DECIZIE nr. 462 din 16 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean

- preşedinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.317/218/2014* şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.433D/2014.
2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată, în acest sens, că în prezenta cauză se solicită Curţii Constituţionale să modifice textul supus controlului de constituţionalitate, în sensul de a statua că soluţiile ce pot fi pronunţate de către instanţă sunt achitarea, condamnarea şi încetarea procesului penal. Se susţine că un alt motiv de constatare a inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate este acela că prevederile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt imprevizibile, întrucât soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei şi de amânare a aplicării pedepsei nu presupun condamnarea inculpatului, motiv pentru care acestea sunt soluţii distincte. Un al treilea argument în sprijinul caracterului inadmisibil al prezentei excepţii este considerat a fi acela că prevederile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt criticate prin raportare la dispoziţii constituţionale, ci prin raportare la alte norme penale şi procesual penale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 19 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.317/218/2014*, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la furt calificat.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că legiuitorul, după ce stabileşte regulile de bază privind individualizarea pedepselor şi a regimului de executare a acestora, încalcă aceste reguli, le confundă şi consacră alte principii care ar reprezenta, în realitate, soluţii de fond ale instanţelor de judecată, lipsind, în acest fel, textul criticat de claritate şi previzibilitate şi încălcând, pentru aceste motive, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată astfel că art. 396, având denumirea marginală "Rezolvarea acţiunii penale", prevede la alin. (1) că instanţa, hotărând asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţă, după caz, una dintre următoarele soluţii: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Aceasta în condiţiile în care partea generală a Codului penal prevede la titlul III, capitolul V, intitulat "Individualizarea pedepselor", printre modurile de individualizare a pedepselor, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei. Se observă, de asemenea, că, potrivit art. 396 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului se pronunţă în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, iar încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din acelaşi cod. Din interpretarea coroborată a prevederilor penale şi procesual penale anterior referite, se deduce că soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţă cu ocazia rezolvării acţiunii penale pot fi achitarea, încetarea procesului penal sau condamnarea şi că, doar în cazul acesteia din urmă, instanţa, procedând la individualizarea pedepsei şi făcând aplicarea prevederilor art. 74 şi următoarele din Codul penal, poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Se mai arată că o altă interpretare decât cea arătată ar duce, spre exemplu, la concluzia că, în situaţia amânării aplicării pedepsei, inculpatul nu este condamnat. Or, această interpretare ar produce incoerenţă în aplicarea altor instituţii de drept penal sau procesual penal. Se arată că, în realitate, condamnarea inculpatului, cu amânarea executării pedepsei, atrage existenţa unui cazier judiciar şi obligaţii care îi sunt impuse acestuia, în mod similar situaţiei în care acesta ar fi condamnat cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Se conchide că soluţiile ce pot fi pronunţate în rezolvarea acţiunii penale nu pot fi decât condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Se observă că, în acelaşi sens, au fost şi prevederile art. 345 din Codul de procedură penală din 1968, care prevedea că "Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal". Se concluzionează că dispoziţiile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Pentru aceleaşi motive, se susţine că textul criticat contravine şi normei constituţionale de la art. 21 alin. (3).
6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.".
10. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la statul român şi ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil.
11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 prevedea, ca soluţii care puteau fi pronunţate de către instanţă cu ocazia rezolvării acţiunii penale, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Condamnarea era pronunţată, conform art. 345 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, dacă instanţa constata că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Achitarea era dispusă, potrivit alin. 3 al aceluiaşi art. 345, în cazurile expres prevăzute la art. 11 pct. 2 coroborat cu art. 10 alin. 1 lit. a)-e) din Codul de procedură penală din 1968, iar încetarea procesului penal era pronunţată, conform art. 345 alin. 3, în situaţiile expres reglementate la art. 11 pct. 2 coroborat cu art. 10 alin. 1 lit. f)-j) din Codul de procedură penală din 1968.
12. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 396 alin. (1), următoarele soluţii ce pot fi pronunţate de instanţa de judecată în rezolvarea acţiunii penale: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Condamnarea se pronunţă, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, similar vechii reglementări, atunci când instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, că aceasta constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat. Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă, conform art. 396 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat în condiţiile art. 80-82 din Codul penal. În această situaţie, având în vedere dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, operaţiunea de individualizare a pedepsei pentru infracţiunea săvârşită şi determinarea pedepsei aplicabile se fac doar în condiţiile aplicării prevederilor art. 82 alin. (3) din Codul penal ce reglementează anularea renunţării la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei se poate dispune, potrivit art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală, dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat în condiţiile art. 83-90 din Codul penal. Având în vedere condiţia prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, individualizarea pedepsei şi stabilirea pedepsei aplicabile prezintă relevanţă în ipoteza aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 88 sau art. 89 din Codul penal, referitoare la revocarea amânării aplicării pedepsei şi, respectiv, la anularea amânării aplicării pedepsei. Achitarea şi încetarea procesului penal sunt soluţii pronunţate de instanţa de judecată în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală şi, respectiv, art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală.
13. Analizând comparativ cele două reglementări, Curtea constată că actualul Cod de procedură penală reglementează, în plus faţă de vechiul cod, două soluţii ce pot fi pronunţate de instanţe cu ocazia soluţionării acţiunii penale, respectiv renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei. Analizând dispoziţiile părţii generale a Codului penal în vigoare, Curtea constată că renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei, prevăzute la art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, ca soluţii ce pot fi pronunţate cu ocazia rezolvării cauzei penale, sunt reglementate şi ca modalităţi de individualizare a executării pedepsei, la art. 80-82 şi, respectiv, art. 83-90 din Codul penal, făcând parte din capitolul V al titlului III al părţii generale, intitulat "Individualizarea pedepselor".
14. Curtea constată că, în aceste condiţii, se susţine încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.
15. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, acestea din urmă reglementează obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Această obligaţie revine în egală măsură tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorităţilor publice. Prin urmare, Parlamentul are obligaţia de a legifera în acord cu dispoziţia constituţională analizată, care presupune, printre altele, asigurarea standardelor de claritate şi previzibilitate a normelor juridice. Or, prin raportare la exigenţele constituţionale anterior referite, enumerarea de către legiuitor a soluţiilor care pot fi pronunţate de instanţă în rezolvarea acţiunii penale sunt clare şi neechivoce, necontravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.
16. Art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţie. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă.
17. Curtea constată că enumerarea de către legiuitor a soluţiilor ce pot fi pronunţate de către instanţele de judecată în rezolvarea acţiunii penale, conform art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv soluţiile de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, nu antamează problema asigurării standardelor referitoare la contradictorialitatea procesului penal, la egalitatea armelor, la formularea apărărilor în procesul penal sau la asigurarea altor garanţii procedurale specifice dreptului la un proces echitabil. Pentru acest motiv, Curtea reţine că invocarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală nu are relevanţă în cauză.
18. Având în vedere însă cele mai sus arătate în analiza făcută cu privire la soluţiile ce pot fi dispuse cu prilejul rezolvării acţiunii penale, Curtea constată că enumerarea, printre aceste soluţii, a renunţării la aplicarea pedepsei şi a amânării aplicării pedepsei reprezintă opţiunea legiuitorului, exercitată în limitele atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.
19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.317/218/2014* şi constată că art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2015.
-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 604 din data de 10 august 2015