turner împotriva Felix Fareed Ismail Grovit, Harada Ltd şi Changepoint SA, paragrafele 24-25, a reţinut că "Convenţia are la bază încrederea pe care statele contractante o acordă în mod reciproc sistemelor lor juridice şi instituţiilor lor judiciare. Această încredere a permis crearea unui sistem obligatoriu de competenţe, pe care toate jurisdicţiile aflate sub incidenţa Convenţiei sunt ţinute să îl respecte şi renunţarea corelativă de către aceleaşi state la regulile lor interne de recunoaştere şi executare a hotărârilor străine în favoarea unui mecanism simplificat de recunoaştere şi de executare a hotărârilor judecătoreşti. Este inerent acestui principiu de încredere reciprocă, în domeniul de aplicare al Convenţiei, faptul ca regulile de competenţă prevăzute de Convenţie, comune jurisdicţiilor din toate statele contractante, să poată fi interpretate şi aplicate cu aceeaşi autoritate de fiecare dintre acestea" [a se vedea cu privire la aplicarea considerentelor anterior menţionate Hotărârea din 2 iulie 2009, pronunţată în Cauza C-111/08 SCT Industri AB împotriva Alpenblume AB, paragraful 22].

29. Însă, în privinţa hotărârilor străine pronunţate într-un stat nemembru legiuitorul român a reglementat prin norme speciale procedura recunoaşterii şi punerii în executare a acestora având în vedere raporturile dintre state care trebuie să acorde condiţii egale de desfăşurare a litigiilor, ţinând cont de sistemele juridice specifice. Părţile dintr-un proces trebuie să beneficieze de acelaşi tratament procesual, astfel încât recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate pe teritoriul unui stat nemembru se va face pe baza reciprocităţii stabilite între state.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lary Constantin în Dosarul nr. 6.889/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 1.096 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 mai 2016.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 616 din data de 11 august 2016