DECIZIE nr. 10 din 14 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

Augustin Zegrean

- preşedinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ioan Mircea Moloţ în Dosarul nr. 2.873/97/2015 al Tribunalului Hunedoara - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 995 D/2015.
2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Referitor la dreptul judecătorului de a verifica probele de vinovăţie, în condiţiile în care măsura asigurătorie se ia nu doar asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, ci şi asupra bunurilor altor persoane în posesia sau proprietatea cărora se află bunurile, se apreciază că acesta nu este un element determinant pentru decizia asupra constituţionalităţii textului criticat. Se arată că, în procedurile care se derulează pe parcursul unei cauze penale, judecătorul se pronunţă şi asupra condiţiilor de legalitate şi temeinicie a măsurilor asigurătorii. În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa unei durate maxime a măsurii asigurătorii, se arată că ea se menţine pe durata întregului proces penal, până la rămânerea definitivă a cauzei, dar cu verificarea ei în anumite momente procesuale, aşa încât aceasta poate fi ridicată atunci când nu mai subzistă cauzele luării ei. Se susţine că, pentru aceste motive, textul criticat nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei. În sprijinul neîncălcării prin textul criticat a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de proprietate privată sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 207 din 31 martie 2015 şi nr. 629 din 8 octombrie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 15 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.873/97/2015, Tribunalul Hunedoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ioan Mircea Moloţ într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva măsurii sechestrului asigurător dispuse în cursul urmăririi penale.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că, dacă textul criticat este interpretat în sensul că judecătorul care dispune măsurile asigurătorii nu poate verifica existenţa unor probe referitoare la vinovăţie sau alte aspecte ale cauzei, acesta contravine dreptului de acces la justiţie al inculpatului, prevăzut la art. 21 din Constituţie. Se mai arată că, întrucât legea nu prevede o durată maximă a măsurii asigurătorii astfel dispuse şi nici posibilitatea de verificare periodică a necesităţii menţinerii ei, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 încalcă prevederile art. 44 şi 53 din Constituţie. Se mai arată că lipsa obligativităţii reevaluării periodice a subzistenţei motivelor care au determinat luarea măsurii asigurătorii încalcă dreptul la apărare, întrucât o evoluţie a dosarului în sensul infirmării acuzaţiilor iniţiale nu poate fi valorificată în planul acestor măsuri.
6. Tribunalul Hunedoara - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
8. Avocatul Poporului opinează că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 sunt constituţionale. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 207 din 31 martie 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestrul asigurător nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii. Referitor la accesul la justiţie împotriva acestei măsuri, se susţine că acesta este asigurat prin prevederile art. 250 din Codul de procedură penală.
9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul cuprins: "În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."
12. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) cu privire la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015 (paragrafele 14 şi 15), a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă.
14. Distinct de cele arătate, Curtea constată că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor.
15. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru.
16. Cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător sunt prevăzute: la art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000, criticat de autorul excepţiei.
17. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea reţine că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.
18. Referitor la norma juridică a cărei neconstituţionalitate se invocă în prezenta cauză, aceasta obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor.
19. Aşa fiind, Curtea constată că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 78/2000, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.
20. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015 (paragraful 19), Curtea Constituţională a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii.
21. Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a liberului acces la justiţie, Curtea constată că dreptul fundamental prevăzut la art. 21 din Constituţie semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu este de natură a înlătura aceste garanţii procesuale, aşa încât nu poate fi reţinută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituţie. De altfel, tot prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială.
22. În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 încalcă dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, Curtea constată că acesta din urmă presupune dreptul persoanei interesate de a se apăra în cadrul unei proceduri judiciare şi de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu. În acest sens, procedura instituirii sechestrului asigurător, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu restrânge şi nu înlătură posibilitatea titularului dreptului de proprietate asupra bunului sechestrat de a se apăra sau de a-şi angaja un avocat chiar şi pe parcursul acestei proceduri necontencioase.
23. Referitor la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, Curtea constată că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Mircea Moloţ în Dosarul nr. 2.873/97/2015 al Tribunalului Hunedoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Decizia se comunică Tribunalului Hunedoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa din data de 14 ianuarie 2016.
-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 248 din data de 4 aprilie 2016