Document embed

DECIZIE nr. 83 din 18 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 2 şi 4, art. 28¹ pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50, art. 51 alin. 2 şi 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56, art. 63 alin. 2, art. 64, art. 67 alin. 2, art. 69, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 şi 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, 331, art. 332 alin. 1 şi 4, art. 336, 337 şi art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, ale Codului de procedură penală din 1968, în ansamblul său, ale art. 242 din Codul penal din 1969, precum şi ale Codului penal din 1969, în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ale art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, ale art. 3, 7 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69, art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, excepţie ridicată de Emil Balaure în Dosarul nr. 24.344/245/2008 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 395D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumit de modalitatea de reglementare a unor dispoziţii legale din Codul de procedură penală din 1968 şi că, dintre acestea, doar o parte se regăsesc în Codul de procedură penală în vigoare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 24.344/245/2008, Judecătoria Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69, art. 331 din Codul de procedură penală şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, excepţie ridicată de Emil Balaure într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei acestuia sub aspectul săvârşirii a 3 infracţiuni de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzute la art. 242 din Codul penal din 1969.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la prevederile art. 6 alin. 2 şi 4 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că acestea încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin faptul că nu prevăd sancţionarea şi responsabilizarea magistraţilor incorecţi care nu vor să administreze probele necesare în apărare şi care încalcă dreptul la angajarea unui apărător.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 30 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, se susţine încălcarea prin acestea a dreptului la un proces echitabil, prin nespecificarea expresă a competenţei parchetului de pe lângă instanţa la care a fost strămutată cauza.

Se arată că prevederile art. 50 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dreptul la un proces echitabil prin nepedepsirea judecătorilor recuzaţi, în cazul constatării unei situaţii de incompatibilitate.

Referitor la prevederile art. 51 alin. 2 şi 3 şi art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că ele, împiedicând recuzarea întregii instanţe şi făcând imposibilă promovarea unei căi de atac împotriva încheierii prin care se soluţionează cererea de abţinere sau de recuzare, încalcă dreptul constituţional la apărare şi prezumţia de nevinovăţie.

În privinţa dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că ele încalcă dreptul la un proces echitabil prin faptul că nu prevăd obligativitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a admite toate cererile de strămutare.

Referitor la prevederile art. 56 alin. 3 şi art. 57 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că acestea, prin folosirea sintagmei "se poate", nu obligă instanţa să suspende cauza în momentul formulării unei cererii de strămutare, încălcând dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie.

Cu privire la dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că textele criticate încalcă accesul liber la justiţie, întrucât nu conferă probelor o valoare mai dinainte stabilită, împiedicând aflarea adevărului prin aprecierea incorectă a acelor probe care dovedesc nevinovăţia inculpatului.

Se susţine că prevederile art. 64 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dreptul la un proces echitabil prin reglementarea în rândul mijloacelor de probă a înregistrărilor video şi fotografiilor, care prin natura lor pot fi falsificate, aspect ce apare ca fiind inadmisibil din perspectiva principiului aflării adevărului.

Se arată că dispoziţiile art. 66 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 contravin accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare, întrucât nu prevăd obligativitatea trimiterii dosarului la parchetul competent să refacă urmărirea penală în cazul constatării lipsei de temeinicie a probelor, autorul excepţiei susţinând că se află în situaţia în care împotriva sa a fost confecţionat un întreg dosar şi că este în imposibilitatea de a-şi proba nevinovăţia.

Referitor la prevederile art. 67 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că cele două criterii privind concludenta şi utilitatea probelor dau posibilitatea judecătorilor ca, în considerarea unor interese particulare, să nu administreze probe esenţiale, fiind încălcate, în acest fel, prevederile art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) şi art. 24 din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţie.

În privinţa prevederilor art. 69 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu alte fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în dosar, se arată că textele criticate fac posibilă pronunţarea de către instanţele de judecată a unor soluţii incorecte, limitând accesul la justiţie al persoanei interesate.

Referitor la prevederile art. 78 din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că ele nu prevăd în mod exhaustiv cazurile de incompatibilitate a judecătorilor, încălcând astfel dreptul la un proces echitabil.

Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 1 şi 3 şi art. 172 din Codul de procedură penală din 1968, în opinia autorului, întrucât nu este menţionată explicit obligativitatea asistării învinuitului sau inculpatului de către un avocat de-a lungul întregului proces penal, inclusiv în fazele de cercetare şi de urmărire penală, textele criticate sunt de natură a încălca dreptul constituţional la apărare, prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie, şi prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. Totodată, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că acestea contravin prevederilor art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) şi art. 24 din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât obligă inculpatul să se lase asistat de un avocat, fără a-i da posibilitatea de a se apăra singur.

Referitor la prevederile art. 132 şi art. 134 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că acestea încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, întrucât nu obligă instanţa nici la audierea martorilor prin comisie rogatorie atunci când se solicită acest lucru şi nici la citarea părţilor.

Cu privire la prevederile art. 197 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că ele contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi prevederilor art. 6 din Convenţie, deoarece nu prevăd nulitatea absolută în cazul în care există dovezi evidente că procesul penal a fost înscenat, fabricat pe baza unor comenzi, nelegale şi plătite.

În privinţa prevederilor art. 209 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, se arată că acestea nu prevăd că refacerea urmăririi penale trebuie să se facă de către parchetul de pe lângă instanţa ierarhic superioară instanţei competente să judece cauza în fond, împiedicând, în acest fel, accesul la parchetele ierarhic superioare şi permiţând judecătorilor să pronunţe în continuare soluţii incorecte, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 21 alin. 3 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie.

Încălcarea aceluiaşi principiu se susţine şi referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 din Codul de procedură penală din 1968.

Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, autorul, invocând aspecte ce privesc situaţia de fapt, susţine că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie.

În privinţa dispoziţiilor art. 303 din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că textele criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, prin faptul că dau posibilitatea suspendării unei cauze în cazul în care soluţionarea acesteia depinde de soluţia pronunţată într-un alt dosar, dar nu prevăd suspendarea judecării cauzei în cazul în care se formulează noi plângeri penale în dosarul supus soluţionării.

Se arată că dispoziţiile art. 330 şi 331 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie, dând instanţelor posibilitatea de a aprecia cu privire la necesitatea administrării unor noi probe şi de a continua judecata în condiţiile formulării unor cereri de administrare de noi probe.

Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 332 din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil prin faptul că nu prevăd expres că nu poate fi formulată plângere împotriva hotărârii instanţei de restituire pentru refacerea urmăririi penale. Se susţine, totodată, că prevederile art. 332 alin. 1 dinCodul de procedură penală din 1968, potrivit cărora cauza nu se restituie atunci când constatarea că cercetarea penală a fost efectuată de către un alt organ decât cel competent are loc după începerea dezbaterilor, încalcă dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie.

Se arată că prevederile art. 336 şi 337 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prezumţia de nevinovăţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, întrucât nu prevăd posibilitatea extinderii procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane şi împotriva organelor de urmărire penală, în cazul proceselor penale înscenate împotriva unor persoane nevinovate, cărora legea ar trebui să le confere dreptul de a formula plângeri în acest sens.

Se susţine că prevederile art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie prin faptul că nu prevăd întocmirea unui proces-verbal al înscrisurilor dispărute.

Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor Codului de procedură penală din 1968 în ansamblul său, autorul susţine că prin folosirea în cuprinsul normelor a cuvântului "poate", în loc de cuvântul "trebuie", acesta dă posibilitatea instanţelor să dispună măsuri abuzive şi să pronunţe soluţii ilegale. Se arată, totodată, că Codul de procedură penală din 1968 reprezintă o reglementare lacunară ce nu acoperă nevoile reale de legiferare în această materie, în special prin lipsa de responsabilizare a organelor de urmărire penală.

Se susţine că dispoziţiile art. 242 din Codul penal din 1969 încalcă principiul egalităţii de tratament juridic al părţilor, întrucât nu prevede expres necesitatea şi obligativitatea efectuării de cercetări în toate cazurile în care există plângeri penale împotriva organelor de urmărire penală, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil şi principiului egalităţii în drepturi prevăzut la art. 16 din Constituţie. Se mai susţine că, potrivit prevederilor aceluiaşi art. 242 din Codul penal din 1969, este pedepsită, pe lângă sustragerea de înscrisuri oficiale, şi introducerea frauduloasă de înscrisuri false cuprinzând denunţuri calomnioase în dosare ale instanţelor, încălcându-se în acest fel dreptul la un proces echitabil, precum şi principiul egalităţii. Se susţine, totodată, că faptele incriminate prin art. 242 din Codul penal din 1969 nu se înscriu, în realitate, în sfera penală şi că incriminarea lor încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 22, 25, 27, 28, 41, 44, 45, 47, 52 şi 53.

Se susţine neconstituţionalitatea Codului penal din 1969 în ansamblul său, datorită faptului că nu prevede pedepse în cazul pronunţării de către magistraţi a unor soluţii ilegale.

În privinţa prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, greşit identificate de autorul excepţiei ca fiind art. 19 alin. (4) din aceeaşi lege, se susţine că ele permit unui mare număr de foşti magistraţi să pledeze ca avocaţi în faţa instanţelor la care au activat, încălcând dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Referitor la dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se arată că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil prin faptul că nu prevăd sancţiuni pentru acei magistraţi care nu reţin şi nu se pronunţă cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate invocate în faţa instanţelor.

Se susţine că prevederile art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, prin care a fost abrogat art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 care prevedea suspendarea judecării cauzei în situaţia sesizării Curţii Constituţionale, contravin dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie.

Judecătoria Satu Mare - Secţia penală opinează că este neîntemeiată critica referitoare la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69 şi art. 331 din Codul de procedură penală din 1968, textele criticate necontravenind dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată sub aspectul criticilor referitoare la dispoziţiile art. 69 şi art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 şi inadmisibilă în privinţa celorlalte critici de neconstituţionalitate.

Se susţine că dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere prezumţiei de nevinovăţie. Se arată, de asemenea, că regimul special al declaraţiilor învinuitului sau inculpatului se explică prin poziţia procesuală a acestuia şi că este firesc ca declaraţiile inculpatului să fie valorificate numai prin coroborare cu alte probe, ceea ce nu înseamnă că acesta este prezumat vinovat, câtă vreme declaraţiile nu pot fi folosite nici împotriva sa dacă obiectul lor nu este confirmat prin alte probe.

Referitor la art. 331 din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că la baza criticilor invocate stă neînţelegerea sensului dispoziţiei legale, deoarece sintagma "instanţa dispune (...) judecarea cauzei în continuare (...)" nu semnifică faptul că aceasta poate să nu administreze acele probe noi, a căror necesitate chiar ea a constatat-o, ci că administrarea probelor se poate face în acea zi sau la un alt termen ce se va acorda în acest scop.

Totodată, se arată că înlăturarea efectului suspensiv al admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin abrogarea art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, nu aduce atingere dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, întrucât, în situaţia în care excepţia este admisă, partea interesată are deschisă calea revizuirii hotărârii pronunţate în baza dispoziţiei constatate neconstituţionale, în condiţiile art. 408² din Codul de procedură penală. De asemenea, se subliniază faptul că instanţa de contencios constituţional apreciază exclusiv constituţionalitatea dispoziţiilor în vigoare din legi şi ordonanţe, astfel că în faţa acesteia fondul cauzei nu prezintă nicio relevanţă.

Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Se arată că, în procesul de înfăptuire a justiţiei, instanţele judecătoreşti se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului, iar faptul că instanţa este cea care apreciază cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor propuse nu echivalează cu o antepronunţare în sensul stabilirii vinovăţiei unei persoane şi nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil sau dreptului la apărare, câtă vreme aceasta are obligaţia, impusă prin dispoziţiile art. 67 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe, obligaţie ce constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil.

Se arată că dispoziţiile art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 dau expresie dreptului părţilor la un proces echitabil, impunând condiţia ca probele să fie concludente şi utile.

Pe de altă parte, se arată că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la restul dispoziţiilor legale criticate, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de întreaga procedură judiciară la care a fost supus, aspecte ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii; or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Se arată, aşadar, că nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind de competenţa exclusivă a instanţei de judecată.

Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, se arată că aceasta nu poate fi reţinută. Se susţine că prevederile legale criticate nu îngrădesc posibilitatea părţilor interesate de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a valorifica în acest cadru toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, întrucât, aşa cum rezultă din chiar conţinutul prevederilor criticate, în măsura în care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate, aceasta poate constitui motiv de revizuire a unei hotărâri definitive pronunţate, dacă soluţia dată s-a întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. În plus, prin continuarea judecăţii în cauzele în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, se dă expresie exigenţei constituţionale consacrate de art. 21 alin. (3) potrivit căreia părţile au dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 33 din 18 ianuarie 2011, nr. 1.422 din 20 octombrie 2011 şi nr. 1.503 din 15 noiembrie 2011.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 62 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69 şi 331 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, prevederile art. 6 alin. 2 şi 4 referitoare la garantarea dreptului la apărare, art. 28¹ pct. 1 lit. b²) cu privire la competenţa Curţii de Apel, art. 30 alin. 4 privind competenţa teritorială pentru infracţiunile săvârşite în ţară, art. 50 - Abţinerea, art. 51 alin. 2 şi 3 referitor la recuzare, art. 52 alin. 6 privind procedura de soluţionare în cursul judecăţii, art. 55 alin. 1 cu privire la temeiul cererii de strămutare, art. 56 - Cererea şi efectele ei, art. 63 alin. 2 privind probele şi aprecierea lor, art. 64- Mijloacele de probă, art. 67 - Concludenţa şi utilitatea probei, art. 69 - Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, art. 78 - Martorul, art. 132 - Condiţii pentru dispunerea comisiei rogatorii, art. 134 alin. 2 cu privire la drepturile părţilor în cazul comisiei rogatorii, art. 171 alin. 1 şi 3 referitor la asistenţa învinuitului sau a inculpatului, art. 172 - Drepturile apărătorului, art. 197- încălcările care atrag nulitatea, art. 209 alin. 4 privind competenţa procurorului în faza urmăririi, art. 300 alin. 2 referitor la verificarea sesizării instanţei, art. 303 - Suspendarea judecăţii, art. 330 - Prezentarea mijloacelor materiale de probă, art. 331 - Amânarea pentru probe noi, art. 332 alin. 1 şi 4 privind restituirea pentru refacerea urmăririi penale, art. 336 - Extinderea procesului penal pentru alte fapte, art. 337 - Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, art. 508-512 - cu privire la procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare din Codul de procedură penală din 1968, precum şi Codul de procedură penală din 1968 în ansamblul său, ale art. 242 - Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri din Codul penal din 1968, precum şi ale Codului penal din 1968 în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, ale art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, ale art. 3, 7 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea II, nr. 327 din 25 aprilie 2008, şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010.

Dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 au următorul cuprins: "Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului."

Dispoziţiile art. 67 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 au următorul cuprins: "Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă."

Dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură penală din 1968 au următorul cuprins: "Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză."

Dispoziţiile art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 au următorul cuprins: "Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei."

Dispoziţiile art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 au următorul cuprins: "La articolul 303, alineatul 6 se abrogă.".

Dispoziţiile art. 6 alin. 2 şi 4, art. 28¹ pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50, art. 51 alin. 2 şi 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56, art. 63 alin. 2, art. 64, art. 67 alin. 2, art. 69, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 şi 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, 331, art. 332 alin. 1 şi 4, art. 336, 337 şi art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale Codului de procedură penală din 1968 în ansamblul său au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prevederile art. 63 alin. 2, art. 67 alin. 2 şi art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 se regăsesc la art. 103 alin. 1, art. 100 alin. 4 şi art. 385 din Codul de procedură penală în vigoare.

Prevederile art. 242 din Codul penal din 1968, precum şi cele ale Codului penal din 1969 în ansamblul său au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, ele fiind preluate la art. 259 din Codul penal în vigoare.

Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 6 alin. 2 şi 4, art. 28¹ pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50, art. 51 alin. 2 şi 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56, art. 63 alin. 2, art. 64, art. 67 alin. 2, art. 69, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 şi 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, 331, art. 332 alin. 1 şi 4, art. 336, 337 şi art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale Codului de procedură penală din 1968 în ansamblul său, ale art. 242 din Codul penal din 1969, precum şi ale Codului penal din 1969 în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, ale art. 3, 7 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României.

Se susţine că textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 25 cu privire la libera circulaţie, art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, art. 28 referitor la secretul corespondenţei, art. 41 cu privire la muncă şi protecţia socială a muncii, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 47 cu privire la nivelul de trai, art. 51 referitor la dreptul de petiţionare, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Referitor la criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. 6 alin. 2 şi 4, art. 28¹ pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50, art. 51 alin. 2 şi 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56, 64, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 şi 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, art. 332 alin. 1 şi 4, art. 336, 337 şi art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale Codul de procedură penală din 1968 în ansamblul său, ale art. 242 din Codul penal din 1969, ale Codului penal din 1969 în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 3, 7 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, Curtea reţine că acestea nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, întrucât autorul excepţiei este nemulţumit de conţinutul normelor legale criticate, solicitând modificarea şi completarea lor. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului", motiv pentru care excepţia este, din perspectiva acestor critici, inadmisibilă.

II. Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 prin Decizia nr. 343 din 21 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 980 din 25 octombrie 2004, Decizia nr. 646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006, şi Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public, stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie, iar nu o încălcare a acestor dispoziţii constituţionale. Curtea a reţinut, astfel, că, potrivit Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice şi că, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei. Curtea a statuat, totodată, că de vreme ce instanţa de judecată, iar nu procurorul, este cea care urmează să pronunţe o hotărâre în cauza dedusă judecăţii, atât cu prilejul soluţionării fondului litigiului, cât şi în cadrul recursului, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia textele de lege criticate încalcă principiul separaţiei puterilor în stat.

Pentru aceste motive, Curtea nu a putut reţine încălcarea prin dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 a dreptului la un proces echitabil, întrucât dreptul învinuitului sau al inculpatului de a propune probe şi de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii, când acesta poate să solicite respingerea probelor cerute de procuror şi de părţi, ca o consecinţă a dreptului său de a-şi susţine nevinovăţia. Mai mult, Curtea a arătat că în faza de judecată probele sunt percepute nemijlocit cu participarea activă a părţilor şi a procurorului, sunt completate şi discutate în contradictoriu şi că, cu ocazia deliberării, instanţa judecătorească este cea care face aprecierea definitivă a probelor, care, în conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin. 2 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, nu au valoare mai dinainte stabilită.

Asupra constituţionalităţii prevederilor art. 67 alin. 2 şi art. 69 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.046 din 13 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 29 noiembrie 2007, Decizia nr. 33 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2011, şi Decizia nr. 82 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 1 martie 2011, şi, respectiv, prin Decizia nr. 311 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 17 august 2005, prin care a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate. Referitor la dispoziţiile art. 67 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 s-a arătat că normele referitoare la concludenţa şi utilitatea probelor sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reţinut că legiuitorul a acordat părţilor dreptul de a propune probe şi a cere administrarea lor, prin aceasta neînţelegându-se însă că se instituie şi obligaţia instanţei de a admite toate probele, deoarece în alin. 2 al art. 67 din Codul de procedură penală din 1968 se prevede că "Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă". În acelaşi timp, Curtea a observat că nu se poate confunda "cererea pentru administrarea unei probe", pe care o poate face oricare dintre părţi, cu "administrarea probei", care se face numai de către instanţa de judecată. În plus, Curtea a mai constatat că respingerea sau admiterea cererii pentru administrarea unei probe se face numai motivat, situaţie care este de natură să înlăture orice arbitrariu, cu atât mai mult cu cât, în procesul de înfăptuire a justiţiei, instanţele judecătoreşti se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. De asemenea, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) şi art. 69 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că faptul că instanţa este cea care apreciază cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor propuse de părţi nu echivalează cu o antepronunţare şi nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme aceasta are obligaţia, impusă prin dispoziţiile art. 67 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. În acest sens. Curtea a reţinut că această obligaţie constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, permiţând părţii ca, în cunoştinţă de cauză, să îşi exercite drepturile procesuale şi, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Asupra constituţionalităţii prevederilor art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 şi art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 188 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 24 aprilie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată, arătând că acestea dau expresie dreptului părţilor la un proces echitabil şi că, pentru a contribui la soluţionarea cauzei şi la realizarea scopului procesului penal, probele propuse de părţi trebuie să fie concludente şi utile. De asemenea, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 vizează ipoteza în care instanţa a constatat, în urma cercetării judecătoreşti, că este necesară administrarea unor probe noi şi că, pentru administrarea acestora, nu se impune restituirea dosarului procurorului, ceea ce nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare, având în vedere că administrarea noilor probe se face de către instanţă, cu respectarea dreptului la apărare al inculpatului şi al celorlalte părţi din proces. Totodată, Curtea a arătat că reglementarea cuprinsă în art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 acordă judecătorului posibilitatea de apreciere a oportunităţii şi a relevanţei admiterii probelor solicitate de părţi, însă, potrivit art. 67 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, pentru administrarea lor se cere ca ele să fie concludente şi utile, întrucât numai astfel pot contribui la soluţionarea cauzei şi la realizarea scopului procesului penal. Curtea a arătat, în acest sens, că administrarea de probe care nu au niciun efect asupra soluţionării cauzei ori pentru dovedirea unor aspecte asupra cărora organele judiciare s-au edificat deja nu ar conduce decât la tergiversarea soluţionării cauzei. în consecinţă, Curtea a conchis că prevederile de lege criticate nu aduc atingere dreptului constituţional la apărare.

Prin aceeaşi decizie, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 1.476 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 17 ianuarie 2012, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, reţinând, în esenţă, că opţiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi este folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. Astfel, Curtea a statuat că, în condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecăţii cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Curtea a arătat însă că reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrarul într-o formă care nu poate fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului este privită că o consecinţă imediată şi necesară a exercitării accesului liber la justiţie. Astfel, Curtea a constatat că scopul primordial al controlului de constituţionalitate - interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate - a fost pervertit într-un scop eminamente personal al unor părţi litigante, care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul. Or, Curtea a reţinut că, prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual. Mai mult, Curtea a subliniat faptul că măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime. Curtea a constatat că aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ce priveşte soluţia legislativă prevăzută de art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010, care a abrogat art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 potrivit căruia instanţa era obligată să suspende judecata în cazul în care a fost admisă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 2 şi 4, art. 28¹ pct. 1 lit. b²), art. 30 alin. 4, art. 50, art. 51 alin. 2 şi 3, art. 52 alin. 6, art. 55 alin. 1, art. 56, 64, 78, 132, art. 134 alin. 2, art. 171 alin. 1 şi 3, art. 172, 197, art. 209 alin. 4, art. 300 alin. 2, art. 303, 330, art. 332 alin. 1 şi 4, art. 336, 337 şi art. 508-512 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale Codului de procedură penală din 1968 în ansamblul său, ale art. 242 din Codul penal din 1969, ale Codului penal din 1969 în ansamblul său, ale art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ale art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, ale art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi ale art. 3, 7 şi 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Emil Balaure în Dosarul nr. 24.344/245/2008 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Emil Balaure în Dosarul nr. 24.344/245/2008 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 63 alin. 2, art. 67 alin. 2, art. 69 şi art. 331 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. III pct. 1 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 18 februarie 2014.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 271 din data de 14 aprilie 2014