DECIZIE nr. 19 din 22 iunie 2015 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
Dosar nr. 1.175/1/2015

Iulia Cristina Tarcea

- vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Lavinia Curelea

- preşedintele Secţiei 1 civile

Roxana Popa

- preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă

- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Paula C. Pantea

- judecător în cadrul Secţiei I civile

Mihaela Tăbârcă

- judecător în cadrul Secţiei I civile

Cristina Petronela Văleanu

- judecător în cadrul Secţiei I civile judecător-raportor

Romaniţa Ecaterina Vrînceanu

- judecător în cadrul Secţiei I civile

Beatrice Ioana Nestor

- judecător în cadrul Secţiei I civile

Iulia Manuela Cîrnu

- judecător în cadrul Secţiei a II-a civile

Mărioara Isailă

- judecător în cadrul Secţiei a II-a civile

Rodica Zaharia

- judecător în cadrul Secţiei a II-a civile

Lucia Paulina Brehar

- judecător în cadrul Secţiei a II-a civile - judecător-raportor

Minodora Condoiu

- judecător în cadrul Secţiei a II-a civile

Emanuel Albu

- judecător în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal - judecător-raportor

Gheorghiţa Luţac

- judecător în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu

- judecător în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Rîciu

- judecător în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Angelica Denisa Stănişor

- judecător în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.175/1/2015 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 35.159/3/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
"Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă:
- art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează o interdicţie generală de concediere a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, singurele excepţii fiind cele prevăzute de textul de lege, respectiv concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat, sau dacă art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, limitează interdicţia concedierii doar pentru situaţiile în care aceasta ar fi determinată de motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariaţii unităţii;
- protecţia oferită de art. 60 alin. (1) lit. g) şi art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, angajaţilor cu funcţii eligibile într-un organism sindical acoperă şi ipoteza concedierilor pentru motive care nu ţin de persoana salariaţilor, determinate de desfiinţarea postului, în condiţiile în care ambele texte, cu sferă diferită de aplicare, reglementează o interdicţie de concediere în favoarea aceloraşi persoane."
După prezentarea referatului cauzei, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
I. Titularul şi obiectul sesizării
1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea de la data de 5 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 35.159/3/2013, a dispus sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept privind "interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la dispoziţiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă:
- art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează o interdicţie generală de concediere a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, singurele excepţii fiind cele prevăzute de textul de lege, respectiv concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat, sau dacă art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, limitează interdicţia concedierii doar pentru situaţiile în care aceasta ar fi determinată de motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariaţii unităţii;
- dacă protecţia oferită de art. 60 alin. (1) lit. g) şi art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, angajaţilor cu funcţii eligibile într-un organism sindical acoperă şi ipoteza concedierilor pentru motive care nu ţin de persoana salariaţilor, determinate de desfiinţarea postului, în condiţiile în care ambele texte, cu sferă diferită de aplicare, reglementează o interdicţie de concediere în favoarea aceloraşi persoane."
II. Expunerea succintă a procesului
2. În cauză, reclamantul Petrov Adrian a sesizat instanţa cu o contestaţie împotriva deciziei de concediere emise de pârâta Societatea Comercială Romtelecom - S.A., actuala Societatea Comercială Telekom România Communications - S.A., decizie prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă în temeiul art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare), concediere motivată pe desfiinţarea locului de muncă, ca urmare a reorganizării interne a angajatorului, compartimentul în care îşi desfăşura activitatea salariatul fiind desfiinţat.
3. În decizia contestată se arată că salariatul a participat la procedura de selecţie în vederea alocării în cadrul noii structuri organizatorice, fiind selectat, dar a refuzat semnarea actului adiţional pentru modificarea contractului corespunzător noului loc de muncă, refuzând postul oferit.
4. Înlăturând toate celelalte motive de nulitate invocate de contestator, prin Sentinţa nr. 6.303 din 29 mai 2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a anulat decizia, a dispus reintegrarea reclamantului pe funcţia deţinută anterior concedierii, respectiv specialist suport, şi a obligat pârâta să achite reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, reţinând încălcarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, care interzic concedierea unui salariat pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, situaţie în care se afla şi contestatorul.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta şi apel incidental reclamantul, după cum urmează:
5. În apelul formulat de angajator s-a invocat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în opinia acestuia având prioritate norma specială cuprinsă în art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, iar în apelul incident formulat de reclamant în temeiul art. 472 din Codul de procedură civilă s-a arătat că angajatorul nu a dovedit existenţa unei reorganizări reale şi serioase conform art. 65 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în cadrul soluţionării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
"Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la dispoziţiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă:
- art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează o interdicţie generală de concediere a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, singurele excepţii fiind cele prevăzute de textul de lege, respectiv concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat, sau dacă art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, limitează interdicţia concedierii doar pentru situaţiile în care aceasta ar fi determinată de motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariaţii unităţii;
- protecţia oferită de art. 60 alin. (1) lit. g) şi art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, angajaţilor cu funcţii eligibile într-un organism sindical acoperă şi ipoteza concedierilor pentru motive care nu ţin de persoana salariaţilor, determinate de desfiinţarea postului, în condiţiile în care ambele texte, cu sferă diferită de aplicare, reglementează o interdicţie de concediere în favoarea aceloraşi persoane."
III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile
7. Dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită stipulează următoarele:
- art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare: "Concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă [...] pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat.";
- art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare: "Pe toată durata exercitării mandatului, reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate."
Alte dispoziţii legale interne şi internaţionale relevante în materie:
- Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare:
Art. 9: "Membrilor organelor de conducere alese ale organizaţiilor sindicale li se asigură protecţia legii contra oricăror forme de condiţionare, constrângere sau limitare în exercitarea funcţiilor lor.";
Art. 10: "(1) Sunt interzise modificarea şi/sau desfacerea contractelor individuale de muncă ale membrilor organizaţiilor sindicale pentru motive care privesc apartenenţa la sindicat şi activitatea sindicală.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici şi funcţionarilor publici cu statut special";
Art. 12: "Prin contractele colective de muncă sau, după caz, prin acordurile colective privind raporturile de serviciu se pot stabili, în condiţiile legii, şi alte măsuri de protecţie în afara celor prevăzute la art. 10 şi 11 pentru cei aleşi în organele executive de conducere ale organizaţiilor sindicale ";
- Convenţia privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor din cadrul întreprinderilor şi facilităţile de acordat acestora, aprobată de Conferinţa generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la 23 iunie 1971, ratificată de România prin Decretul nr. 83/1975, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975, care stipulează că:
Art. 1: "Reprezentanţii lucrătorilor din întreprindere trebuie să beneficieze de o protecţie eficace contra tuturor măsurilor care ar putea să le aducă prejudicii, inclusiv concedierea şi activitatea lor de reprezentanţi ai lucrătorilor, afilierea lor sindicală sau participarea lor la activităţi sindicale, în măsura în care acţionează conform legilor, convenţiilor colective sau altor angajamente convenţionale în vigoare."
IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea din data de 5 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 35.159/3/2013, a dispus sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de:
1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă. În speţă, este vorba de un litigiu de muncă, soluţionat în primă instanţă de tribunal, împotriva sentinţei pronunţate fiind exercitată calea de atac a apelului, cauza nefiind susceptibilă de recurs;
2. existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. În cauză este vorba de o concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pe durata exercitării de către acesta a unei funcţii eligibile într-un organism sindical, situaţie la care se referă cele două texte de lege menţionate, interpretarea şi aplicarea acestora influenţând decisiv soluţia litigiului, în condiţiile în care prevederile respective sunt susceptibile de aprecieri diferite;
3. problema de drept care face obiectul sesizării este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept răspunde intenţiei legiuitorului de a preveni practica neunitară a instanţelor de judecată în materie, iar din verificările efectuate nu s-a putut identifica o practică judiciară conturată şi constantă, astfel încât mecanismul cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile este incident. Neexistând o jurisprudenţă semnificativă în materia respectivă şi constatând diferenţe de opinie în interpretarea ce trebuie dată normelor de drept în cauză, s-a apreciat îndeplinită şi această condiţie de admisibilitate.
V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept
9. Reclamantul Petrov Adrian a apreciat că cele două articole se completează unul pe altul şi nu se exclud, art. 60 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, fiind dispoziţie cu caracter special care se referă la interdicţiile la concediere şi excepţiile de la această regulă, respectiv nu poate avea loc o concediere a reprezentanţilor sindicali pentru motive neimputabile acestora - reorganizarea conform art. 65 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, - sau imputabile - în caz de arest preventiv, inaptitudine şi necorespundere profesională.
Art. 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare - se referă la îndeplinirea mandatului dat de salariaţi reprezentanţilor sindicali şi interdicţia de concediere pentru acest motiv. Aceasta este o interdicţie suplimentară, în plus faţă de cele reglementate la art. 60 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. În sensul interpretării că art. 60 şi 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se coroborează şi nu se exclud este art. 220 alin. (3) din acelaşi act normativ, prin care se arată că pot exista şi alte măsuri de protecţie specială a reprezentanţilor sindicali. Astfel, pe lângă interdicţia de concediere pentru aspecte rezultând din mandatul dat, reprezentanţii sindicali sunt protejaţi şi pentru celelalte situaţii de concediere. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a proteja liderii de sindicat, şi nu de a emite articole în cadrul aceleiaşi legi care să se înlăture reciproc. În acelaşi sens sunt şi principiile aplicabile în activitatea de legiferare, fiind interzisă reglementarea aceloraşi instituţii în mai multe articole, iar dispoziţiile legale care înregistrează aspecte de contradictorialitate se abrogă expres.
10. Intimata Societatea Comercială Telekom România Communications - S.A. a apreciat că, în materia concedierii liderilor de sindicat, prevederile art. 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile cu prioritate faţă de prevederile art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale în materia concedierii liderilor sindicali, precum şi aplicarea regulilor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
A arătat că art. 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă norma specială aplicabilă raporturilor dintre angajator şi lideri sindicali, fiind plasat în titlul dedicat de legiuitor în mod exclusiv sindicatelor, şi nu în partea generală a Codului, dedicată raporturilor de muncă. Potrivit adagiului specialia generalibus derogant, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prevalează în raport cu dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. g) din acelaşi act normativ.
În concluzie, liderii sindicali pot fi concediaţi în condiţiile art. 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, iar necorelarea şi coexistenţa celor două dispoziţii contrare nu ar trebui să genereze o interpretare atât de strictă, în sensul că liderii sindicali nu pot fi concediaţi decât pentru abatere disciplinară gravă sau abatere disciplinară repetată ori în ipoteza reorganizării judiciare sau a falimentului. Scopul instituirii protecţiei liderilor sindicali a fost altul, respectiv asigurarea că aceştia nu pot fi concediaţi pentru motive care ţin de îndeplinirea mandatului încredinţat de către membrii sindicatului, iar nu instituirea unei imunităţi generale. Orice altă extindere a sferei interdicţiei de concediere este discriminatorie în raport cu alţi salariaţi, simpli membri de sindicat, precum şi inechitabilă în raport cu independenţa şi libertatea decizională la nivel societar.
VI. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
11. În privinţa modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, membrii completului nu au avut, la momentul sesizării, o părere unitară.
Într-o opinie s-a considerat că ambele articole se referă la o interdicţie de concediere aplicabilă aceloraşi persoane, dar dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează o interdicţie cu aplicabilitate generală în ceea ce priveşte concedierea salariaţilor pe durata exercitării de către aceştia a unei funcţii eligibile într-un organism sindical, singurele excepţii posibile fiind cele prevăzute expres şi limitativ de textul de lege, respectiv în situaţia concedierii pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat. Art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, interzice concedierea reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor, pe toată durata exercitării mandatului, doar pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate, fără a se putea interpreta în sensul că această dispoziţie restrânge sfera de aplicabilitate a art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi nici că ar fi o normă specială în raport cu acest din urmă articol.
Într-o altă opinie, faţă de dispoziţiile speciale ale art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, interdicţia de concediere pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical se aplică doar pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariaţii din unitate.
VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
12. Examenul jurisprudenţial al hotărârilor judecătoreşti irevocabile (definitive, potrivit dispoziţiilor procedurale actuale) remise de curţile de apel din ţară scoate în evidenţă împrejurarea că, în proporţie considerabilă, opinia majoritară a instanţelor este în sensul că art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instituie interdicţia concedierii salariatului care îndeplineşte o funcţie eligibilă într-un organism sindical, singurele excepţii posibile fiind cele prevăzute expres şi limitativ, ce se referă la situaţia concedierii pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat, precum şi cazurile reglementate de art. 60 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în acest sens pronunţându-se curţile de apel Bucureşti, Oradea, Galaţi, Ploieşti, Constanţa, Cluj, Craiova, Piteşti, Iaşi şi Târgu Mureş.
Într-o opinie minoritară, instanţele judecătoreşti au apreciat, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. g) şi art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, că protecţia salariaţilor care exercită o funcţie eligibilă într-un organism sindical împotriva concedierii a fost restrânsă şi vizează numai interdicţia concedierii acestora pentru motive care ţin de îndeplinirea mandatului lor, art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, fiind abrogat implicit prin noua redactare a art. 220 alin. (2) din acelaşi act normativ, aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara, dar şi a Curţii de Apel Craiova, în cadrul acestei din urmă instanţe înregistrându-se, astfel, practică judiciară neunitară.
Curţile de apel Suceava, Bacău, Alba Iulia şi Braşov au comunicat că, la nivelul instanţelor din circumscripţia acestora, nu au fost soluţionate cauze referitoare la problema de drept indicată.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 824/C/1.793/111-5/2015 din 24 aprilie 2015, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.
VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
13. Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin mai multe decizii, în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate a fostului art. 223 din Codul muncii, în forma anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi a textului în forma ulterioară acestor modificări, aşa cum reiese din deciziile Curţii Constituţionale nr. 24/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, nr. 194/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 2 iunie 2005, nr. 124/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 29 martie 2007, nr. 383/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, relevante în acelaşi sens fiind şi deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a respins sesizarea de neconstituţionalitate a art. II din fosta Lege nr. 54/1991 cu privire la sindicate (deciziile nr. 104/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 26 februarie 1996, nr. 100/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 22 august 2000, şi nr. 174/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 30 octombrie 2000).
Este de semnalat că art. 223 alin. (2) din Codul muncii a fost modificat prin Legea nr. 40/2011, textul normativ fiind renumerotat, în urma republicării, devenind actualul art. 220 alin. (2).
Astfel, în cuprinsul jurisprudenţei sale, Curtea Constituţională a statuat asupra faptului că art. 223 alin. (2) din Codul muncii stabileşte măsurile de protecţie pentru asigurarea condiţiilor şi climatului de securitate necesare îndeplinirii sarcinilor salariaţilor aleşi în conducerea organizaţiilor sindicale. S-a avut în vedere că aceste măsuri au menirea să împiedice decizia unilaterală a angajatorului de a înceta raporturile de muncă, respectiv de a concedia salariatul lider sindical pentru împiedicarea îndeplinirii mandatului încredinţat acestuia de ceilalţi salariaţi ori ca represalii pentru activitatea desfăşurată de salariatul respectiv în calitatea sa de lider sindical, precum şi pentru a intimida alţi reprezentanţi ai salariaţilor.
Mai mult, s-a reţinut faptul că liderii organizaţiilor sindicale au calitatea de reprezentare, promovare şi apărare a drepturilor şi intereselor profesionale şi economice ale salariaţilor, vin mai des în contact direct cu reprezentanţii angajatorului, adesea în stări conflictuale, situaţii în care nu ar mai putea acţiona eficient dacă ar fi expuşi eventualelor măsuri represive din partea angajatorului. Aceste circumstanţe îi plasează pe liderii sindicali într-o situaţie obiectiv diferită faţă de cea a celorlalţi salariaţi. Pe aspectul protecţiei speciale a liderilor sindicali, Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că reprezentanţii salariaţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor se află într-o situaţie diferită în comparaţie cu celelalte categorii de salariaţi, ceea ce justifică şi tratamentul juridic diferenţiat, prin reglementarea unor măsuri speciale şi mai eficiente de apărare a stabilităţii raporturilor de muncă. Or, tratamentul juridic diferit al cetăţenilor care nu se află în situaţii identice este nu numai justificat, ci şi obiectiv necesar, reţinându-se şi faptul că această protecţie funcţionează doar în cazul modificării sau al desfacerii contractului de muncă din iniţiativa angajatorului şi pentru motive neimputabile liderilor sindicali salariaţi.
Curtea Constituţională s-a pronunţat şi în privinţa modificărilor aduse art. 223 (în prezent art. 220) din Codul muncii prin Legea nr. 40/2011 relativ la sesizarea formulată în privinţa reconstituţionalităţii acestor prevederi legale ce era apreciată prin "prisma faptului că liderii sindicali au un grad mai mare de protecţie decât reprezentanţii salariaţilor, întrucât cei dintâi beneficiază în continuare de prevederile favorabile ale art. 10 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003", apreciind conformitatea normelor de lege criticate în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată.
IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
14. Prin Hotărârea din 11 februarie 2010, în Cauza C - 405/08, Ingeniorforeningen i Danmark împotriva Dansk Arbejdsgiverforening, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns unei chestiuni prejudiciale în sensul pronunţării sale cu privire la înţelesul şi interpretarea art. 7 din Directiva 2002/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2002 de stabilire a unui cadru general de informare şi consultare a lucrătorilor din Uniunea Europeană. Curtea a fost sesizată, printre altele, cu privire la întrebarea: "Dacă art. 7 din Directiva 2002/14 trebuie interpretat în sensul că impune ca reprezentanţilor lucrătorilor să le fie acordată o protecţie sporită împotriva concedierii?".
Curtea de Justiţie a statuat că art. 7 din Directiva 2002/14 trebuie interpretat în sensul că nu impune ca reprezentanţilor lucrătorilor să le fie acordată o protecţie sporită împotriva concedierii, dar instanţa comunitară a precizat că orice măsură luată pentru transpunerea directivei, indiferent dacă este prevăzută de o lege sau de o convenţie colectivă, trebuie să respecte limita minimă de protecţie prevăzută la art. 7 din Directiva 2002/14. S-a subliniat totodată, în cuprinsul considerentelor, că directiva anterior menţionată face referire la un cadru general care stabileşte cerinţe minime, astfel că "în ceea ce priveşte măsurile de protecţie şi garanţiile care trebuie acordate în privinţa reprezentanţilor lucrătorilor, legiuitorul Uniunii a lăsat o largă libertate de apreciere statelor membre, sub rezerva obligaţiei acestora din urmă de a garanta atingerea rezultatelor impuse de această directivă".
X. Raportul asupra chestiunii de drept
15. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitor la caracterul de noutate al chestiunii de drept.
În subsidiar, în cazul în care se va aprecia că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate, s-a considerat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, concedierea aplicabilă categoriei de salariaţi care deţine o funcţie eligibilă într-un organism sindical nu este posibilă, pe durata exercitării mandatului, nici pentru motive care ţin de îndeplinirea mandatului şi nici pentru alte motive, reglementate de lege (care ţin sau nu de persoana salariatului), cu excepţia concedierii pentru motive disciplinare în sensul art. 61 lit. a) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru motive care intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condiţiile legii.
XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
16. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, s-au reţinut următoarele:
În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:
1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;
2. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
3. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
4. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
17. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât curtea de apel, legal învestită cu soluţionarea unui apel împotriva unei sentinţe date în judecata unei cereri în materia dreptului muncii, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
18. Este îndeplinită, de asemenea, condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o pronunţă în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii produce un efect concret asupra soluţiei din procesul pendinte.
În cauză, titularul sesizării este învestit să exercite controlul judiciar în privinţa verificării legalităţii emiterii unei decizii de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical. Sesizarea de faţă pune în discuţie chestiuni de drept privind interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii de drept material, în legătură cu fondul contestaţiei, de către instanţa de judecată, iar controversa apărută este în legătură cu posibilitatea sau imposibilitatea concedierii unui salariat pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, ipoteză în care se află şi contestatorul.
19. Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate care impune ca, asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat. Deşi textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislaţia procesual penală internă, modalitatea în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, cerinţa legală este îndeplinită, întrucât problema de drept semnalată nu a fost soluţionată printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, în plus, instanţei supreme nu îi este atribuită competenţa materială în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor care fac obiectul prezentei sesizări privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
20. Condiţia necesară pentru declanşarea mecanismului procedural referitoare la existenţa unei chestiuni de drept noi este apreciată ca fiind distinctă de cea care impune ca asupra respectivei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, concluzie ce se desprinde din interpretarea gramaticală a art. 519 din Codul de procedură civilă.
21. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun o serie de clarificări.
Analiza de conţinut a art. 519 din Codul de procedură civilă relevă împrejurarea că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiţie diferită de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea chestiune de drept.
Prin urmare, condiţia noutăţii unei chestiuni de drept, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din perspectiva unei analize, astfel cum o realizează instanţa de trimitere, limitată doar la împrejurarea că asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare.
Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015), în lipsa unei definiţii a "noutăţii" chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.
În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.
Prin urmare, noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. Drept consecinţă, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, astfel încât opiniile jurisprudenţiale izolate nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.
Din această perspectivă, condiţia noutăţii unei chestiuni de drept trebuie examinată în raport cu scopul legiferării acestei instituţii procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori).
Având în vedere raţiunea instituirii celor două mecanisme judiciare, se poate aprecia că existenţa deja a unei practici neunitare relevă nu numai că poate fi apelat la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă. În consecinţă, se apreciază că importante, sub acest aspect, sunt existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe în această materie.
Din această perspectivă, în cazul analizat, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită, pentru că din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de curţile de apel din ţară rezultă că, pe parcursul timpului, instanţele judecătoreşti au pronunţat, în privinţa problemelor de drept semnalate de către titularul sesizării, hotărâri definitive/irevocabile, practica judiciară fiind orientată, majoritar, către acelaşi gen de soluţie.
Astfel, hotărârile judecătoreşti remise de curţile de apel din ţară cuprind, într-o proporţie însemnată, pentru aceeaşi raţiune de interpretare a legii, soluţia de admitere a contestaţiilor împotriva deciziilor de concediere a salariaţilor care deţin o funcţie eligibilă într-un organism sindical, reţinând aplicabilitatea interdicţiei legale generale prevăzute de art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia concedierii disciplinare.
În raport cu constatările expuse mai sus rezultă că problema de drept care face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecăţii pe rolul instanţelor naţionale, context în care existenţa unei practici cristalizate în timp a instanţelor judecătoreşti din ţară şi orientarea majoritară a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate (coroborate cu argumentele oferite de doctrină şi literatura juridică în materie) fac ca problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări să îşi piardă caracterul de noutate.
22. Este important de semnalat şi faptul că mecanismul judiciar al pronunţării unei hotărâri prealabile instituit de legiuitor nu are menirea de a armoniza opiniile diferite ale membrilor completului de judecată, în interpretarea normelor de drept aplicabile în cauză, a căror rezolvare este reglementată de prevederile procedurale care prevăd constituirea completului de divergenţă în conformitate cu dispoziţiile art. 398 din Codul de procedură civilă.
23. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.
Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 35.159/3/2013, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea problemă de drept:
"Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 60 alin. 1 lit. g Codul muncii, republicat, raportat la dispoziţiile art. 220 alin. 2 Codul muncii, republicat, în sensul de a se stabili dacă:
- art. 60 alin 1 lit. g din Codul muncii, republicat, reglementează o interdicţie generală de concediere a persoanelor cu funcţii eligibile într-un organism sindical, singurele excepţii fiind cele prevăzute de textul de lege, respectiv concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat, sau dacă art. 220 alin. 2 din Codul muncii, republicat, limitează interdicţia concedierii doar pentru situaţiile în care aceasta ar fi determinată de motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariaţii unităţii;
- protecţia oferită de art. 60 alin. 1 lit. g şi art. 220 alin. 2 din Codul muncii, republicat, angajaţilor cu funcţii eligibile într-un organism sindical acoperă şi ipoteza concedierilor pentru motive care nu ţin de persoana salariaţilor, determinate de desfiinţarea postului, în condiţiile în care ambele texte, cu sferă diferită de aplicare, reglementează o interdicţie de concediere în favoarea aceloraşi persoane."
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2015,
-****-

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 776 din data de 19 octombrie 2015