Document embed

DECIZIE nr. 20 din 19 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (8) şi art. 250 din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Mihaela Ionescu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (8) şi art. 250 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aristotel Adrian Căncescu în Dosarul nr. 1.751/62/2015/a3 al Curţii de Apel Braşov-Secţia penală, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.165D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă apărătorul autorului excepţiei, avocat Ion Iordache, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând susţinerile cuprinse în notele scrise aflate la dosarul cauzei.

4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, în cauză, măsurile asigurătorii a fost dispuse în faza de urmărire penală, autorul excepţiei fiind trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, astfel încât luarea acestora era obligatorie. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, arată că nu pot face obiect al măsurilor asigurătorii categoriile de bunuri exceptate de lege şi nici categoriile de venituri prevăzute de normele procesual civile, însă apreciază că motivele de neconstituţionalitate invocate de autor privesc modul de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii, aspecte ce nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului. Susţine aceleaşi concluzii şi cu privire la dispoziţiile art. 250 din Codul de procedură penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Decizia penală nr. 74/C din 30 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.751/62/2015/a3, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (8) şi art. 250 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Aristotel Adrian Căncescu într-o cauză având ca obiect contestaţia formulată împotriva încheierii din data de 23 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul penal nr. 1.751/62/2015, prin care a fost respinsă cererea de ridicare a popririi asigurătorii asupra sumelor de bani încasate cu titlu de dobândă, de la data instituirii acesteia (6 octombrie 2014) şi până în prezent, ca tardivă, în temeiul art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, care reglementează termenul imperativ de 3 zile pentru contestarea măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, şi, ca inadmisibilă, având în vedere soluţionarea definitivă a aspectelor ce ţin de măsurile asigurătorii prin încheierea nr. 1.094 din 22 decembrie 2014 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că a formulat o cerere prin care a solicitat instanţei de judecată ridicarea măsurii asigurătorii asupra sumelor de bani încasate cu titlu de dobândă de la data instituirii popririi asigurătorii, respectiv menţinerea ca ridicată a măsurii asigurătorii asupra sumelor ce vor rezulta pe viitor cu titlu de dobândă, aferente sumelor din conturile indicate. În susţinerea acestei cereri, autorul a arătat instanţei că nu formulează o contestaţie împotriva măsurii asigurătorii luate de către procuror şi nici împotriva modului de aducere la îndeplinire a acestei măsuri, cererea sa fiind justificată de faptul că, între timp, a rămas fără mijloace de subzistenţă, având aşadar un motiv care nu exista la data luării măsurii şi care a intervenit în timpul judecăţii. Faţă de această motivare, instanţa de judecată a respins cererea ca tardivă şi inadmisibilă, cu motivarea că toate aspectele care ţin de măsurile asigurătorii au fost soluţionate definitiv prin încheierea nr. 1.094 din 22 decembrie 2014, pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşa încât autorul susţine că dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu exceptează de la luarea măsurilor asigurătorii fructele produse de sumele de bani aflate într-un cont bancar, prin aceasta creându-se o discriminare între cetăţeni, în funcţie de modalitatea de venituri obţinute, în categoria "bunurilor exceptate de lege"aflându-se doar salariile, care pot fi poprite într-o anumită limită.

7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 250 din Codul de procedură penală, susţine că acestea sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (1), art. 22, art. 24 şi art. 26 alin. (1), cât şi prevederilor referitoare la dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu prevăd posibilitatea pentru suspect/inculpat de a formula în faţa instanţei de judecată o cerere de modificare a măsurilor asigurătorii, pentru motive intervenite ulterior luării acestora, şi, de asemenea, nu reglementează o cale de atac împotriva soluţiei instanţei pronunţate cu privire la această cerere.

8. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală opinează că dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală nu sunt în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), de vreme ce norma procedural penală supusă controlului de constituţionalitate nu realizează o discriminare între cetăţeni, referindu-se doar la categoriile de bunuri care nu pot face obiectul sechestrului, având în vedere şi scopul pentru care legiuitorul a instituit această măsură asigurătorie. Chiar dacă, exemplificativ, asupra veniturilor din salariu se poate institui măsura asigurătorie într-o anumită cotă, acest lucru nu conduce, în mod automat, la favorizarea vreunei anumite categorii de persoane pentru a se putea considera că sunt afectate prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

9. În ceea ce priveşte prevederile art. 250 din Codul de procedură penală, apreciază că acestea nu încalcă dreptul de acces la justiţie, în condiţiile în care norma criticată prevede dreptul persoanei interesate, inclusiv a suspectului sau inculpatului, de a se adresa unui judecător independent cu o contestaţie privind modul de luare sau de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse în cursul urmăririi penale. În aceste condiţii, examenul de legalitate realizat de către judecător conferă persoanei interesate, suspectului sau inculpatului posibilitatea exercitării dreptului constituţional al accesului liber la justiţie. Opinează că nu este încălcat nici dreptul la apărare, de vreme ce măsura asigurătorie are caracter temporar şi nu afectează prezumţia de nevinovăţie. Pe de altă parte, raportat la prevederile art. 408 din Codul de procedură penală, încheierile pronunţate de instanţă pot fi atacate cu apel odată cu sentinţa, astfel încât, şi din acest punct de vedere, dreptul la apărare este garantat şi respectat. Apreciază că dispoziţiile criticate nu îngrădesc nici dreptul la viaţă, integritatea fizică şi psihică a persoanei, întrucât, prin luarea unei astfel de măsuri temporare, nu există obligaţia organului judiciar de a ocroti standardul de viaţă al persoanei, prin asigurarea aceluiaşi cuantum al veniturilor care să-i confere acelaşi nivel de cheltuieli cu care suspectul sau inculpatul era obişnuit anterior instituirii măsurilor asigurătorii, în condiţiile în care, prin excepţiile conferite de lege, sunt asigurate atât veniturile necesare traiului, cât şi respectarea dreptului la muncă prin desfăşurarea unei alte activităţi care să îi asigure o sursă de venit. În concluzie, opinează că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 250 din Codul de procedură penală este neîntemeiată.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

11. Avocatul Poporului apreciază că motivele de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală nu pot fi reţinute şi, în acest sens, arată că măsura asigurătorie dispusă de procuror poate fi contestată, în acord cu art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Cu privire la dispoziţiile art. 250 din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt parţial constituţionale, alin. (6) al acestui articol fiind neconstituţional în raport cu prevederile art. 21 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşadar, cu privire la art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, arată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Legiuitorul nu poate suprima dreptul substanţial al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituţie. Deşi art. 129 din Legea fundamentală asigură folosirea căilor de atac "în condiţiile legii", această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că "legea" ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie. Or, în speţă, prin nereglementarea unei căi de atac, persoana afectată de măsura asigurătorie luată de judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţa de judecată nu-şi poate exercita dreptul la apărare. Faţă de aceste aspecte, consideră că, prin excluderea posibilităţii de contestaţie a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţa de judecată, se încalcă accesul la justiţie al persoanelor asupra bunurilor cărora s-a dispus această măsură. Apreciază că dispoziţiile constituţionale ale art. 22 nu au incidenţă în cauză.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 249 alin. (8) şi art. 250 din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

- Art. 249 alin. (8): "Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege."

- Art. 250: "(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

(2) Contestaţia nu este suspensivă de executare.

(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.

(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.

(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.

(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

(7) Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.

(8) După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

(9) Întocmirea minutei este obligatorie."

15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 21 alin. (1) referitor la accesul liber la justiţie, art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, art. 24 privind dreptul la apărare şi art. 26 alin. (1) potrivit căruia autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată, cât şi prevederilor art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în prezenta cauză, măsura asigurătorie a popririi a fost dispusă prin ordonanţă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov. Prin urmare, dispoziţiile art. 250 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală, care reglementează contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procedura de soluţionare a acesteia şi contestaţia, având ca temei legea civilă, ce poate fi formulată numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei." Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

17. Cât priveşte dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală " Curtea reţine că, potrivit acestor norme procesual penale, "nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege. "Sechestrul se instituie asupra bunurilor mobile - titluri de valoare, obiecte de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, obiecte din metal, sume de bani - cash etc. - şi imobile, potrivit art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar prevederile alin. (3)-(5) ale aceluiaşi articol diferenţiază, în funcţie de proprietar, întinderea sechestrului. Astfel, pot fi sechestrate bunurile proprietatea suspectului sau inculpatului pentru garantarea executării pedepsei amenzii, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, pot fi sechestrate bunurile persoanei responsabile civilmente în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare şi pot fi sechestrate bunurile aflate în proprietatea sau posesia unei terţe persoane, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse. Dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală trebuie corelate cu cele ale art. 112 şi art. 112¹ din Codul penal, referitoare la confiscare, întrucât bunurile care pot fi confiscate sunt cele asupra cărora se poate institui sechestrul.

18. Curtea reţine, totodată, că, atunci când procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa instituie sechestrul asigurător, aceştia evaluează prejudiciul produs prin infracţiune, valoarea sechestrată fiind necesar a fi apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăţiei, dacă se apreciază că se impune această măsură. De altfel, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 15, Curtea a reţinut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune - ordonanţă sau încheiere, îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. Aşadar, dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.

19. Cu privire la condiţia necesităţii dispunerii măsurii asigurătorii, pe de o parte, trebuie avute în vedere cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, aşadar şi a sechestrului, sunt obligatorii, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală - persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, şi cazurile reglementate în legislaţia specială-de pildă, art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, când organele judiciare nu mai sunt ţinute să verifice condiţia de necesitate a măsurii, ea fiind impusă de lege. În cauză, Curtea observă că inculpatul, autor al excepţiei, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni reglementate în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, luarea măsurilor asigurătorii fiind obligatorie, această dispoziţie constituind o derogare de la regula potrivit căreia dispunerea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă.

20. De asemenea, Curtea reţine că, în cazul infracţiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activităţii infracţionale şi a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum şi pe bunurile altor persoane despre care se cunoaşte că provin din infracţiune. Cu toate acestea, Curtea reţine că instituirea sechestrului nu poate împiedica suspectul sau inculpatul să îşi procure mijloacele de trai. De vreme ce, prin instituirea sechestrului, se limitează posibilitatea suspectului/inculpatului de a-şi continua activitatea şi, implicit, de a-şi asigura mijloacele de trai, organele judiciare trebuie să aibă în vedere un nivel mediu de asigurare a mijloacelor de trai pentru suspect/inculpat şi familia sa, neavând importanţă dacă prin dispunerea măsurii asigurătorii nu mai poate să îşi asigure acelaşi nivel de existenţă, precum cel anterior instituirii măsurii.

21. Curtea reţine că dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, ce fac obiect al prezentei excepţii, reglementează situaţiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate. Codul de procedură penală nu cuprinde însă norme care să stabilească expres categoria "bunurilor exceptate de lege"de la instituirea sechestrului, într-o atare situaţie dispoziţiile procesual penale completându-se cu dispoziţiile procesual civile referitoare la bunurile care, potrivit legii, au un regim privilegiat, neputând face obiectul unei executări silite, fiind neurmăribile. Astfel, potrivit art. 727 din Codul de procedură civilă, nu sunt supuse urmăririi silite bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel, obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor, alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă, combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă, scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea. Totodată, potrivit art. 728 din Codul de procedură civilă, bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor. Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea creanţei.

22. Curtea reţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) - bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) şi (8) din Codul de procedură penală, cât şi în ceea ce priveşte urmărirea silită a creanţelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 729 alin. (1) din Codul de procedură civilă, salariile şi alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, şi până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii. Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel. Cu alte cuvinte, dacă sunt mai multe sechestre penale sau acestea coexistă cu sechestrele civile, limita este de jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în conformitate cu art. 729 alin. (2) din Codul de procedură civilă. De asemenea, Curtea reţine că sunt în egală măsură aplicabile şi dispoziţiile art. 729 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum, precum şi prevederile alin. (4)-(7) ale aceluiaşi articol. Totodată, Curtea reţine că şi prin alte dispoziţii legale speciale anumite categorii de bunuri pot fi declarate neurmăribile.

23. Aşadar, Curtea constată că normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului, fără a se putea reţine existenţa unui tratament juridic diferit al suspecţilor/inculpaţilor, faţă de care s-a dispus sechestrul, în funcţie de calificarea sumelor de bani sechestrate.

24. Curtea reţine însă că în prezenta cauză, în data de 6 octombrie 2014, au fost dispuse, prin ordonanţă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov, măsuri asigurătorii cu privire la bunurile inculpatului, autor al excepţiei, inclusiv măsura popririi asigurătorii asupra a trei conturi bancare ale acestuia. Ulterior contestării acestor măsuri, inculpatul, autor al excepţiei, a formulat o cerere prin care a solicitat instanţei de judecată ridicarea măsurii asigurătorii asupra sumelor de bani încasate cu titlu de dobândă de la data instituirii popririi asigurătorii, respectiv menţinerea ca ridicată a măsurii asigurătorii asupra sumelor ce vor rezulta pe viitor cu titlu de dobândă, aferente sumelor din conturile indicate, motivat de faptul că, între timp, a rămas fără mijloace de subzistenţă, având aşadar un motiv care nu exista la data luării măsurii şi care a intervenit în timpul judecăţii, cerere respinsă de către instanţă ca tardivă şi inadmisibilă, pentru motivele arătate în paragraful 4 al prezentei decizii. În acest context a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, autorul susţinând că acestea nu exceptează de la luarea măsurilor asigurătorii fructele produse de sumele de bani aflate într-un cont bancar, prin aceasta creându-se o discriminare între cetăţeni, în funcţie de modalitatea de venituri obţinute, în categoria "bunurilor exceptate de lege"aflându-se doar salariile, care pot fi poprite într-o anumită limită.

25. Faţă de aceste critici, Curtea reţine că, potrivit art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală, "sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează sechestrul". Curtea reţine că temeiul juridic al înfiinţării popririi îl constituie, potrivit dispoziţiilor precitate, ultima teză, ordonanţa sau încheierea prin care se înfiinţează sechestrul. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală au în vedere luarea măsurii asigurătorii a popririi asupra unei creanţe, iar nu asupra sumelor de bani în materialitatea lor-bunuri mobile corporale, care pot face obiectul sechestrului penal propriu-zis. Aşa încât sumele de bani din conturile bancare, datorate de bancă suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, sau sumele de bani datorate de către angajator salariatului său pot face doar obiect al popririi. Scopul instituirii popririi este acela de a imobiliza, în mâinile terţului poprit, sumele de bani datorate suspectului/inculpatului sau părţii responsabile civilmente (debitor poprit), premisa instituirii popririi constituind-o existenţa unui raport juridic între suspect/inculpat sau partea responsabilă civilmente şi un terţ, prin care acesta din urmă datorează primilor, indiferent cu ce titlu, sume de bani.

26. Aşadar, în patrimoniul suspectului/inculpatului sau părţii responsabile civilmente se află, în momentul instituirii popririi, un drept de creanţă. Această creanţă trebuie să fie certă şi lichidă, aşadar să aibă un cuantum determinat sau determinabil, nefiind obligatoriu să fie exigibilă, adică scadentă. Curtea reţine că, potrivit art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiect al popririi îl poate constitui doar soldul creditor al contului existent la data dispunerii acestei măsuri asigurătorii -"sumele de bani datorate", având în vedere însă prevederile art. 970 din Codul de procedură civilă şi faptul că creanţa nu trebuie să fie exigibilă, obiect al popririi îl pot constitui şi sumele pe care terţul poprit le va datora în viitor, adică încasările viitoare din conturi, în baza unor raporturi juridice existente la momentul instituirii măsurii asigurătorii. În aceste condiţii, Curtea reţine că indisponibilizarea se poate întinde şi asupra fructelor civile ale creanţei poprite (de pildă, dobânzile), precum şi asupra oricăror altor accesorii născute chiar după înfiinţarea popririi.

27. Curtea reţine însă că legiuitorul a reglementat expres, în cuprinsul art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală, faptul că "sumele de bani datorate [...] sunt poprite [...], în limitele prevăzute de lege, [...]", stabilind, similar sechestrului - art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, limitele urmăririi veniturilor băneşti. Aşa încât, în mod asemănător sechestrului, dispoziţiile procesual penale privind poprirea asigurătorie se vor completa cu normele procesual civile în materie referitoare la limitele urmăririi veniturilor băneşti. Aşadar, la fel cum la sechestrul asigurător legea stabileşte categorii de bunuri insesizabile care nu pot face obiectul sechestrului, şi la dispunerea popririi asigurătorii urmează a se ţine seama de limitele urmăririi veniturilor băneşti, astfel cum sunt prevăzute de art. 729 din Codul de procedură civilă, întrucât numai în limitele permise de lege acestea sunt sume urmăribile, după cum vor trebui respectate şi dispoziţiile art. 781 alin. (5) lit. a)-c) din acelaşi cod, norme ce instituie interdicţii speciale în materia popririi. Dispoziţiile ari. 729 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă, care reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti, stabilesc că salariile şi alte venituri periodice, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii, exceptând obligaţia de întreţinere sau alocaţia pentru copii. În aceste condiţii, Curtea constată că veniturile obţinute de către debitorul poprit cu caracter periodic, regulat, sunt parţial insesizabile, în considerarea scopului prezumat de legiuitor pentru care acestea urmează a fi folosite, respectiv asigurarea mijloacelor de trai ale acestuia. Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel. Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum.

28. Având în vedere toate cele arătate, Curtea constată că, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii asupra conturilor bancare ale suspectului/inculpatului, atât cu privire la soldul creditor al acestor conturi, cât şi în ceea ce priveşte încasările viitoare din conturi - salarii ori alte venituri periodice, destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului - se face aplicarea normelor procesual civile referitoare la limitele urmăririi veniturilor băneşti, fără a se putea reţine existenţa unui tratament juridic diferit al suspecţilor/inculpaţilor, faţă de care s-a dispus poprirea, în funcţie de calificarea sumelor de bani poprite ca fiind salarii sau alte venituri periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestora. Aşadar, este obligaţia organului judiciar care instituie măsura să determine limitele popririi, prin stabilirea sumelor ce nu pot fi poprite sau a celor ce pot fi poprite doar parţial, acesta având mijloacele necesare pentru a stabili situaţiile de fapt în raport cu care se aplică dispoziţiile civile menţionate.

29. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 250 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că acestea sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (1), art. 22, art. 24 şi art. 26 alin. (1), cât şi prevederilor referitoare la dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu prevăd posibilitatea pentru suspect/inculpat de a formula în faţa instanţei de judecată o cerere de modificare - desfiinţare, ridicare, încetare - a măsurilor asigurătorii, pentru motive intervenite ulterior luării acestora şi, de asemenea, nu reglementează o cale de atac împotriva soluţiei instanţei pronunţate cu privire la această cerere.

30. Cu privire la aceste critici de neconstituţionalitate Curtea reţine, dintr-o perspectivă istorică, faptul că, potrivit art. 168 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală din 1968, "În contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal.

Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea iar, potrivit Deciziei nr. 71 din 15 octombrie 2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, competenţa de a soluţiona plângerea formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului în cursul urmăririi penate şi, respectiv, instanţei de judecată în cursul judecăţii. Aşadar, potrivit normelor procesual penale precitate, plângerea poate privi atât actul prin care a fost dispusă măsura procesuală (ordonanţă sau încheiere), cât şi actul procedural prin care a fost adusă la îndeplinire măsura asigurătorie. Plângerea împotriva ordonanţei prin care au fost luate măsurile asigurătorii în cursul urmăririi penale sau împotriva modului de aducere la îndeplinire a acestor măsuri în cursul urmăririi penale poate fi adresată organului de cercetare penală care a dispus măsurile asigurătorii ori procurorului care supraveghează cercetarea penală, până la sesizarea instanţei de judecată. După sesizarea instanţei de judecată, plângerea împotriva măsurilor asigurătorii, luate şi aduse la îndeplinire în cursul urmăririi penale, se adresează acesteia. În cazul în care măsurile asigurătorii au fost luate de instanţă, hotărârea acesteia poate fi atacată separat cu recurs.

31. Curtea observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară referitoare la contestarea măsurilor asigurătorii în materie penală, în prezent, legiuitorul a ales două modalităţi distincte de contestare a măsurilor asigurătorii, respectiv, în privinţa măsurilor asigurătorii dispuse, prin ordonanţă, de către procuror, în faza de urmărire penală, se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi atât referitor la instituirea măsurii, cât şi, după luarea ei, cu privire la modul în care a fost adusă la îndeplinire, iar, referitor la măsurile asigurătorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată, prin încheiere, se poate contesta doar modalitatea în care a fost pusă în aplicare măsura, la acelaşi organ judiciar care a dispus-o. În ambele ipoteze însă a fost instituit un termen de 3 zile care curge de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, respectiv data punerii în executare a măsurii [art. 250 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală].

32. Cu privire la normele procesual penale cuprinse în art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a statuat prin Decizia nr. 486 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 septembrie 2015, paragraful 15, şi prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragrafele 17-27, reţinând că măsurile asigurătorii dispuse de procuror pot fi contestate atât pe fond, cât şi cu privire la aducerea lor la îndeplinire, la judecătorul de drepturi şi libertăţi. Pe fond, sechestrul asigurător poate fi contestat în 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii, odată cu contestarea temeiniciei măsurii putându-se contesta şi neregularităţile actului prin care a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător, aşadar toate menţiunile pe care trebuie să le conţină ordonanţa procurorului, potrivit art. 286 din Codul de procedură penală, aşa încât judecătorul de drepturi şi libertăţi va proceda la verificarea condiţiilor legale pentru luarea măsurii asigurătorii, respectiv necesitatea şi întinderea prejudiciului. Curtea a reţinut că, ulterior întocmirii actelor de executare a măsurii sechestrului, persoanele interesate au posibilitatea să conteste modul de aducere la îndeplinire a măsurii, în termen de 3 zile de la data când a fost pusă în executare, aşadar al actelor de executare efectuate de organele de cercetare penală - inventarierea bunurilor, înscrierile funciare, valorificarea bunurilor. Cât priveşte termenul în care calea de atac poate fi exercitată de persoanele interesate, acesta este de 3 zile "de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia". Cu privire la instituirea acestui termen, Curtea a reţinut că, potrivit art. 129 din Constituţie, "împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii" Prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate, astfel cum prevede şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". În consecinţă, Curtea a reţinut că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă, astfel cum am arătat, din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. Prin reglementarea dispoziţiilor procesual penale referitoare la contestarea măsurilor asigurătorii dispuse de procuror, legiuitorul şi-a exercitat tocmai competenţa dată în sarcina sa de textul art. 126 alin. (2) din Constituţie, ţinând cont de specificul măsurilor asigurătorii instituite în procesul penal - măsuri procesuale cu caracter provizoriu - şi de scopul pentru care acestea sunt dispuse, respectiv de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Cu alte cuvinte, prin instituirea măsurilor asigurătorii se acordă persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal o garanţie a reparării prejudiciului creat prin fapta ilicită, iar statul are certitudinea solvabilităţii suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente în vederea recuperării cheltuielilor judiciare, a plăţii amenzii ori a existenţei bunurilor în proprietatea subiecţilor procesuali, a părţilor menţionate ori a altor persoane, în vederea confiscării. Dispoziţiile procesual penale referitoare la contestarea măsurilor asigurătorii dispuse de procuror, limitând contestarea acestora la un termen de 3 zile care începe să curgă de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

33. În aceste condiţii, Curtea constată că, prin deciziile precitate, a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor procesual penale referitoare la contestarea măsurilor asigurătorii dispuse de procuror, în ipoteza formulării contestaţiei pentru motive preexistente sau concomitente emiterii ordonanţei prin care s-a dispus măsura asigurătorie, statuând că acestea sunt constituţionale raportat la prevederile constituţionale privind liberul acces la justiţie. În prezenta cauză însă autorul excepţiei susţine că dispoziţiile procesual penale criticate lipsesc persoana faţă de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii de posibilitatea de a solicita, pe parcursul procesului penal, modificarea sau chiar ridicarea respectivei măsuri, pentru motive survenite ulterior luării acesteia, fiindu-i astfel încălcat, printre altele, dreptul de acces la justiţie.

34. Aşa încât, având în vedere toate cele arătate, Curtea reţine că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale - cu privire la cazul particular al desfiinţării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii - se completează cu dispoziţiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii contrare.

35. Curtea reţine că măsurile asigurătorii, în materie civilă, sunt reglementate în Cartea a VI-a titlul IV "Măsuri asigurătorii şi provizorii", cap. I "Sechestrul asigurător", secţiunea 1 "Dispoziţii generale", art. 952-959, secţiunea a 2-a "Dispoziţii speciale privind sechestrul asigurător al navelor civile art. 960-969, cap. II "Poprirea asigurătorie", art. 970 şi 971 din Codul de procedură civilă. Curtea constată că normele procesual civile, spre deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător [art. 955 din Codul de procedură civilă, în caz de nedepunere a cauţiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod], cât şi instituţia ridicării sechestrului asigurător - art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Aşadar, potrivit art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător". În aceste condiţii, Curtea reţine că legea procesual civilă reglementează pentru debitor un remediu eficient pentru ridicarea măsurii sechestrului asigurător, şi anume în cazul în care dă o garanţie - reală sau personală - îndestulătoare. Aşa încât, dacă se va constitui la dispoziţia creditorului o asemenea garanţie, debitorul este îndreptăţit să formuleze o cerere prin care să solicite ridicarea sechestrului, astfel încât bunurile sale vor fi scoase de sub măsura indisponibilizării. Cât priveşte poprirea asigurătorie, potrivit art. 971 alin. (1) din Codul de procedură civilă, soluţionarea cererii, executarea măsurii, desfiinţarea şi ridicarea popririi asigurătorii se vor efectua potrivit dispoziţiilor art. 954-959 din acelaşi cod, care se aplică în mod corespunzător, aşa încât condiţiile înfiinţării popririi asigurătorii, ca şi cele privind ridicarea acesteia sunt cele prevăzute la sechestrul asigurător, anterior menţionate.

36. Curtea constată totodată că normele procesual civile reglementează un alt mijloc legal prin care debitorul sau terţul garant poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii, împiedicând valorificarea bunurilor la care acestea se referă, şi anume "depunerea cu afectaţiune specială". Potrivit art. 721 alin. (1) Codul de procedură civilă, "Până la adjudecarea bunurilor scoase la vânzare silită, debitorul sau terţul garant poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii ori de executare, consemnând la unitatea prevăzută de lege, la dispoziţia executorului judecătoresc, întreaga valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare, şi depunând dovada de consemnare la executorul judecătoresc." Aşadar, prin efectuarea depunerii cu afectaţiune specială, măsurile asigurătorii instituite încetează.

37. De asemenea, Codul de procedură civilă reglementează, în cuprinsul art. 751, situaţiile în care debitorul are posibilitatea fie de a opri executarea silită prin împiedicarea aplicării sechestrului, fie de a obţine ridicarea sechestrului în cazul în care a fost deja instituit. Cele două cazuri de împiedicare/ridicare a sechestrului prevăzute de art. 751 din Codul de procedură civilă sunt următoarele: a) debitorul plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile şi cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau reprezentantului său având procură specială; b) debitorul face depunerea cu afectaţiunea specială prevăzută la art. 721 alin. (1) şi predă executorului recipisa de consemnare.

38. Similar, în cazul popririi, art. 784 alin. (6) din Codul de procedură civilă reglementează situaţia în care măsura indisponibilizării sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporate poprite poate înceta, respectiv în cazul în care debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, toate sumele pentru acoperirea cărora a fost înfiinţată poprirea, la dispoziţia executorului judecătoresc, în condiţiile prevăzute la art. 721. În acest caz, debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care îl va înştiinţa de îndată pe terţul poprit, care devine astfel obligat să deblocheze conturile debitorului sau bunurile mobile incorporale ale acestuia. Practic, pentru ca debitorul să evite o pagubă în patrimoniul său, legiuitorul i-a recunoscut posibilitatea de a consemna cu afectaţiune specială întreaga valoare a creanţei la dispoziţia executorului, înmânându-i acestuia dovada consemnării.

39. Aşadar, normele procesual civile precitate reglementează cu privire la desfiinţarea măsurilor asigurătorii, la cerere, în ipotezele în care debitorul dă o garanţie - reală sau personală îndestulătoare, face depunerea cu afectaţiune specială ori plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile, aşa încât Curtea reţine că, în măsura în care se face aplicarea acestora în materie penală, suspectul/inculpatul faţă de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii poate solicita, pe parcursul procesului penal, desfiinţarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare fiind astfel garantate.

40. De altfel, cât priveşte poprirea asigurătorie, Curtea reţine că, potrivit art. 254 alin. (2) din Codul de procedură penală, sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, "vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare". Aşadar, după identificarea de către organul de executare a terţului poprit şi comunicarea către acesta a unei copii după ordonanţa sau încheierea prin care s-a instituit poprirea, terţul poprit are obligaţia de a se conforma de îndată acestei dispoziţii, în sensul indisponibilizării sumelor datorate debitorului. După indisponibilizarea sumelor scadente, terţul are obligaţia de a consemna sumele de bani pe numele suspectului/inculpatului sau părţii responsabile civilmente, dar la dispoziţia organului judiciar care a dispus măsura ori a organului de executare, fiind fixat în acest sens un termen de maximum 5 zile de la scadenţa sumelor de bani. Organului judiciar care a dispus măsura ori care a pus-o în executare i se comunică de către terţ acele recipise prin care se face dovada sumelor de bani, termenul de comunicare fiind de maximum 24 de ore. În acest mod, organul judiciar ori organul de executare poate aprecia momentul în care sumele astfel consemnate îndestulează suma a cărei garantare de plată se urmăreşte prin poprirea instituită, astfel încât din oficiu sau la cerere să poată ridica poprirea asupra sumelor datorate ulterior, în aceste condiţii, Curtea reţine că, ulterior înfiinţării popririi, se poate ajunge la ridicarea acesteia, din oficiu - de către organul judiciar sau organul de executare - sau la cererea debitorului poprit, în ipotezele în care datoria a fost stinsă prin plată de către terţul poprit ori datoria a fost stinsă prin plată chiar de către debitor.

41. În final, Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, precum şi cele referitoare la viaţa intimă, familială şi privată nu au incidenţă în cauză.

42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aristotel Adrian Căncescu în Dosarul nr. 1.751/62/2015/a3 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 249 alin. (8) şi art. 250 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2016.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 269 din data de 8 aprilie 2016