Document embed

DECIZIE nr. 82 din 18 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6, art. 9, art. 14, art. 23, art. 25-28¹, art. 30, art. 65, art. 68¹, art. 69-74, art. 136-138, art. 143-152, art. 160-160^b, art. 161-170, art. 200-264, art. 270, art. 274, art. 287, art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi, în special, ale art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 5, art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6, art. 9, art. 14, art. 23, art. 25-28¹, art. 30, art. 65, art. 68¹, art. 69-74, art. 136-138, art. 143-152, art. 160-160^b, art. 161-170, art. 262 pct. 1 lit. a), art. 200-264, art. 270, art. 274, art. 287, art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 5, art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Adrian Negru în Dosarul nr. 28.104/299/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 391 D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că textele criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. În subsidiar, se susţine că criticile formulate nu reprezintă veritabile excepţii de neconstituţionalitate, autorul fiind nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a legii. Referitor la art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000, se susţine că, în cazul acestora, autorul critică limitele speciale ale pedepselor prevăzute de dispoziţiile legale criticate. Se arată că atât interpretarea şi aplicarea legii, cât şi modificarea textelor supuse controlului de constituţionalitate sunt aspecte ce nu intră în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 31 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 28.104/299/2006, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6, art. 9, art. 14, art. 23, art. 25-28¹, art. 30, art. 65, art. 68¹, art. 69-74, art. 136-138, art. 143-152, art. 160-160^b, art. 161-170, art. 262 pct. 1 lit. a), art. 200-264, art. 270, art. 274, art. 287, art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 5, art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Adrian Negru într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelurilor declarate împotriva unei sentinţe penale de condamnare a autorului excepţiei pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 18¹ şi art. 18² din Legea nr. 78/2000.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000, autorul acesteia susţine că textele arătate contravin prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, întrucât pedepsele prevăzute de ele nu sunt proporţionale cu pericolul social al faptelor incriminate. În acest sens, se arată că respectivele pedepse sunt similare celor cu care sunt sancţionate infracţiunile de compromitere a unor interese de stat (art. 168 din Codul penal din 1969) şi de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului (art. 169 din Codul penal din 1969), acestea din urmă fiind fapte cu un pericol social sporit.

Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că acestea contravin principiului siguranţei şi securităţii juridice, principiu constituţional dedus prin interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 11 alin. (2), art. 15 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, 21, art. 24 alin. (1), art. 52, 53, 57, 124, 126, 129, 131, 132, art. 146 lit. d) şi art. 154 alin. (1) din Legea fundamentală şi care garantează securitatea juridică a persoanei contra riscurilor la care este expusă chiar prin conţinutul normelor juridice. Se arată că trimiterea în judecată a unei persoane poate avea loc doar în condiţiile în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, ce are ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Se susţine, totodată, că prin emiterea rechizitoriului, procurorul urmăreşte ca persoana trimisă în judecată să fie trasă la răspundere penală, considerând-o, în acest fel, vinovată de săvârşirea infracţiunilor reţinute în actul de sesizare a instanţei. În aceste condiţii persoana trimisă în judecată este prezumată a fi vinovată, situaţie ce încalcă principul constituţional statuat la art. 23 alin. (11) din Constituţie. Se arată că, de altfel, dacă persoana în cauză ar fi prezumată a fi nevinovată, procurorul ar face aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) lit. d) şi e) din Codul de procedură penală din 1968, neputând pune în mişcare acţiunea penală. Se susţine, de asemenea, că prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, potrivit căreia, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată, cel trimis în judecată este pus în situaţia de a-şi dovedi în faţa instanţei propria nevinovăţie.

Criticile anterior enunţate referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (11) sunt menţinute şi în privinţa prevederilor art. 6, 9, 14, 23, 25-28¹, 30, 65, 68¹, 69-74, 136-138, 143-152, 160-160^b, 161-170, 200-264, 270, 274, 287 şi art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968, arătându-se că principiul prezumţiei de nevinovăţie obligă, de fapt, procurorii şi instanţele să efectueze, în toate cazurile, urmărirea penală şi cercetarea judecătorească in rem. Se arată, totodată, că aceste texte legale contravin şi art. 16, art. 21 alin. (3), art. 24 şi art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele criticate necontravenind dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul arată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Se susţine că dispoziţiile art. 143-152, art. 161-170, art. 200-264 şi art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5, art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000, se arată că aceasta vizează modificarea acestor texte legale sub aspectul limitelor speciale ale pedepselor aplicabile. În privinţa celorlalte dispoziţii legale criticate, se susţine că autorul excepţiei enumeră articole din cuprinsul Codului de procedură penală din 1968 şi articole din Legea fundamentală, fără a arăta exact în ce constă neconstituţionalitatea acestora.

Avocatul Poporului susţine că textele criticate sunt constituţionale. Se arată că critica referitoare la prevederile art. 5, art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu cuprinde reale argumente de neconstituţionalitate în sprijinul celor invocate de către autorul excepţiei, că cea care vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 nu respectă exigenţele unei veritabile excepţii de neconstituţionalitate şi că restul textelor criticate nu sunt de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi prezumţiei de nevinovăţie, fiind, totodată, în acord cu prevederile art. 53 din Constituţie.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 - Garantarea dreptului la apărare, art. 9 - Obiectul şi exercitarea acţiunii penale, art. 14 - Obiectul şi exercitarea acţiunii civile, art. 23 - Inculpatul, art. 25-28¹ referitoare la competenţa după materie şi după calitatea persoanei, art. 30 - Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în ţară, art. 65 - Sarcina administrării probelor, art. 68¹ - Indicii temeinice, art. 69-74 - referitoare la declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, art. 136-138 privind dispoziţiile generale cu privire la măsurile preventive, art. 143-152 cu privire la reţinere, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă, art. 160-160^b referitoare la arestarea inculpatului, art. 161-170 - cu referite la alte măsuri procesuale, art. 262 pct. 1 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor, art. 200-264 privind urmărirea penală, art. 270 cu privire la cauzele de reluare a urmăririi penale, art. 274 - Durata arestării inculpatului după reluare, art. 287 - Îndatoririle instanţei de judecată, art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 privind cazurile în care se poate face recurs din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 5, art. 18¹ alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

Prevederile art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 au următorul cuprins: "Dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, procedează, după caz, astfel:

1. când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta răspunde penal:

a) dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată;".

Dispoziţiile art. 6, 9, 14, 23, 25-28¹, 30, 65, 68¹, 69-74, 136-138, 143-152, 160-160^b, 161-170, 200-264, 270, 274, 287 şi art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 6, 9, 14, 23, 25-28¹, 30, 65, 68¹, 69-74, 136-138, 143-152, 160-160^b, 161-170, 200-264, 270, 274, 287 şi art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi, în special, ale art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 [preluate la art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală în vigoare] şi ale art. 5, art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Curtea reţine că la data pronunţării sentinţei penale de condamnare a inculpatului, faptele prevăzute la art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 erau sancţionate penal cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar cele prevăzute la art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 erau pedepsite cu închisoare de 6 luni la 5 ani, limite speciale ce constituie obiectul criticilor formulate cu privire la articolele arătate şi care nu au fost preluate în actualul conţinut al acestor norme, după modificarea lor prin art. 79 pct. 12 şi 13 din titlul II al Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Pentru acest motiv, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011 anterior referită, Curtea va analiza dispoziţiile art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma aplicată autorului excepţiei de neconstituţionalitate.

Se susţine că textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) cu privire la statul român, art. 11 alin. (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind universalitatea, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 52 cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 57 privind exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 126 cu privire la instanţele judecătoreşti, art. 127 referitor la caracterul public al dezbaterilor, art. 128 cu privire la folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie, art. 129 privind folosirea căilor de atac, art. 130 cu privire la poliţia instanţelor, art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, art. 132 cu privire la statutul procurorilor, art. 146 lit. d) privind atribuţiile Curţii Constituţionale şi art. 154 alin. (1) referitor la conflictul temporal de legi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Cu privire la critica, formulată în ansamblu, asupra prevederilor art. 6, 9, 14, 23, 25-28¹, 30, 65, 68¹, 69-74, 136-138, 143-152, 160-160^b, 161-170, 200-264, 270, 274, 287 şi art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968, ce reglementează, de fapt, obiectul şi exercitarea acţiunii civile, inculpatul, competenţa după materie şi după calitatea persoanei, competenţa pentru infracţiunile săvârşite în ţară, sarcina administrării probelor, indicii temeinice, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, măsurile preventive, reţinerea, arestarea inculpatului, alte măsuri procesuale, urmărirea penală, cauzele de reluare a urmăririi penale, durata arestării inculpatului după reluare, îndatoririle instanţei de judecată şi cazurile în care se poate face recurs, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumit de modul în care normele enumerate sunt aplicate de către organele de urmărire penală, arătând că ele fac posibilă încălcarea de către acestea a prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. Interpretarea şi aplicarea legii nu intră însă în sfera competenţei Curţii Constituţionale, motiv pentru care Curtea constată că excepţia este, sub aspectul acestei critici, inadmisibilă.

În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma criticată de autorul excepţiei, Curtea observă că potrivit prevederilor art. 5 dispoziţiile Legii nr. 78/2000 sunt aplicabile şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, reglementate la art. 18¹-art. 18⁵ din această lege; conform art. 18¹ alin. (1), folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi; iar, potrivit art. 18² alin. (1), schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Curtea constată că, în prezent, faptele incriminate la art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sunt pedepsite cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, iar cele incriminate la art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sunt pedepsite cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

Autorul excepţiei susţine că infracţiunile reglementate la art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevăd pedepse prea mari raportat la pericolul social al faptelor incriminate. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului", motiv pentru care Curtea constată că şi în privinţa acestei critici excepţia apare ca fiind inadmisibilă.

II. Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 prin raportare la critici de neconstituţionalitate asemănătoare prin Decizia nr. 646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006, Decizia nr. 383 din 25 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, şi Decizia nr. 1.588 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 26 ianuarie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Prin Decizia nr. 646 din 29 noiembrie 2005, Curtea a constatat că prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că, potrivit Legii fundamentale, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice şi că, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei.

Analizând pretinsa încălcare prin art. 262 din Codul de procedură penală din 1968 a dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, Curtea a constatat că nu se poate susţine că acestea aduc atingere art. 24 din Legea fundamentală, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a pronunţat în mod discreţionar una dintre soluţiile menţionate în textul legal criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, iar, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 şi 278¹ din Codul de procedură penală din 1968, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru aceste motive, Curtea constată că prevederile art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă nici dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie referitor la prezumţia de nevinovăţie, emiterea rechizitoriului neputând avea semnificaţia unei răsturnări a sarcinii probei. Se subliniază, în acest sens, că prezumţia de nevinovăţie subzistă până la pronunţarea unei condamnări definitive şi că emiterea actului de trimitere în judecată nu înseamnă răsturnarea acestei prezumţii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6, art. 9, art. 14, art. 23, art. 25-28¹, art. 30, art. 65, art. 68¹, art. 69-74, art. 136-138, art. 143-152, art. 160-160^b, art. 161-170, art. 200-264, art. 270, art. 274, art. 287, art. 385⁹ alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 5, art. 18¹ alin. (1) şi art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Adrian Negru în Dosarul nr. 28.104/299/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Negru în Dosarul nr. 28.104/299/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 18 februarie 2014.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 260 din data de 9 aprilie 2014