Document embed

DECIZIE nr. 158 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Oana Cristina Puică	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 1.005/310/2014* al Judecătoriei Sinaia şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 964D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, de exemplu, deciziile nr. 461 din 16 iunie 2015 şi nr. 9 din 14 ianuarie 2016.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin Sentinţa penală nr. 46 din 31 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.005/310/2014*, Judecătoria Sinaia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Excepţia a fost ridicată de reprezentantul Ministerului Public cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul Ministerului Public, autor al excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu mai permite ca inculpatul ce recunoaşte fapta în faza de urmărire penală să beneficieze de acelaşi tratament juridic cu inculpatul ce recunoaşte fapta în faza de judecată, având în vedere că nu se mai reduc de drept limitele speciale de pedeapsă cu tranşele indicate în art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Această soluţie legislativă, la care s-a ajuns prin efectul Legii nr. 255/2013, a fost consfinţită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 22 decembrie 2014. Arată că acordul de recunoaştere a vinovăţiei este menit să asigure un just echilibru între echitabilitatea procesului penal şi celeritatea acestuia, cu consecinţe benefice atât pentru participantul în proces, cât şi pentru administratorul serviciului public al justiţiei, care este statul, motiv pentru care proiectul de lege privind Codul de procedură penală a dat respectivei instituţii o reglementare care să o facă atractivă atât pentru organul judiciar, cât şi pentru inculpat, în aşa fel încât să încurajeze, în limitele legii, încheierea unor asemenea acorduri. Dispoziţiile alineatului (3) al art. 480 din Codul de procedură penală erau simetrice cu cele ale art. 396 alin. (10) din Cod, în scopul asigurării egalităţii de tratament juridic între persoane aflate în situaţii egale, pornind de la realitatea că ambele instituţii reprezintă proceduri de judecată abreviată, declanşate de atitudinea de recunoaştere a inculpatului, unica diferenţă fiind dată de momentul procesual în care intervine recunoaşterea, fie în faza de urmărire penală, fie în faţa instanţei de judecată, înainte de începerea cercetării judecătoreşti. Arată că noua soluţie legislativă nu este motivată deloc, pe considerente de oportunitate sau legalitate, ceea ce contravine în mod flagrant prevederilor art. 6, art. 22, art. 29 şi art. 30 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Soluţia instituită de dispoziţiile de lege criticate este discriminatorie, deoarece creează, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, o diferenţă de tratament juridic pentru persoane aflate în situaţii identice. Atât inculpatul care recunoaşte în faţa instanţei de judecată, cât şi inculpatul care recunoaşte în faţa procurorului şi finalmente în faţa judecătorului, se află în aceeaşi situaţie, despărţindu-i numai momentul procesual în care recunoaşterea intervine. Nu există nicio raţiune pentru care un inculpat care recunoaşte în faţa judecătorului, după sesizarea instanţei cu rechizitoriu, să beneficieze de un anumit tratament juridic, iar un inculpat, care recunoaşte în faţa procurorului şi, ulterior, în faţa judecătorului, după sesizarea instanţei cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei, să beneficieze de un alt tratament juridic. Apreciază că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit cu valoare de principiu că o diferenţă este discriminatorie dacă nu prezintă o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. De asemenea, arată că o procedură este echitabilă în măsura în care ea satisface drepturile şi garanţiile procesuale elementare şi fundamentale ale părţilor implicate şi, în acelaşi timp, se desfăşoară într-un termen rezonabil. Or, a adopta variante care să descurajeze încheierea unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, prin eliminarea unui factor important, stimulativ, cum este beneficiul reducerii pedepsei, înseamnă a încuraja proceduri mai lungi şi costisitoare, cu impact negativ asupra duratei de rezolvare a cauzelor. În fine, consideră că negarea dreptului la reducerea pedepsei cu privire la inculpatul care recunoaşte fapta în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o restrângere a dreptului la nediscriminare şi a dreptului de liber acces la justiţie, restrângere care nu satisface condiţiile şi limitele impuse de art. 53 din Constituţie.

6. Judecătoria Sinaia apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 480 alin. (3) din forma iniţială a Codului de procedură penală, care au fost abrogate prin art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013, erau simetrice cu dispoziţiile art. 396 alin. (9) din forma iniţială a aceluiaşi Cod - în prezent, art. 396 alin. (10) - în ambele cazuri procedura de judecată fiind simplificată, declanşată de atitudinea de recunoaştere a inculpatului, diferenţa provenind din momentul procesual în care intervine această recunoaştere, fie în faza de urmărire penală - în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei -, fie în faza de judecată, înainte de începerea cercetării judecătoreşti - în cazul recunoaşterii învinuirii. Prin abrogarea alin. (3) al art. 480 din Codul de procedură penală, s-a ajuns în situaţia în care procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu mai permite inculpatului să beneficieze de acelaşi tratament juridic cu inculpatul care recunoaşte fapta în faza de judecată, având în vedere că nu se maj reduc de drept limitele speciale de pedeapsă. Apreciază că soluţia legislativă, consfinţită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014, este discriminatorie, inechitabilă şi restrictivă de drepturi, în mod nejustificat, deoarece creează o diferenţă de tratament juridic pentru persoane aflate în situaţii identice, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, deoarece nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate de autorul excepţiei. Face trimitere, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 138 din 10 martie 2005, nr. 148 din 21 februarie 2008 şi nr. 18 din 8 ianuarie 2009.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, având următorul cuprins: "La articolul 480, alineatul (3) se abrogă". Art. 480 din Codul de procedură penală, care reglementează condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prevedea la alin. (3) că: "Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii".

12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 53 referitor la condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 787 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 15 februarie 2016, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o procedură specială, ce are ca obiect, conform art. 479 din Codul de procedură penală, recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia (paragraful 13). Potrivit art. 478 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către inculpat. Limitele încheierii lui sunt stabilite prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior, iar efectele sunt supuse aceluiaşi aviz. Conform art. 480 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului (paragraful 14). Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că, spre deosebire de acordul de recunoaştere a vinovăţiei, recunoaşterea învinuirii are loc în faza judecăţii în primă instanţă. Aceasta constituie o procedură simplificată de judecare şi soluţionare a cauzei, în cadrul căreia inculpatul recunoaşte situaţia de fapt reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu şi solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale şi a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată. Conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele completului pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i, totodată, la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Potrivit acestora din urmă, recunoaşterea de către inculpat a învinuirii are ca efect reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi reducerea cu o pătrime a acestor limite în cazul pedepsei amenzii (paragraful 15).

14. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că regimul sancţionator prevăzut la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul recunoaşterii învinuirii a fost reglementat prin art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală şi pentru cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. Art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală a fost însă abrogat prin dispoziţiile art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013, nefiind astfel niciodată în vigoare. Prin urmare, Curtea a constatat că în susţinerea neconstituţionalităţii prevederilor art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 sunt comparate două texte de lege, dintre care unul este în vigoare şi este aplicabil în faza de judecată, iar cel de-al doilea nu a fost niciodată în vigoare şi, aşadar, nici aplicat în cursul urmăririi penale, întrucât a fost abrogat prin legea de punere în aplicare a actului normativ din cuprinsul căruia a făcut parte (paragraful 16). Curtea a reţinut că, în aceste condiţii, neconstituţionalitatea textului criticat este dedusă prin compararea celor două instituţii sub aspectul regimului sancţionator aplicabil, argumentele expuse în susţinerea pretinsei neconstituţionalităţi referindu-se la posibilitatea aplicării regimului sancţionator prevăzut în cazul procedurii recunoaşterii învinuirii şi cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Or, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului", Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 este inadmisibilă (paragraful 17).

15. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 9 din 14 ianuarie 2016*), nepublicată încă, la data pronunţării prezentei decizii, în Monitorul Oficial al României, Partea I. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

*) Decizia nr. 9 din 14 ianuarie 2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 235 din 30 martie 2016.

16. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 1.005/310/2014* al Judecătoriei Sinaia.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sinaia şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2016.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 431 din data de 8 iunie 2016