DECIZIE nr. 518 din 15 mai 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean

- preşedinte

Aspazia Cojocaru

- judecător

Acsinte Gaspar

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Ion Predescu

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Afrodita Laura Tutunaru

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Drăgan în Dosarul nr. 21.166/299/2011 (3.468/2011) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.386D/2011.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 17 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 21.166/299/2011 (3.468/2011), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII pct. 53 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Daniel Drăgan în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe penale prin care s-a respins ca inadmisibilă în principiu o cerere de revizuire.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la liberul acces la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului referitor la accesul la un tribunal independent şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice referitor la egalitatea oamenilor în faţa tribunalelor şi a curţilor de justiţie, deoarece prin abrogarea normei de procedură anterioare, respectiv soluţionarea cererii de revizuire în ce priveşte admisibilitatea în principiu în mod public, se încalcă flagrant dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, precum şi principiile nediscriminării aplicabile procedurilor penale şi civile cu referire la drepturile omului.
Faptul că instanţa poate examina o cerere de revizuire, sub aspectul admisibilităţii în principiu, în camera de consiliu, numai pe baza referatului întocmit de procuror, creează o discriminare flagrantă între apărare şi acuzare, împiedicându-l pe revizuent să îşi facă apărările în faţa instanţei de judecată în combaterea celor susţinute în referatul întocmit de procuror, în procedură necontencioasă.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, prevederile art. XVIII pct. 53 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, prin care s-au modificat prevederile art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală. Ca atare, având în vedere prevederile legale criticate raportate la normele de tehnică legislativă consacrate de art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea constată că, în realitate, obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 403 alin. 1 - Admiterea în principiu a cererii de revizuire din Codul de procedură penală, aşa cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 53 din Legea nr. 202/2010, care au următorul conţinut:
"Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la liberul acces la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului referitor la accesul la un tribunal independent şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice referitor la egalitatea oamenilor în faţa tribunalelor şi a curţilor de justiţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că revizuirea este o cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor penale definitive şi poate fi exercitată numai în condiţiile reglementate în art. 393 şi următoarele din Codul de procedură penală.
Anterior modificării dispoziţiilor art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală prin art. XVIII pct. 53 din Legea nr. 202/2010, instanţa de judecată examina cererea de revizuire ascultând concluziile procurorului şi ale părţile. În prezent, cererea se examinează în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.
Aşa fiind, Curtea constată că, în cadrul acestor din urmă reglementări, partea interesată se adresează procurorului cu o cerere prin care solicită revizuirea unei hotărâri penale definitive, iar acesta va fi obligat să efectueze o seamă de acte de cercetare, care vor fi înaintate împreună cu concluziile sale instanţei competente. Prin art. 403 din acelaşi cod a fost instituită procedura prealabilă a admiterii în principiu, stabilindu-se în alin. 1 că instanţa, pe baza materialului primit de la procuror, examinează, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.
Or, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a revizuirii sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege şi depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cazului de revizuire. Altfel spus, instanţa se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei, ca şi în cazul judecării recuzării sau al strămutării pricinilor. Or, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, "drepturi civile" şi, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunţat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei, (cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei (cererea nr. 6.916/75).
Aşadar, cât timp procedura admiterii în principiu nu priveşte însăşi judecarea pe fond a cererii de revizuire - o atare procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv în art. 405 din acelaşi cod -, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se ocupă de fondul cauzelor, de drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai de aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor.
În astfel de condiţii de reglementare, faţă de limitele şi efectele restrânse ale derulării procedurii în cadrul examinării admiterii în principiu a revizuirii, nu s-ar putea considera că desfăşurarea acestei etape prealabile ar fi susceptibilă de înfrângerea dreptului la apărare, întrucât acesta presupune posibilitatea neîngrădită a oricărei persoane interesate de a se apăra ori de a-şi angaja un apărător atunci când o autoritate se pronunţă asupra unei probleme ce ţine de fondul unui litigiu, şi nu asupra unor probleme procedurale luate în vederea unei mai bune administrări a actului de înfăptuire a justiţiei şi în scop preventiv în vederea înlăturării unor obstacole ce pot fi de natură să ducă la o tergiversare nejustificată a soluţionării.
De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi a celor extraordinare de atac, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac. Aceste prevederi constituţionale dau expresie principiului consacrat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că "statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale".
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Drăgan în Dosarul nr. 21.166/299/2011 (3.468/2011) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 mai 2012.
-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 410 din data de 20 iunie 2012