DECIZIE nr. 632 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 5 din Codul penal şi la art. 13 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din acelaşi act normativ

Augustin Zegrean

- preşedinte

Valer Dorneanu

- judecător

Toni Greblă

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Daniela Ramona Mariţiu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Minea.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 5 din Codul penal şi la art. 13 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Alexandru Enache în Dosarul nr. 5.956/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 219D/2014.
2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, sens în care face referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
4. După închiderea dezbaterilor se prezintă personal domnul Alexandru Enache. Preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. Susţine că, deşi suntem în prezenţa a două legi penale mai favorabile, spre deosebire de art. 4 din Legea nr. 187/2012 şi de art. 6 din Codul penal, dispoziţiile art. 5 din Codul penal prevede aplicarea nelimitată a legii penale mai favorabile. Astfel, deşi sunt două situaţii identice, dispoziţiile de lege criticate nu permit aplicarea unui tratament identic, cei condamnaţi definitiv nebeneficiind de acelaşi tratament ca şi cei ale căror procese sunt în curs de judecată la data apariţiei noii reglementări. În continuare, face referire la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 86/2003, nr. 89/2003 şi nr. 573/2011, precum şi la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public arată că stabilirea legii penale mai favorabile în cazurile judecate definitiv urmează criterii diferite faţă de aplicarea aceleiaşi legi proceselor în curs de judecată la data apariţiei noii reglementări.
6. Având cuvântul în replică, autorul excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că dispoziţiile de lege criticate vin în contradicţie cu principiile fundamentale prevăzute de art. 15 alin. (2) şi de art. 16 din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
7. Prin Încheierea din 21 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.956/4/2014, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 5 din Codul penal şi la art. 13 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Alexandru Enache cu ocazia soluţionării unei cereri de modificare a pedepsei.
8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că, spre deosebire de dispoziţiile art. 5 din Codul penal, care permit o aplicare necondiţionată a legii penale mai favorabile, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal condiţionează aplicarea legii penale mai favorabile în cazul inculpatului condamnat prin hotărâre penală definitivă de existenţa unei pedepse al cărei cuantum să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită. În raport cu acest mecanism, se impune concluzia că, în condiţii de identitate sub aspectul vinovăţiei penale, ne aflăm în prezenţa unor pedepse principale având un cuantum diferit, această diferenţă sancţionatorie nereflectând corect caracterul retributiv al justiţiei penale. Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt neconstituţionale în măsura în care acestea nu permit reducerea procentuală a pedepsei definitive în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală mai favorabilă. Un argument în plus îl constituie şi reglementarea existentă la art. 13 din Legea nr. 187/2012.
9. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din acelaşi act normativ, susţine că acestea sunt neconstituţionale, deoarece determină o aplicare diferită a legii penale mai favorabile condiţionată de intervenţia unei hotărâri penale de condamnare devenite definitivă. În fapt, prin textul criticat este anulată aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul în care această aplicare trebuie realizată faţă de pedepsele stabilite prin hotărâre penală definitivă. În aceste condiţii nu se mai poate susţine respectarea de către legiuitor a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a aplicării legii penate mai favorabile, ci se operează o discriminare între persoane cu privire la care, deşi se reţine identitatea sub aspectul vinovăţiei penale, în final pedepsele sunt diferite, exclusiv în raport cu un eveniment exterior.
10. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţiile art. 6 din Codul penal nu instituie vreo discriminare între persoanele condamnate aflate în executarea unor pedepse privative de libertate aplicate prin hotărâri definitive, în contextul în care toate beneficiază de reducerea pedepsei atunci când cuantumul acesteia se situează peste maximul prevăzut de legea mai favorabilă. Situaţia condamnaţilor nu poate fi asimilată cu cea a persoanelor aflate în curs de judecată (inculpaţi), în acest caz aplicarea legii penale mai favorabile urmând a fi făcută cu prilejui deliberării şi apoi a individualizării sancţiunii de către judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei pe parcursul căreia au intervenit una sau mai multe legi penale, în ipoteza în care urmează să pronunţe o soluţie de condamnare.
11. Împrejurarea că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 prevăd imposibilitatea reducerii pedepsei aplicate de instanţă, atunci când aceasta nu depăşeşte maximul special prevăzut în Codul penal actual, nu poate ff considerată a aduce atingere textelor constituţionale invocate, ci reprezintă o garanţie a respectării puterii de lucru judecat. Cele arătate cu privire la textele menţionate sunt valabile şi în cazul dispoziţiilor art. 5 şi art. 12 din Legea nr. 187/2012.
12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
13. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la aplicarea legii penale în timp, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu timpul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni. Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de aspecte, determinarea nefiind un proces abstract, ci unul concret în raport direct cu fapta comisă şi cu autorul ei. Aşa fiind, procesul nu vizează determinarea dispoziţiilor mai favorabile, ci a legii mai favorabile, şi poate fi făcut numai de către instanţa de judecată, singura competentă să decidă cu privire la sensul, înţelesul şi modul de aplicare al normelor criticate. În atare condiţii, este evident că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 5 din acelaşi cod şi la art. 13 din Legea nr. 187/2012 nu cuprind norme de natură a încălca principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, ele aplicându-se tuturor persoanelor ce cad sub incidenţa lor.
14. Mai mult dispoziţiile legale criticate reprezintă o consacrare a principiului constituţional potrivit căruia "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile". Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la" art. 12 din acelaşi act normativ, apreciază, de asemenea, că nici aceasta nu poate fi reţinută. Soluţia legislativă criticată este justificată de necesitatea asigurării unui echilibru între principiile de rang constituţional vizând separaţia puterilor în stat, legalitatea pedepsei şi neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile. Principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune o restrângere minimă adusă de către puterea legiuitoare autorităţii de lucru judecat, restrângerea fiind justificată doar în considerarea altor principii de natură constituţională - cel al legalităţii pedepsei şi al aplicării legii penale mai favorabile.
15. Prevederile legale criticate permit aplicarea lor în mod egal şi unitar tuturor destinatarilor normei juridice, în speţă persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă şi care se află în executarea unei pedepse stabilite în temeiul Codului penal din 1969, pedeapsă care depăşeşte maximul special al legii penale noi. Dimpotrivă, aplicarea facultativă a legii penale noi în cazul condamnărilor definitive, consacrată de Codul penal din 1969, era de natură să conducă la crearea unor situaţii juridice diferite pentru condamnaţii aflaţi în executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, instanţele fiind nevoite să efectueze o nouă individualizare a pedepsei definitive aplicate, în funcţie de diferite criterii de individualizare.
16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 5 din Codul penal şi la art. 13 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din acelaşi act normativ. Codul penal a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, iar Legea nr. 187/2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:
- Art. 6 alin. (1) din Codul penal: "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.";
- Art. 4 din Legea nr. 187/2012: "Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.";
- Art. 5 din Legea nr. 187/2012:
"(1) Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete.
(2) În cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel."
19. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile şi art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cele ale art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 6 august 2014, Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014 şi Decizia nr. 437 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 4 august 2014, Curtea Constituţională a statuat că aceste dispoziţii nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) şi ale art. 16.
21. Curtea a reţinut existenţa anumitor deosebiri între aplicarea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Astfel, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).
22. De asemenea, Curtea a observat existenţa anumitor diferenţe şi în ceea ce priveşte aplicarea retroactiva a legii noi, care intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a reţinut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate, descris mai sus, şi alte drepturi sau valori constituţionale care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.
23. Având în vedere cele statuate în jurisprudenţa proprie, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie.
24. Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea observă că autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunţarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive. Analizând această critică, Curtea a apreciat că analiza situaţiei supuse controlului de constituţionalitate porneşte de la ipoteza că ambele categorii de persoane între care se realizează comparaţia de către autorul excepţiei sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică. Curtea a constatat, însă, că diferenţa rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancţiunile aplicate depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât şi de art. 6 din Codul penal, pe când în cazul celei de-a doua categorii, în care se găseşte şi autorul excepţiei, sancţiunile aplicate acestuia nu depăşesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal.
25. Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancţiune aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalităţii.
26. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, Curtea a reţinut că acestea trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Astfel, Curtea, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, a observat că cele statuate referitor la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 se aplică mutatis mutandis şi dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal.
27. Referitor la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 187/2012, Curtea observă că acestea se referă la normele penale de trimitere şi la modul în care aceasta se interpretează în cazul modificării sau abrogării normei completatoare. Pe de altă parte, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Având în vedere dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 187/2012 raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia". Or, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.
28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu referire la art. 12 din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Alexandru Enache în Dosarul nr. 5.956/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu referire la art. 5 din Codul penal şi la art. 13 din Legea nr. 187/2012, precum şi a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu referire la art. 12 din acelaşi act normativ, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti-Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 11 noiembrie 2014.
-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 938 din data de 22 decembrie 2014