Document embed

DECIZIE nr. 187 din 31 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Oana Cristina Puică	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Ghere în Dosarul nr. 10.986/83/2011* al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 663D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că părţile Romstyll - S.R.L. din Satu Mare şi Sorin Alexandru Cristea au depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată astfel că, în situaţia în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, iar în cursul judecăţii se constată că este necesară schimbarea încadrării juridice a faptei într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabila a persoanei vătămate, este firesc ca aceasta să aibă posibilitatea de a formula plângere prealabilă, deoarece nu îi este imputabilă dinamica procesului penal.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin Încheierea din 11 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 10.986/83/2011*, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ioan Ghere cu ocazia soluţionării apelurilor declarate într-o cauză penală în care procurorul, prin motivele de apel, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 145 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei în infracţiunea de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 144 alin. (2) din aceeaşi lege, faptă al cărei conţinut constitutiv se regăseşte, începând cu data de 1 februarie 2014, în dispoziţiile art. 242 alin. (2) şi (3) din noul Cod penal. Având în vedere că, potrivit art. 242 alin. (4) din Codul penal, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, condiţie neprevăzută de art. 144 din Legea nr. 85/2006, instanţa de apel a dispus, în temeiul art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, citarea părţii civile, cu menţiunea de a-şi exprima poziţia dacă înţelege să facă plângere prealabilă pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 242 din Codul penal.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi prevederile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. a) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - care consacră dreptul la un proces echitabil şi dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe oare o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa, precum şi dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, dea putea fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer - în măsura în care sunt interpretate în sensul că organul judiciar nu este obligat să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive specifice încadrării juridice care impune plângerea prealabilă, iar persoana vătămată este repusă în termenul de a exercita o cale de atac, deşi nu a atacat hotărârea instanţei inferioare, respectiv este repusă în termenul de formulare a plângerii prealabile şi nu este obligată să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive şi persoana împotriva căreia înţelege să formuleze plângerea prealabilă. Astfel, consideră că, prin dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, persoana vătămată este "repusă în drepturi", cu toate că nu a promovat calea de atac a apelului, aşa cum reiese din dreptul de a formula plângere prealabilă şi din obligaţia instanţei de a continua procesul. De asemenea, persoana vătămată este repusă şi în termenul de formulare a plângerii prealabile. Este adevărat că organul judiciar este cel care decide asupra încadrării juridice a unei fapte penale, dar acest drept nu poate conduce la ocolirea termenului de formulare a plângerii prealabile. Este posibil ca o persoană vătămată să nu fi depus, din varii motive, plângere prealabilă în termenul prevăzut de lege, iar, ulterior, dându-şi seama de pierderea dreptului de a depune o astfel de plângere, să facă o plângere penală în care să descrie fapta, dar să-i dea în mod voit o încadrare juridică greşită pentru care declanşarea acţiunii penale să se realizeze din oficiu. În această ipoteză, dacă procurorul îşi însuşeşte respectiva încadrare, persoana vătămată poate cere, în faza cercetării judecătoreşti ori în căile de atac, schimbarea încadrării juridice, fără a fi afectată de depăşirea termenului. Faptul că procurorul a dat în cursul urmăririi penale încadrări juridice greşite faptelor nu poate să exonereze persoana vătămată de obligaţia depunerii plângerii prealabile în termen. Acesta este un termen de decădere, a cărui depăşire conduce la tardivitatea plângerii prealabile şi, pe cale de consecinţă, la imposibilitatea începerii ori exercitării acţiunii penale. Or, nu este echitabil ca prin folosirea, "chiar frauduloasă", de către procuror sau persoanele interesate într-o cauză a dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, în faza judecăţii, să fie ocolită sancţiunea tardivităţii. Art. 16 din Codul de procedură penală sancţionează lipsa plângerii prealabile, inclusiv depunerea ei tardivă, fără a face distincţie între situaţia normală în care încadrarea juridică a faptei care necesită o plângere prealabilă este stabilită în mod corect fie de persoana vătămată, fie de procurorul/organul de cercetare penală, din momentul formulării/primirii plângerii prealabile/plângerii penale sau denunţului ori sesizării din oficiu, şi, respectiv, situaţia în care fie procurorul, fie instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică a unei fapte, pentru care încadrarea iniţială a fost greşită, într-una care necesită plângere prealabilă. Cu alte cuvinte, textul de lege criticat are în vedere o faptă penală pentru care este necesară plângerea penală, iar nu încadrarea juridică a acesteia, tot aşa cum art. 317 din Codul de procedură penală din 1968 se referea la faptă, şi nu la încadrarea ei juridică.

7. Autorul excepţiei consideră că plângerea prealabilă formulată de persoana vătămată în baza art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală ar trebui să conţină toate elementele cerute de art. 289 din Codul de procedură penală. Or, textul de lege criticat nu obligă nici instanţa să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive specifice încadrării juridice care impune plângerea prealabilă şi nici persoana vătămată să indice în plângerea prealabilă elementele respective. Mai arată că nu ştie faţă de ce infracţiune să-şi facă apărarea, întrucât rechizitoriul este extrem de confuz cu privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată, iar persoana vătămată nu a descris nicio faptă în plângerea prealabilă formulată în faţa instanţei de apel.

8. Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, arată că textul de lege criticat este incident şi în apel, potrivit art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală. Astfel, din moment ce un proces penal concret a fost cârmuit de principiul oficialităţii, parcurgând toate etapele procesului penal, până în faţa instanţei de apel, abandonarea acestui principiu - ca efect al constatării necesităţii schimbării încadrării juridice într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă - nu poate lăsa un vid, ci se impune a fi făcută doar prin înlocuirea acestuia cu principiul disponibilităţii. Aceasta presupune tocmai chemarea persoanei vătămate pentru a indica în ce măsură înţelege să formuleze plângere prealabilă. O soluţie legislativă contrară ar pune persoana vătămată într-o situaţie discriminatorie în raport cu persoana care a ştiut de la început că trebuie să formuleze plângere prealabilă şi ar încălca prevederile art. 21 din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie. În acest caz, nu operează o repunere în termenul de formulare a plângerii prealabile, întrucât, pe de o parte, persoana vătămată participă deja în procesul penal ca subiect procesual principal sau ca parte civilă, iar, pe de altă parte, problema termenului de formulare a plângerii prealabile apare doar de la momentul schimbării încadrării juridice, conform art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, până la acel moment procesul penal fiind guvernat de principiul oficialităţii, care nu presupune un termen. Această posibilitate prevăzută de lege, inclusiv în cursul judecăţii în apel, nu echivalează în sine cu o repunere în situaţia de a exercita o cale de atac pe care persoana vătămată nu a formulat-o, având în vedere că atât repunerea în termen, prevăzută de art. 411 din Codul de procedură penală, cât şi efectul extensiv al apelului, prevăzut de art. 419 din Codul de procedură penală, sunt instituţii procesuale distincte, cu efecte proprii. Face trimitere, totodată, la Decizia nr. 125 din 27 martie 2003, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 286 din Codul de procedură penală din 1968.

9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală faţă de prevederile art. 21 din Constituţie. Astfel, în art. 286 din vechiul Cod de procedură penală exista o reglementare similară, asupra căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii acesteia prin Decizia nr. 125 din 27 martie 2003. Cu acest prilej, instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile legale criticate reglementează, în perfectă concordanţă cu prevederile constituţionale, procedura plângerii prealabile într-o situaţie specială, şi anume atunci când, după pornirea procesului penal, pentru o faptă la care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se constată că este necesară schimbarea calificării faptei într-o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În această situaţie, procesul penal n-ar putea continua fără plângere prealabilă, fapt pentru care legea obligă organul judiciar să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să formuleze plângere. Dacă răspunsul este negativ, se pronunţă încetarea urmăririi penale sau, dacă este cazul, încetarea procesului penal. Acest aspect este de natură să asigure accesul liber la justiţie al persoanei vătămate prin săvârşirea faptei.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.

14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. a) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a putea fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale şi, ca urmare, nu poate începe şi nici continua procesul penal. Astfel, plângerea prealabilă are valenţele unei duble manifestări de voinţă a persoanei vătămate, pe de o parte, ca încunoştinţare a organelor judiciare, iar, pe de altă parte, ca expresie a voinţei acesteia ca infracţiunea comisă să fie urmărită şi judecată.

16. Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa, de exemplu prin deciziile nr. 161 din 21 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 23 octombrie 2000, şi nr. 197 din 12 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 1 noiembrie 2000, că stabilirea atât a infracţiunilor în cazul cărora este necesară plângerea prealabilă, cât şi a celor în care urmărirea penală se desfăşoară din oficiu reprezintă o opţiune a legiuitorului. Totodată, prin Decizia nr. 19 din 18 ianuarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 martie 2001, Curtea a reţinut că, prin punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, legiuitorul a avut în vedere şi posibilitatea ca inculpatul să fie iertat de persoana vătămată şi, astfel, să înceteze procesul penal, posibilitate pe care inculpatul o poate avea numai în mod excepţional în cazul în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

17. Şi noul Cod de procedură penală - în art. 7 alin. (3) - prevede, ca şi cel anterior, cu titlu de excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Justificarea existenţei acestei instituţii are în vedere gradul redus de pericol social pe care îl prezintă anumite fapte, respectiv o serie de consecinţe negative ale publicităţii pe care ar genera-o desfăşurarea procesului penal privind repetarea suferinţelor persoanei vătămate, ajungerea la cunoştinţa opiniei publice a unor chestiuni intime şi delicate şi compromiterea reputaţiei şi a intereselor victimei şi ale familiei sale, cu atât mai mult cu cât, în unele cazuri, ar fi chiar imposibilă constatarea caracterului delictuos al infracţiunii, peste voinţa şi fără concursul persoanei vătămate.

18. În aceste cazuri, oficialitatea este înlocuită cu aspecte proprii disponibilităţii, dar fără a se confunda cu cea specifică procesului civil. O diferenţă esenţială este aceea că, spre deosebire de procesul civil, în care persoana interesată are dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, în procesul penal persoana vătămată nu poate determina limitele acţiunii penale declanşate.

19. În cazul infracţiunilor cu privire la care legea penală impune existenţa plângerii prealabile, aceasta constituie o condiţie esenţială pentru aplicarea sancţiunilor penale, lipsa plângerii prealabile şi retragerea ei fiind, potrivit art. 16 alin. (1) lit. e) şi g) din Codul de procedură penală, cauze de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale. Ca natură juridică, plângerea prealabilă are un caracter mixt, fiind atât o instituţie de drept penal, cât şi o instituţie de drept procesual penal. Potrivit reglementării penale, plângerea prealabilă este o cauză de pedepsibilitate, iar, din punct de vedere procesual penal, reprezintă o condiţie de procedibilitate, deoarece de existenţa ei depind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal. Astfel, lipsa plângerii prealabile constituie o cauză de impunibilitate a faptei, iar, din punct de vedere formal, constituie un impediment pentru promovarea acţiunii penale şi, în general, pentru procedibilitate.

20. Plângerea prealabilă este, din punct de vedere procesual, un act de sesizare a organului competent să o primească şi o condiţie indispensabilă începerii urmăririi penale, punerii în mişcare a acţiunii penale şi desfăşurării în continuare a procesului penal, însă ea nu reprezintă în sine un act de punere în mişcare a acţiunii penale. Titular al acţiunii penale, deci al dreptului de a o pune în mişcare, ca şi de a dispune de ea, este, prin urmare, tot statul, prin organele judiciare, şi nu persoana vătămată. Persoana vătămată care nu introduce sau care îşi retrage plângerea prealabilă nu dispune de acţiunea penală, ci face doar să fie îndeplinită condiţia sub care statul renunţă la acţiunea penală.

21. Codul de procedură penală prevede, cu titlu de noutate, în art. 386 alin. (2) că, în cazul în care, în faza de judecată, se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată şi noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată - la fel cum procedează şi organul de urmărire penală, potrivit art. 297 alin. (2) din acelaşi Cod, în faza urmăririi penale - cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Potrivit art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, textul de lege criticat este incident şi în apel.

22. În ipoteza în care instanţa constată că într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală şi de judecată până la 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod penal, pentru o infracţiune pentru care, potrivit noilor dispoziţii, este necesară plângerea prealabilă - în speţă, gestiunea frauduloasă în variantele calificate prevăzute de art. 242 alin. (2) şi (3) din Codul penal, alte exemple fiind violarea de domiciliu în formă calificată, prevăzută de art. 224 alin. (2) din Codul penal, şi tulburarea de posesie, prevăzută de art. 256 din acelaşi Cod - instanţa de fond sau de apel trebuie să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă, dispunând încetarea procesului penal în cazul în care persoana vătămată renunţă la formularea respectivei plângeri.

23. În situaţia în care persoana vătămată alege să facă plângere în condiţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu poate fi vorba de o repunere în termenul de formulare a plângerii prealabile, întrucât, pe de o parte, persoana vătămată participă în procesul penal ca subiect procesual principal sau ca parte civilă, iar, pe de altă parte, problema termenului de formulare a plângerii prealabile nu se mai poate pune la momentul schimbării încadrării juridice, având în vedere că procesul penal a fost guvernat până în momentul respectiv de principiul oficialităţii. Totodată, această posibilitate prevăzută de lege şi în cursul judecăţii în apel nu echivalează nici cu o repunere în situaţia de a exercita o cale de atac pe care persoana vătămată nu a formulat-o, având în vedere că repunerea în termenul de declarare a apelului, prevăzută de art. 411 din Codul de procedură penală, este o instituţie procesuală distinctă, cu efecte proprii.

24. Pentru motivele mai sus arătate, dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici drepturilor acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, dea putea fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, drepturi prevăzute de art. 6 paragraful 3 lit. a) şi c) din Convenţie. Dispoziţiile de lege criticate nu numai că nu încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale invocate, ci, dimpotrivă, reglementează în perfectă concordanţă cu acestea procedura plângerii prealabile în situaţia specială în care, în cursul judecării unei fapte pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se constată că este necesară schimbarea încadrării juridice date faptei într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Or, dacă nu s-ar da posibilitatea persoanei vătămate să facă plângere, chiar dacă au trecut mai mult de trei luni din ziua în care aceasta a aflat despre săvârşirea faptei, s-ar încălca accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie.

25. Autorul excepţiei urmăreşte, în realitate, completarea dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a prevedea, pe de o parte, că instanţa trebuie să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive specifice încadrării juridice care impune plângerea prealabilă şi, pe de altă parte, că persoana vătămată trebuie să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive şi persoana împotriva căreia înţelege să formuleze plângerea prealabilă. O asemenea solicitare nu intră, însă, în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

26. De asemenea, eventualele greşeli de aplicare a legii invocate de autorul excepţiei nu pot constitui motive de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

27. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Ghere în Dosarul nr. 10.986/83/2011* al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 31 martie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 420 din data de 12 iunie 2015