DECIZIE nr. 9 din 27 aprilie 2015 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în Dosarul nr. 5.225/118/2013 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la stabilirea îndeplinirii condiţiilor concedierii colective
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
Dosar nr. 379/1/2015

Judecător Iulia Cristina Tarcea

- vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Judecător Lavinia Curelea

- preşedintele Secţiei I civile

Judecător Roxana Popa

- preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Judecător Ionel Barbă

- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Nina Ecaterina Grigoraş

- judecător în cadrul Secţiei I civile

Viorica Cosma

- judecător în cadrul Secţiei I civile - judecător-raportor

Alina Iuliana Ţuca

- judecător în cadrul Secţiei I civile

Simona Lala Cristescu

- judecător în cadrul Secţiei I civile

Alina Sorinela Macavei

- judecător în cadrul Secţiei I civile

Ileana Izabela Dolache

- judecător în cadrul Secţiei a II-a civile

Constantin Brânzan

- judecător în cadrul Secţiei a II-a civile

Carmen Trănica Teau

- judecător în cadrul Secţiei a II-a civile - judecător - raportor

Rodica Dorin

- judecător în cadrul Secţiei a II-a civile

Ruxandra Monica Duţă

- judecător în cadrul Secţiei a II-a civile

Gheorghiţa Luţac

- judecător în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu

- judecător în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Cezar Hîncu

- judecător în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie

- judecător în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal - judecător-raportor

Elena Canţăr

- judecător în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal - judecător-raportor

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 379/1/2015 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în Dosarul nr. 5.225/118/2013 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
"Interpretarea art. 68 raportat la art. 58 alin. (1) şi art. 77 din Legea nr. 53 din 2003 - Codul Muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a stabili dacă, pentru stabilirea îndeplinirii condiţiilor concedierii colective, intră în calculul numărului de concedieri şi concedierile care:
- au fost dispuse prin decizii emise în intervalul relevant de 30 de zile, dar au produs efecte în afara acestui interval, întrucât au intervenit cauze legale care împiedică încetarea raporturilor de muncă (în special suspendarea contractului individual de muncă, acordarea preavizului, efectuarea concediului de odihnă);
- au fost dispuse ca urmare a aceleiaşi hotărâri de desfiinţare a unor locuri de muncă ce a fost pusă în aplicare, însă, prin concedieri succesive în mai mult de 30 de zile".
După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
1. Titularul şi obiectul sesizării
Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 17 decembrie 2014, în Dosarul nr. 5.225/118/2013, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
"Interpretarea art. 68 raportat la art. 58 alin. (1) şi art. 77 din Codul Muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a stabili dacă, pentru stabilirea îndeplinirii condiţiilor concedierii colective, intră în calculul numărului de concedieri şi concedierile care:
- au fost dispuse prin decizii emise în intervalul relevant de 30 de zile, dar au produs efecte în afara acestui interval, întrucât au intervenit cauze legale care împiedică încetarea raporturilor de muncă (în special suspendarea contractului individual de muncă, acordarea preavizului, efectuarea concediului de odihnă);
- au fost dispuse ca urmare a aceleiaşi hotărâri de desfiinţare a unor locuri de muncă ce a fost pusă în aplicare, însă, prin concedieri succesive în mai mult de 30 de zile".
2. Expunerea succintă a procesului
Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă cu nr. 5.225/118/2013, reclamanta Hagicalil Ainur a chemat în judecată pe pârâta Societatea Comercială Şantierul Naval Constanţa - S.A., solicitând anularea deciziei de concediere, obligarea intimatei la plata integrală a drepturilor salariale de care trebuia să beneficieze în perioada de preaviz, la reintegrarea contestatoarei în funcţie, cu plata salariului indexat de care ar fi putut beneficia, începând cu momentul concedierii şi până la momentul efectivei integrări, iar, în subsidiar, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale compensatorii datorate.
Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 454 din 28 februarie 2014, a respins acţiunea, astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta Hagicalil Ainur, cu motivarea că încetarea contractului individual de muncă al acesteia reprezintă o concediere individuală dispusă în temeiul art. 65 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare), iar decizia de concediere emisă de către angajator a fost motivată de desfiinţarea locului de muncă al reclamantei, aceasta fiind efectivă şi având o cauză reală şi serioasă, impusă de necesitatea îmbunătăţirii activităţii angajatorului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Hagicalil Ainur, susţinând că, în cazul său, a fost vorba despre o concediere care se încadrează în noţiunea de concediere colectivă, sens în care se invocă nelegalitatea măsurii pentru nerespectarea procedurii prevăzute de lege pentru concedierea colectivă.
Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă, în cadrul soluţionării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept deduse judecăţii, dispunând totodată suspendarea cauzei până la pronunţarea soluţiei cu privire la dezlegarea în drept a problemelor sesizate, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
3. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile
Normele legale incidente în cauză sunt următoarele:
I. Art. 58 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare:
"Art. 58. - (1) Concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului.
(2) Concedierea poate fi dispusă pentru motive care ţin de persoana salariatului sau pentru motive care nu ţin de persoana salariatului."
II. Art. 68 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare:
"Art. 68 - (1) Prin concediere colectivă se înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de:
a) cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi mai mult de 20 de salariaţi şi mai puţin de 100 de salariaţi;
b) cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi;
c) cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 300 de salariaţi.
(2) La stabilirea numărului efectiv de salariaţi concediaţi colectiv, potrivit alin. (1), se iau în calcul şi acei salariaţi cărora le-au încetat contractele individuale de muncă din iniţiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana salariatului, cu condiţia existenţei a cel puţin 5 concedieri".
III. Art. 77 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare:
"Art. 77. - Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului".
4. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
Prin Încheierea din data de 17 decembrie 2014, în Dosarul nr. 5.225/118/2013, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivată de următoarele:
1. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 68 raportat la art. 58 alin. (1) şi art. 77 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât:
Potrivit art. 68 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin concediere colectivă se înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, a unui număr de salariaţi stabilit de lege în funcţie de numărul total de salariaţi.
În conformitate cu art. 58 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului.
Aşadar, coroborând cele două texte legale, ar rezulta că, pentru verificarea criteriului privind numărul de salariaţi concediaţi prevăzut de art. 68 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ar trebui avuţi în vedere numai salariaţii ale căror contracte individuale de muncă au încetat în intervalul de 30 de zile.
Pe de altă parte, din diferite motive, producerea efectelor deciziei de concediere, respectiv încetarea contractului individual de muncă pot fi amânate, astfel încât, în intervalul de 30 de zile prescris de lege, să nu se producă concedierea numărului minim salariaţi prescris de lege.
Potrivit art. 77 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului; în această situaţie, din motive independente de voinţa părţilor, există posibilitatea comunicării deciziei de concediere într-un interval de timp mai mare, iar concedierea să nu se producă în intervalul de 30 de zile relevant.
Art. 60 din acelaşi act normativ stabileşte anumite interdicţii cu caracter temporar de concediere; în acest caz, concedierea va avea loc după dispariţia cauzelor respective, fiind posibil ca respectiva concediere să nu se producă în intervalul de 30 de zile relevant.
Prevederile art. 60 şi 77 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instituie măsuri de protecţie pentru salariat.
Dacă se consideră că, în aceste cazuri, se are în vedere data producerii efectelor deciziei de concediere, aceste măsuri de protecţie produc în realitate efecte ce prejudiciază pe salariat, care nu mai poate avea beneficiile şi nu i se pot aplica măsurile de protecţie prevăzute de legiuitor în cazul concedierii colective, ceea ce este contrar scopului legii.
Pe de altă parte este posibil ca angajatorul să efectueze concedieri pe o perioadă mai mare de 30 de zile, deşi acestea sunt dispuse în baza aceleiaşi hotărâri de reorganizare a activităţii, astfel încât angajaţii pot fi lipsiţi de garanţiile şi beneficiile procedurii concedierii colective contrar scopului legii.
Totodată, concedierea colectivă este o măsură previzionată de angajator, care are obligaţia de a notifica această măsură şi de a demara consultări, potrivit art. 69-72 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, rezultând că, în realitate, caracterul de concediere colectivă este în legătură şi cu intenţia angajatorului de a concedia un anumit număr de salariaţi, manifestată prin hotărârea organelor de conducere de desfiinţare a locurilor de muncă.
De asemenea, în art. 73 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se face referire la amânarea momentului emiterii deciziilor de concediere, rezultând că emiterea deciziilor, iar nu producerea efectelor lor, are o anumită semnificaţie juridică pentru noţiunea de concediere colectivă.
Spre exemplu, art. 5 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2013 privind aplicarea în perioada 2013- 2018 a unor măsuri de protecţie socială acordată persoanelor disponibilizate prin concedieri colective efectuate în baza planurilor de disponibilizare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 259/2013, permite şi efectuarea unei concedieri colective etapizate, ceea ce înseamnă că nu este necesar ca toate deciziile de concediere să producă efecte la aceeaşi dată, fiind relevant dacă încetarea contractelor individuale de muncă se produce în baza unui plan de disponibilizare din cadrul unei regii autonome care implică un număr de salariaţi suficient pentru a fi vorba de o concediere colectivă.
Rezultă, aşadar, că are relevanţă dacă concedierea s-a dispus în baza aceleiaşi hotărâri a angajatorului de a reorganiza activitatea prin desfiinţarea unui număr de locuri de muncă.
Trebuie avut în vedere că, în acest caz, salariatul se află într-o situaţie identică cu ceilalţi salariaţi vizaţi de procedura concedierii colective, iar beneficiul unor măsuri de protecţie legale constând în efectuarea concediului pentru incapacitate temporară de muncă şi în interdicţia de a fi concediat în această perioadă nu poate fi transformat într-o cauză de decădere din beneficiul unor măsuri de protecţie prevăzute de un act normativ, punându-se problema unui tratament discriminatoriu interzis de art. 5 şi 6 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, faţă de împrejurarea că unicul criteriu de excludere ar fi faptul că a efectuat un concediu pentru incapacitate temporară de muncă ce a determinat amânarea producerii efectelor deciziei de concediere.
În acest sens ar putea avea relevanţă cele stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 27 ianuarie 2005 în Cauza C-188/03 (Irmtraud Junk contra Wolfgang Kuhnel), statuându-se că evenimentul care constituie concediere constă în exprimarea intenţiei de încetare a contractului individual de muncă făcută de angajator, iar nu în încetarea efectivă a contractului (dispozitiv şi paragraful 32), dar este adevărat că această hotărâre se referă la interpretarea unor texte privind iniţierea consultărilor în cazul concedierii colective şi nu la definirea noţiunii de concediere colectivă.
2. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, în urma consultării jurisprudenţei, nu s-au identificat cauze în care să fi Statuat asupra acestei probleme printr-o altă hotărâre.
3. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum rezultă din datele publice afişate pe portalul de internet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
5. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept
5.1. Reclamanta Hagicalil Ainur a arătat că este vorba despre o chestiune de drept nouă şi este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare privind modalitatea în care ar trebui să decurgă algoritmul concedierilor colective, respectiv care este termenul aplicabil acestora, de când începe el să curgă, cum se calculează acest termen, dacă se calculează pe zile libere şi pe ce fel de zile libere, zile lucrătoare sau zile calendaristice, deoarece, în acest moment, nu există o opinie unitară şi clară în privinţa acestora, asumându-şi soluţia de suspendare, care va avea, drept consecinţă, prelungirea soluţionării dosarului.
5.2. Pârâta Societatea Comercială Şantierul Naval Constanţa - S.A. a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că actul normativ incident, respectiv Codul muncii, este foarte strict în ceea ce priveşte procedura concedierii colective, art. 68 fiind clar în sensul: dacă "într-o perioadă de 30 de zile calendaristice" angajatorul concediază "cel puţin 30 de salariaţi".
6. Punctul de vedere al completului de Judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept
Instanţa de sesizare nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă interpretării, apreciind, însă, că are relevanţă dacă concedierea s-a dispus în baza aceleiaşi hotărâri a angajatorului de a reorganiza activitatea prin desfiinţarea unui număr de locuri de muncă.
7. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
Curţile de Apel Târgu Mureş, Galaţi, Craiova, Suceava, Oradea, Iaşi, Bacău şi Piteşti au învederat că nu există practică judiciară la nivelul acestor curţi şi al instanţelor arondate cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Adresa nr. 514/A din 26 februarie 2015, a învederat că nu au fost identificare hotărâri pronunţate referitoare la problema de drept semnalată, precizând, totodată, că opinia judecătorilor acestei instanţe este în sensul că intră în calculul numărului de concedieri necesare pentru a se aprecia caracterul colectiv al concedierii, atât concedierile dispuse prin decizii emise în intervalul relevant de 30 de zile care au produs efecte în afara acestui interval, cât şi concedierile succesive dispuse în mai mult de 30 de zile, în baza aceleiaşi hotărâri de desfiinţare a locurilor de muncă.
În primul caz se apreciază că deciziile de desfacere a contractului de muncă au fost emise în intervalul relevant, efectele producându-se din motive independente de voinţa angajatorului în afara acestei perioade, iar în cel de-al doilea caz, tocmai din vina angajatorului, pentru eludarea dispoziţiilor privind concedierea colectivă s-au emis decizii succesive, deşi măsura desfiinţării locurilor de muncă corespunzătoare numărului de concedieri necesare pentru aprecierea caracterului colectiv fusese luată printr-o singură hotărâre.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Adresa nr. 3/1.576/C din data de 25 februarie 2015, a arătat că, deşi la nivelul Secţiei a VII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti prin care instanţa să se fi pronunţat propriu-zis asupra problemei de drept semnalate, prin Decizia nr. 1.876 din data de 27 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.443/98/2012, s-a hotărât asupra unei probleme de drept tangenţiale celei supuse atenţiei.
Curtea de Apel Braşov, prin răspunsul înregistrat cu nr. 226/33 din 25 februarie 2015, a susţinut că nu au fost înregistrate cauze având ca obiect problemele de drept deduse judecăţii, iar în exprimarea unui punct de vedere teoretic a menţionat că judecătorii specializaţi în litigii de muncă din cadrul secţiei civile au opinat în sensul primului punct de vedere din adresa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea de Apel Timişoara, prin Adresa nr. 135 din 27 februarie 2015, a învederat că jurisprudenţa acestei instanţe este în sensul opiniei prezentate la punctul al doilea din adresa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anexând, în acest sens, Decizia civilă nr. 2.687 din 13 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 11.336/30/2012 şi Decizia civilă nr. 2.741 din 21 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 10.435/30/2012.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Adresa nr. 452 din 2 martie 2015, a comunicat că pe rolul tribunalelor Sibiu şi Alba nu au fost identificate acţiuni în care să se regăsească starea de fapt indicată.
Punctul de vedere al magistraţilor din cadrul Tribunalului Hunedoara, comunicat prin aceeaşi adresă, este în sensul că nu intră în calcul numărul de concedieri şi concedierile care au fost dispuse prin decizii emise în intervalul relevant de 30 de zile, dar au produs efecte în afara acestui interval, întrucât au intervenit cauze legale care împiedică încetarea raporturilor de muncă (în special suspendarea contractului de muncă, acordarea preavizului, efectuarea concediului de odihnă), cu menţiunea că acest gen de cauze trebuie analizat în funcţie de particularităţile fiecărui caz şi intră în calcul numărul de concedieri şi concedierile care au fost dispuse ca urmare a aceleiaşi hotărâri de desfiinţare a unor locuri de muncă ce a fost pusă în aplicare, însă pe concedieri succesive în mai mult de 30 de zile.
Curtea de Apel Cluj nu a trimis niciun punct de vedere cu privire la chestiunile de drept deduse judecăţii.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară, prin Adresa n r. 285/C/387/III-5/2015 din 18 februarie 2015, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare-Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practica judiciară neunitară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Constanţa.
8. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
În urma verificărilor efectuate, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum rezultă din Decizia nr. 378 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 13 octombrie 2004, şi din Decizia nr. 1.230 din 20 decembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial, al României, Partea I, nr. 119 din 14 februarie 2008.
9. Raportul asupra chestiunilor de drept
Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării de faţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, punctul de vedere formulat de parte, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, a reţinut următoarele:
Procedura hotărârii prealabile este un mecanism de unificare jurisprudenţială, ca şi recursul în interesul legii, care are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale, apărută într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă.
Analiza condiţiilor de admisibilitate instituite de legiuitor în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă presupune ca acestea să fie întrunite în mod cumulativ, în doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi, fiind identificate după cum urmează:
1. existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă;
2. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
3. chestiunea de drept să aibă caracter de noutate;
4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;
5. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.
Deşi, în principiu, s-a făcut dovada existenţei unei chestiuni de drept care "este nouă", judecata cauzei aflându-se "în ultimă instanţă" la curtea de apel, iar asupra acestei chestiuni Înalta Curte "nu a statuat", în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate ca "soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere", se impun unele precizări cu privire la modalitatea în care completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii în ultimă instanţă a identificat problema de drept.
În cazul analizat, titularul sesizării solicită să se dezlege următoarea chestiune de drept: "Interpretarea art. 68 raportat la art. 58 alin. (1) şi 77 din Codul Muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a stabili dacă, pentru stabilirea îndeplinirii condiţiilor concedierii colective, intră în calculul numărului de concedieri şi concedierile care:
- au fost dispuse prin decizii emise în intervalul relevant de 30 de zile, dar au produs efecte în afara acestui interval, întrucât au intervenit cauze legale care împiedică încetarea raporturilor de muncă (în special suspendarea contractului individual de muncă, acordarea preavizului, efectuarea concediului de odihnă);
- au fost dispuse ca urmare a aceleiaşi hotărâri de desfiinţare a unor locuri de muncă ce a fost pusă în aplicare, însă, prin concedieri succesive în mai mult de 30 de zile".
Din încheierea prin care s-a dispus sesizarea instanţei supreme, care cuprinde motivele ce susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată este în sensul că soluţionarea pe fond a cauzei aflate în recurs pe rolul Curţii de Apel Constanţa ar depinde de lămurirea acestei chestiuni de drept, întrucât, coroborând dispoziţiile art. 68 alin. (1) şi art. 58 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ar rezulta că, pentru verificarea criteriului privind numărul de salariaţi concediaţi prevăzut de art. 68 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ar trebui avuţi în vedere numai salariaţii ale căror contracte individuale de muncă au încetat în intervalul de 30 de zile.
Pe de altă parte, din diferite motive, producerea efectelor deciziei de concediere, respectiv încetarea contractului individual de muncă pot fi amânate, încât, în intervalul de 30 de zile, să nu se producă concedierea numărului minim de salariaţi stabilit de lege.
Aplicând raţionamentul expus anterior sesizării deduse prezentei analize se constată că instanţa de trimitere formulează, în cuprinsul întrebării, două ipoteze distincte ce ţin de aprecierea caracterului colectiv al concedierii, raportat la calculul numărului de concedieri dispuse de angajator în perioada de referinţă de 30 de zile reglementată de legiuitor ca interval de raportare.
Astfel, prima ipoteză se referă la situaţia în care deciziile de concediere emise în intervalul de 30 de zile nu şi-au produs efectul de încetare a raportului de muncă în acest interval, din cauze ce au suspendat acest efect şi au prorogat momentul desfiinţării efective a contractului individual de muncă, iar a doua ipoteză se referă la situaţia în care angajatorul, din aceleaşi raţiuni ce ţin de suspendarea raportului de muncă, nu emite decizia de concediere individuală în intervalul de 30 de zile, deşi hotărârea administrativă de desfiinţare a locului de muncă a fost luată anterior.
Nu rezultă cu claritate din ipoteza descrisă în încheierea de învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care dintre aceste ipoteze se află părţile litigante şi care este aspectul de nelegalitate al concedierii colective ce se impune a fi dezlegat în legătură directă cu răspunsul solicitat pe cale de întrebare preliminară. Trebuie amintit că nu se poate urmări definirea, la modul general, a noţiunii de concediere colectivă, context în care instanţa de sesizare trebuia să fie riguroasă, să evidenţieze ce relevanţă are chestiunea de drept asupra soluţionării în fond a cauzei.
Din prezentarea situaţiei de fapt rezultă că, în ceea ce priveşte pe contestatoarea Hagicalil Ainur, ar fi fost emise două decizii de concediere, una la data de 12 aprilie 2013, cu termen de preaviz ce a fost suspendat pe durata incapacităţii temporare de muncă, şi alta la expirarea termenului de preaviz, respectiv la 30 mai 2013, după scurgerea perioadei de 30 de zile de la data primelor concedieri, respectiv 12 aprilie 2013.
Totuşi, din analiza sentinţei fondului rezultă că, la data de 12 aprilie 2013, contestatoarei i-a fost emisă doar înştiinţarea de preaviz, decizia propriu-zisă fiind cea din 30 mai 2013.
De asemenea, ar rezulta că, la data adoptării hotărârii angajatorului (Decizia Consiliului de administraţie nr. 21 din 11 aprilie 2013) nu exista o interdicţie de concediere în fiinţă, în ceea ce o priveşte pe contestatoare, dintre cele prevăzute de art. 60 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, cauza de suspendare a raportului de muncă survenind chiar în timpul derulării preavizului.
Din acest punct de vedere s-ar părea că incidenţă speţei este cea de-a doua ipoteză, a emiterii deciziei de concediere în afara intervalului legal, însă, sub aspectul motivării relevanţei întrebării asupra soluţionării cauzei sesizarea instanţei de trimitere este lacunară, insuficientă, în contextul în care, în doctrină s-a subliniat constant, că, pentru a se evita abuzul procesual, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să se facă printr-o motivare temeinică, iar motivarea strânsei legături cu cauza este o condiţie de admisibilitate a sesizării.
Punerea în mişcare a mecanismului hotărârii prealabile presupune, prin urmare, ca întrebarea titularului sesizării să vizeze o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speţei, şi anume: dacă un text legal se aplică sau nu într-o anumită ipoteză sau dacă într-o anumită ipoteză se aplică sau nu un anumit text de lege ori o anumită regulă cutumiară. Problema de drept supusă dezbaterii trebuie, aşadar, să fie una legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, putând fi formulate mai multe sesizări având ca obiect acelaşi text de lege.
Cu alte cuvinte, Înalta Curte este "legată" de sesizarea făcută, astfel încât soluţia dată va avea în vedere numai întrebarea respectivă, iar nicidecum întreaga problematică a unui text de lege. Aici stă şi deosebirea esenţială dintre procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz se rezolvă o chestiune de drept punctuală de care depinde soluţionarea pe fond a unei cauze, în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.
În punctul de vedere exprimat de completul învestit cu soluţionarea recursului prin încheierea care cuprinde argumentarea admisibilităţii sesizării instanţei supreme nu se regăseşte un raţionament judiciar care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite preventiv o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie.
În acest sens, în doctrină a fost subliniată opinia, deşi textul nu o afirmă expres, că sesizarea trebuie să privească o normă de drept susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste posibile interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.
În consecinţă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.
În considerarea argumentelor ce preced se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice al hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa chestiunilor de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, în ultimă instanţă. Aşadar, în condiţiile unei sesizări lacunare, prin care se solicită, practic, o interpretare abstractă cu un grad de generalitate ridicat, cum este în cazul pendinte, definirea noţiunii de "concediere colectivă", se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în Dosarul nr. 5.225/118/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept:
"Interpretarea art. 68 raportat la art. 58 alin. (1) şi art. 77 din Codul Muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a stabili dacă, pentru stabilirea îndeplinirii condiţiilor concedierii colective, intră în calculul numărului de concedieri şi concedierile care:
- au fost dispuse prin decizii emise în intervalul relevant de 30 de zile, dar au produs efecte în afara acestui interval, întrucât au intervenit cauze legale care împiedică încetarea raporturilor de muncă (în special suspendarea contractului individual de muncă, acordarea preavizului, efectuarea concediului de odihnă);
- au fost dispuse ca urmare a aceleiaşi hotărâri de desfiinţare a unor locuri de muncă ce a fost pusă în aplicare, însă, prin concedieri succesive în mai mult de 30 de zile."
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată îh şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2015.
-****-

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 492 din data de 6 iulie 2015