Document embed

HOTĂRÂRE din 24 ianuarie 2012 în Cauza Mihai Toma împotriva României

Strasbourg

(Cererea nr. 1.051/06)

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Mihai Toma împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 ianuarie 2012,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 1.051/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român, domnul Mihai Toma (reclamantul) a sesizat Curtea, la 12 decembrie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi ca judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).

4. Reclamantul a susţinut, în special, că i-au fost încălcate drepturile garantate la art. 6 şi 7 din Convenţie, în măsura în care permisul său de conducere i-a fost anulat la aproape 10 ani după evenimentele care ar fi putut determina acea măsură şi în temeiul unei legi care nu exista la data evenimentelor.

5. La 12 mai 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6. Reclamantul s-a născut în 1948 şi locuieşte în Târgu Jiu.

7. La 2 decembrie 1995, reclamantul a fost oprit de poliţie pentru conducere sub influenţa alcoolului. Poliţia l-a informat la faţa locului că i s-a suspendat dreptul de a conduce pe drumurile publice pentru 90 de zile. Permisul de conducere nu a fost ridicat fizic din posesia reclamantului.

8. La 13 februarie 1996, reclamantul a fost oprit de poliţie în timp ce conducea un autovehicul şi a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul după ce permisul a fost suspendat în temeiul art. 36 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice (Decretul nr. 328/1966).

9. Prin Sentinţa din 5 iunie 1997 Judecătoria Târgu Jiu l-a declarat pe reclamant vinovat de această infracţiune, l-a condamnat la o amendă penală de 80.000 lei (ROL) şi l-a obligat să plătească 40.000 ROL cu titlul de cheltuieli de judecată. Aceasta l-a informat de asemenea pe reclamant că, dacă nu se conformează obligaţiei de plată, amenda se poate înlocui cu pedeapsa închisorii (art. 63 din Codul penal). Hotărârea a devenit definitivă întrucât părţile nu au contestat-o la instanţa superioară.

10. La 15 decembrie 2004, reclamantul a solicitat Serviciului Rutier Gorj să îi înlocuiască vechiul permis de conducere cu modelul nou, conform noilor reglementări în materie. La această dată, poliţia i-a retras permisul de conducere şi l-a informat că va fi anulat, deoarece reclamantul fusese oprit pentru conducere sub influenţa alcoolului în 1995.

11. În aceeaşi zi, poliţia l-a informat pe reclamant că în temeiul art. 101 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice permisul de conducere îi fusese anulat începând cu data de 9 decembrie 2004. Contestaţia sa la decizia de anulare i-a fost respinsă de Inspectoratul Judeţean de Poliţie Gorj la 25 ianuarie 2005.

12. La 10 martie 2005, reclamantul a introdus o plângere la Tribunalul Gorj, cerând revocarea ordinului de anulare.

13. Prin Hotărârea din 15 aprilie 2005, tribunalul (Secţia de contencios administrativ) a admis acţiunea pentru următoarele motive:

"Într-adevăr, în hotărârea din 5 iunie 1997 a Judecătoriei Târgu Jiu...[reclamantului] i s-a aplicat o amendă de 80.000 ROL... iar în temeiul Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2002, permisul de conducere a fost anulat dacă conducătorul auto era găsit vinovat de o infracţiune în trafic...

În temeiul art. 126 alin. (1) lit. (c), din Codul de procedură penală, aplicarea amenzii penale se prescrie după 3 ani; prin urmare, anularea permisului de conducere, fiind o pedeapsă accesorie, se prescrie în acelaşi timp cu pedeapsa principală.

Termenele sunt calculate de la data la care s-au petrecut evenimentele, aşadar...pedeapsa este în prezent prescrisă."

14. Inspectoratul Judeţean de Poliţie Gorj a introdus recurs şi, prin hotărârea definitivă din 12 iulie 2005, Curtea de Apel Craiova (Secţia de contencios administrativ) a casat hotărârea şi a respins acţiunea iniţială a reclamantului, motivând după cum urmează:

"Măsura anulării permisului de conducere nu are caracterul unei pedepse accesorii - astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, ci reprezintă o sancţiune administrativă cu o reglementare distinctă, a cărei aplicare intră numai în competenţa organului de poliţie.

Dispoziţiile Decretului nr. 328/1966 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu prevăd vreun termen de aplicare a acestei sancţiuni; iar pe de altă parte este o măsură care trebuie să fie dispusă obligatoriu în cazul inculpatului, care printr-o hotărâre judecătorească definitivă a fost condamnat la o pedeapsă penală pentru săvârşirea unei infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice."

II. Dreptul intern relevant

15. Art. 36 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966 incriminează circulaţia pe drumurile publice având permisul de conducere suspendat. Acelaşi act prevede că un permis de conducere poate fi anulat dacă posesorul acestuia a fost condamnat pentru o infracţiune penală conform reglementărilor cu privire la circulaţia pe drumurile publice [art. 42 alin. (2) ]. Anularea este decisă de şeful inspectoratului judeţean de poliţie odată ce hotărârea penală este definitivă [art. 42 alin. (3) şi art. 43].

16. Decretul nr. 328/1966 a fost abrogat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2003 şi care, la art. 101 alin. (1) lit. b), a introdus anularea automată a permisului de conducere. Acest act a fost modificat în mai multe rânduri, dar dispoziţia relevantă era în aceeaşi formă la data la care s-a emis hotărârea definitivă în această cauză.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din Convenţie

17. Reclamantul s-a plâns cu privire la anularea permisului său de conducere. Acesta a făcut referire la art. 6 din Convenţie. Curtea consideră că această cerere ar putea ridica o problemă în temeiul art. 7 din Convenţie. Aceasta reiterează că are competenţa de a face încadrarea în drept a faptelor şi astfel putea să decidă examinarea plângerii care i-a fost prezentată în temeiul mai multor dispoziţii din Convenţie [a se vedea Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10.249/03, pct. 54, CEDO 2009-...].

Art. 7 din Convenţie stabileşte că:

"1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate."

A. Cu privire la admisibilitate

18. Guvernul a susţinut că măsura impusă reclamantului nu a constituit o "pedeapsă" în sensul art. 7 şi că, prin urmare, plângerea era incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile din Convenţie.

19. Reclamantul a contestat poziţia Guvernului.

20. Curtea reiterează că respectivul concept de "pedeapsă" din art. 7 din Convenţie este, ca şi noţiunea de "drepturi şi obligaţii civile" şi "acuzaţie în materie penală" din art. 6 § 1, un concept autonom din convenţie. Punctul de plecare în orice evaluare a existenţei unei pedepse este dacă măsura în cauză este impusă în urma condamnării pentru o "infracţiune". Alţi factori care ar putea fi luaţi în calcul ca relevanţi în această privinţă sunt natura şi scopul măsurii în cauză; încadrarea sa în temeiul legislaţiei naţionale; procedurile implicate în elaborarea şi implementarea măsurii; severitatea ei (a se vedea Welch împotriva Regatului Unit, 9 februarie 1995, pct. 27-28, seria A, nr. 307-A).

21. Curtea a stabilit în Cauza Maszni împotriva României (nr. 59.892/00, pct. 66, 21 septembrie 2006) că, deşi anularea unui permis de conducere este calificată de legislaţia naţională ca o măsură administrativă, aceasta constituie mai degrabă o problemă de materie penală în scopul art. 6 din Convenţie, în măsura în care severitatea sa îi dă un caracter punitiv şi disuasiv care aparţine sancţiunilor penale [a se vedea, de asemenea, Welch, menţionată anterior, pct. 28, şi Nilsson împotriva Suediei (dec.), nr. 73.661/01, 13 decembrie 2005].

Măsura în discuţie în prezenta cauză ar trebui, astfel, să fie privită ca o pedeapsă penală, în temeiul art. 7.

22. Prin urmare, excepţia ridicată de Guvern este inadmisibilă (a se vedea, de asemenea, Welch împotriva Regatului Unit, 9 februarie 1995, pct. 28, seria A, nr. 307-A).

23. Curtea ia act, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În continuare, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

24. Reclamantul a susţinut că respectiva curte de apel îi încălcase drepturile stabilite prin Convenţie, neluând în considerare termenul de prescripţie privind implementarea măsurii adoptate împotriva lui.

25. Guvernul a contestat acest argument. Acesta a susţinut că reclamantul ar fi trebuit să poată anticipa că riscă anularea permisului de conducere, întrucât măsura era în mod clar prescrisă, atât în vechea legislaţie, cât şi în cea nouă şi nu exista nicio limită de timp în care autorităţile să aplice această măsură. Prin urmare, acesta nu a fost de acord cu capătul de cerere al reclamantului referitor la faptul că i se aplicase o pedeapsă mai mare prin aplicarea noii legi.

2. Motivarea Curţii

26. Curtea face referire la principii bine stabilite, dezvoltate în jurisprudenţa sa în contextul art. 7 din Convenţie [a se vedea, mai ales, Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, seria A nr. 260- A; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, nr. 77.193/01 şi 77.196/01, pct. 33-38, 24 mai 2007; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21.906/04, pct. 139-141, CEDO 2008-...; Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei, nr. 75.909/01, pct. 105-110, 20 ianuarie 2009; şi Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10.249/03, pct. 92-109, 17 septembrie 2009]. Aceasta reiterează că art. 7 din Convenţie cere ca o infracţiune să fie clar definită în lege, ca legea să fie predictibilă şi previzibilă, să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile [Scoppola (nr. 2), menţionată anterior, pct. 93 şi 109].

27. În prezenta cauză, Curtea ia act de faptul că în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, anularea permisului de conducere nu a mai fost lăsată la aprecierea poliţiei, ci devenea automată pentru cazuri similare celui al reclamantului (a contrario, Coeme şi alţii, menţionată anterior, pct. 149; mutatis mutandis, Jamil împotriva Franţei, 8 iunie 1995, pct. 32, seria A nr. 317-B; şi M. împotriva Germaniei, nr. 19.359/04, pct. 127-128, 17 decembrie 2009).

28. Rezultă că, aplicând noua lege, autorităţile l-au privat pe reclamant de posibilitatea ca această măsură să nu fie luată împotriva lui, o posibilitate care fusese deschisă la data când a comis faptele în cauză.

29. Dat fiind timpul trecut între data faptelor şi impunerea acestei pedepse, precum şi lipsa oricărei acţiuni din partea poliţiei în acest timp, este rezonabil să se presupună că reclamantul a fost liniştit gândindu-se că poliţia a decis să nu îi anuleze permisul de conducere.

30. În plus, Curtea ia act de faptul că nu exista nicio menţiune în noua lege cu privire la posibilitatea aplicării retroactive. În consecinţă, reclamantul nu ar fi putut să prevadă că noua lege i s-ar putea aplica lui.

31. Rezultă că, impunând automat această pedeapsă, la 10 ani după ce s-au petrecut faptele, printr-o nouă lege care nu avea elementul de previzibilitate, autorităţile (poliţia şi instanţele) au înrăutăţit situaţia reclamantului şi astfel au încălcat principiul aplicării neretroactive a legislaţiei penale în detrimentul acuzatului.

Prin urmare, a fost încălcat art. 7 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

32. Reclamantul s-a plâns că respectiva curte de apel a dat o interpretare eronată legilor aplicabile, încălcând dreptul său la un proces echitabil prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie.

33. Ambele părţi au prezentat observaţii cu privire la acest capăt de cerere.

34. Având în vedere constatarea referitoare la art. 7 din Convenţie (a se vedea supra pct. 31), Curtea consideră că acest capăt de cerere este admisibil, dar că nu este necesar să se analizeze dacă, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 6 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Bota împotriva României, nr. 16.382/03, pct. 59, 4 noiembrie 2008).

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

35. Reclamantul s-a plâns, în cele din urmă, că Hotărârea definitivă din 12 iulie 2005 i-a încălcat dreptul la proprietate garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1. la Convenţie.

36. Cu toate acestea, în lumina materialului pe care îl deţine, şi în măsura în care problemele care constituie obiectul plângerilor ţin de competenţa sa, Curtea constată că acestea nu prezintă nicio aparenţă de încălcare a drepturilor stabilite la art. 1 din protocol.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

37. Art. 41 din Convenţie prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

38. Reclamantul a considerat că a suferit atât un prejudiciu material, cât şi unul moral, şi a cerut Curţii să decidă suma.

39. Guvernul a solicitat Curţii să nu acorde daune reclamantului, întrucât acesta nu şi-a cuantificat şi justificat cererile în conformitate cu art. 60 din Regulamentul Curţii.

40. Curtea notează că reclamantul nu a făcut o cerere cuantificată pentru daune materiale şi nu a justificat o astfel de cerere. Prin urmare, aceasta respinge cererea privind daunele materiale. Totuşi, aceasta acordă reclamantului 3.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

41. Reclamantul nu a solicitat nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

42. Curtea consideră necesar ca dobânzile moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. declară capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 7 din Convenţie admisibile şi celelalte capete de cerere inadmisibile;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 7 din Convenţie;

3. hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie;

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), convertită în moneda naţională a statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 ianuarie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 839 din data de 13 decembrie 2012