Document embed

DECIZIE nr. 758 din 20 septembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

Augustin Zegrean	- preşedinte
Acsinte Gaspar	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Iulia Antoanella Motoc	- judecător
Ion Predescu	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Mihaela Ionescu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, excepţie ridicată de Raveca Andreiu în Dosarul nr. 9.168/176/2010 al Tribunalului Alba - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 982D/2012.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, partea Dan Andreiu a comunicat concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca nefondată.

Totodată, magistratul-asistent arată că partea Ovidiu Andreiu a fost citată, prin scrisoare recomandată, la domiciliul din Statele Unite ale Americii, până la data şedinţei de judecată nefiind comunicată la dosar confirmarea de primire a acesteia. De asemenea, partea Ovidiu Andreiu a fost citată şi prin afişare la uşa instanţei.

Reprezentantul Ministerului Public consideră că procedura de citare este legal îndeplinită în ceea ce priveşte partea Ovidiu Andreiu.

Curtea, deliberând, consideră procedura de citare legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 6 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 9.168/176/2010, Tribunalul Alba - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Excepţia a fost ridicată de Raveca Andreiu în cadrul soluţionării apelului declarat de către acesta, în calitate de pârât, împotriva Sentinţei civile nr. 5.027/2011 pronunţate în soluţionarea acţiunii de desfacere a căsătoriei prin divorţ.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată, în esenţă, că prevederile art. 42 din Legea nr. 71/2011 sunt contrare dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Art. 42, astfel cum era reglementat anterior modificării prin Legea nr. 60/2012, prevedea că, în cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil. Autorul arată că această măsură nu putea fi luată potrivit vechilor reglementări, existente la naşterea motivelor de divorţ, fiind exclusă posibilitatea desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispoziţiilor constituţionale privind neretroactivitatea legii. Cât priveşte prevederile art. 45 din Legea nr. 71/2011, consideră că acestea contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se limitează dreptul la despăgubire, prevăzut de art. 388 din Codul civil, doar la cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.

Tribunalul Alba - Secţia I civilă apreciază că prevederile criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că prima cerere de divorţ a fost introdusă în 1996, apoi în 1999, 2009 şi 2010, toate cererile fiind introduse de Ovidiu Andreiu şi respinse pe motivul că acţiunea este neîntemeiată, nedovedindu-se culpa pârâtei în desfăşurarea relaţiilor de familie. Instanţa apreciază că art. 42 din Legea nr. 71/2011 nu aduce atingere principiului constituţional statuat de art. 15 alin. (2). Consideră că suntem în prezenţa unor relaţii de familie care au caracter personal, motivele de divorţ existând anterior apariţiei noului Cod civil, persistând şi după intrarea în vigoare a acestuia. Având în vedere dinamica relaţiilor sociale, divorţul nu trebuie privit ca o sancţiune, ci ca un remediu pentru ambele părţi. Apreciază că nici art. 45 din aceeaşi lege nu încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 16, întrucât cuprinde o reglementare nouă şi este firesc ca aceasta să opereze pentru viitor, fără ca această prevedere să afecteze drepturile părţilor.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că art. 42 din Legea nr. 71/2011 nu contravine principiului neretroactivităţii legii, atâta vreme cât motivele de divorţ au existat şi anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, persistând şi după intrarea în vigoare a acestuia. Totodată, consideră că art. 45 din aceeaşi lege nu aduce atingere principiului constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

La momentul invocării excepţiei, prevederile art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 aveau următorul conţinut:

- Art. 42: "În cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil.";

- Art. 45: "Dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil."

Ulterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate şi sesizării Curţii Constituţionale, textele de lege criticate au fost modificate şi completate prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2012.

În prezent, textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 42: "(1) În aplicarea art. 379 alin. (1) din Codul civil, divorţul se poate pronunţa, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soţi, dacă instanţa stabileşte culpa soţului pârât în destrămarea căsătoriei.

(2) Dispoziţiile art. 388 din Codul civil sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) din Codul civil, dacă divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a pârâtului, iar în cazul prevăzut la art. 373 lit. c) din Codul civil, dacă divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a reclamantului.";

- Art. 45: "Dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor şi cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea prestaţiei compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil."

În opinia autorului excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii şi art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. Cât priveşte prevederile art. 42 din Legea nr. 71/2011, Curtea constată că, ulterior sesizării Curţii prin Încheierea din 6 aprilie 2012, acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2012.

Curtea urmează a se pronunţa asupra constituţionalităţii prevederilor noii reglementări, întrucât soluţia legislativă este, parţial, aceeaşi cu cea dinaintea modificării.

Anterior modificării prin Legea nr. 60/2012, art. 42 avea un singur alineat, care stabilea că: "În cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil."

Art. 373 lit. b)din Codul civil stabileşte că divorţul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Este vorba despre divorţul pentru motive temeinice sau divorţul din culpă, art. 373 lit. b) din Codul civil reluând prevederile art. 37 alin. 2 lit. b) din Codul familiei.

Potrivit art. 379 alin. (1) din Codul civil: "În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388."

În prezent, ca urmare a modificării şi completării art. 42 din Legea nr. 71/2011 prin Legea nr. 60/2012, acesta are două alineate, care stabilesc că: "(1) În aplicarea art. 379 alin. (1) din Codul civil, divorţul se poate pronunţa, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soţi, dacă instanţa stabileşte culpa soţului pârât în destrămarea căsătoriei.

În aceste condiţii, Curtea reţine că art. 379 alin. (1) din Codul civil, făcând trimitere la art. 373 lit. b), prevede expres în primele două teze necesitatea stabilirii culpei în vederea desfacerii căsătoriei, fie culpa unuia dintre soţi, caz în care divorţul se pronunţă din vina sau împotriva acestuia, fie culpa ambilor soţi, caz în care căsătoria este desfăcută cu această menţiune. Este preluată astfel o mai veche soluţie jurisprudenţială consacrată şi în art. 617 din Codul de procedură civilă. Soluţia este parţial diferită de cea clasică numai în situaţia în care o cerere de divorţ este întemeiată pe art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din Codul civil, iar din probele administrate rezultă exclusiv culpa reclamantului, dacă pârâtul nu a formulat, la rândul său, cerere de divorţ. În această situaţie sunt posibile două soluţii: reclamantul nu îşi asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsătoriei şi cererea sa va fi respinsă sau reclamantul îşi asumă această responsabilitate şi căsătoria se desface din culpa sa exclusivă. În acest din urmă caz (desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului) ne aflăm, aparent, în ipoteza încălcării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă). În realitate, această prevedere nu este în dezacord cu principiul enunţat, atâta vreme cât Codul civil prevede o serie de norme care vor putea fi folosite de soţul inocent pentru sancţionarea soţului vinovat, chiar dacă acesta din urmă a formulat divorţul, respectiv: obţinerea despăgubirilor prevăzute de art. 388 din Codul civil, obţinerea pensiei de întreţinere conform art. 389 din Codul civil, obţinerea prestaţiei compensatorii în temeiul art. 390 din Codul civil.

Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 42 din Legea nr. 71/2011, în redactarea iniţială, în cazul cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate dispune divorţul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din noul Cod civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, numai în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil.

În acest context, Curtea reţine şi prevederile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora "Dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare", astfel încât nu data încheierii căsătoriei atrage aplicabilitatea reglementării privind divorţul, ci data la care se pronunţă acesta. Aplicabilitatea legii în vigoare la momentul pronunţării divorţului justifică faptul că unele cereri de divorţ formulate în conformitate cu dispoziţiile Codului familiei ar putea fi soluţionate potrivit noului Cod civil. Suntem în prezenţa unei probleme de drept tranzitoriu, iar nu de retroactivare a legii noi.

Totodată, ca urmare a modificării art. 42 din Legea nr. 71/2011 prin Legea nr. 60/2012, nu se mai face nicio menţiune cu privire la cererile de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, se prevede însă că instanţa de judecată poate dispune divorţul în temeiul art. 379 alin. (1) din Codul civil, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soţi, dacă instanţa stabileşte culpa soţului pârât în destrămarea căsătoriei şi fără a se mai distinge "în măsura în care motivele de divorţ subzistau şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil". În plus, se prevede că dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea de despăgubiri sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) din Codul civil, numai dacă divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a pârâtului.

Curtea constată astfel că, în urma modificărilor operate prin Legea nr. 60/2012, sfera persoanelor din culpa cărora instanţa poate dispune divorţul, în temeiul art. 379 alin. (1) din Codul civil, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, a fost restrânsă la cazul existenţei culpei pârâtului.

Având în vedere atât modificările legislative menţionate, cât şi susţinerile autorului excepţiei (potrivit cărora posibilitatea desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului nu putea fi luată în considerare la momentul naşterii motivelor de divorţ, potrivit vechilor reglementări - Codul familiei -, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispoziţiilor constituţionale privind neretroactivitatea legii), Curtea constată că obiectul criticii nu mai subzistă.

II. În ceea ce priveşte art. 45 din Legea nr. 71/2011, anterior modificării şi completării acestuia prin Legea nr. 60/2012, acesta stabilea că dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. Prin art. I pct. 22 din Legea nr. 60/2012 acesta a fost modificat, iar în prezent prevede că "Dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor şi cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea prestaţiei compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ sau ivit după intrarea în vigoare a Codului civil".

Analizând prevederile legale menţionate, Curtea observă că soluţia legislativă este parţial aceeaşi cu cea dinaintea modificării, în plus fiind prevăzut faptul că dispoziţiile privind acordarea prestaţiei compensatorii sunt aplicabile, de asemenea, doar în cazurile în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. Prin urmare, Curtea urmează a se pronunţa asupra constituţionalităţii prevederilor noii reglementări, întrucât soluţia legislativă este, în principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificării.

Autorul excepţiei consideră că prevederile art. 45 din Legea nr. 71/2011, în redactarea iniţială, contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se limitează dreptul la despăgubire, prevăzut de art. 388 din Codul civil, doar la cazurile în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.

În ceea ce priveşte sfera de determinare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă în a statua că acest principiu presupune că la aceleaşi situaţii juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic, iar situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil. În acest sens sunt deciziile nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, nr. 135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, nr. 107 din 13 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 202 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 16 iunie 2005, nr. 82 din 7 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 13 aprilie 2012.

Aplicând aceste considerente de principiu la analiza prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea constată că situaţia diferită în care se află soţii ale căror motive de divorţ sau ivit după intrarea în vigoare a Codului civil derivă din succesiunea în timp a actelor normative în materie, mai concret, din aplicarea principiului general de drept tempus regit actum.

De altfel, Curtea a reţinut în mod constant că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi discriminări. În acest sens este Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, prin care Curtea Constituţională a statuat că "respectarea egalităţii în drepturi, precum şi a obligaţiei de nediscriminare, stabilite prin prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare. Reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferenţe determinate de condiţiile obiective în care ele au fost adoptate". A se vedea în acelaşi sens şi deciziile nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, şi nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, excepţie ridicată de Raveca Andreiu în Dosarul nr. 9.168/176/2010 al Tribunalului Alba - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 septembrie 2012.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 721 din data de 24 octombrie 2012