Document embed

DECIZIE nr. 147 din 12 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (4) din Codul penal

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (4) din Codul penal, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 151 D/2015.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, doamna consilier Ecaterina Mirea, cu împuternicire depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care susţine că dispoziţiile art. 155 alin. (4) din Codul penal sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică şi faptelor săvârşite înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Se arată că textul criticat este identic cu art. 124 din Codul penal din 1969 şi că, în privinţa acestuia din urmă, Curtea a pronunţat Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, prin care a constatat că prevederile art. 124 sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Se susţine că atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se observă că prevederile art. 155 alin. (4) din Codul penal reiau dispoziţiile art. 124 din Codul penal din 1969, care au fost declarate constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012. Se arată că aceleaşi argumente reţinute de Curtea Constituţională în decizia anterior referită impun constatarea neconstituţionalităţii textului criticat. Se susţine, totodată, că atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 1092 din 18 decembrie 2012 trebuie coroborate cu cele ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Adresa de înaintare nr. 1.117 din 27 ianuarie 2015, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 518 din 29 ianuarie 2015, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (4) din Codul penal.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că prevederile art. 155 alin. (4) din Codul penal sunt similare dispoziţiilor art. 124 din Codul penal din 1969 şi că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra celor din urmă prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, constatând că acestea sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Cu privire la încălcarea prin prevederile art. 155 alin. (4) din Codul penal a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, se precizează că acestea reglementează principiul neretroactivităţii legii, care are rolul de a asigura stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.

7. Se arată că prescripţia răspunderii penale este o cauză care înlătură răspunderea penală, în situaţia în care raportul juridic de conflict nu a fost soluţionat într-o anumită perioadă de timp, stingându-se, prin urmare, în acest fel, atât dreptul statului de a stabili răspunderea penală şi de a aplica o pedeapsă sau altă măsură prevăzută de lege pentru fapta penală săvârşită, cât şi obligaţia infractorului de a mai suporta consecinţele infracţiunii. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 287 din 1 noiembrie 2001, prin care s-a reţinut că instituţia prescripţiei este inerentă oricărui sistem de drept, ea răspunzând unei necesităţi obiective în disciplinarea juridică a vieţii sociale.

8. Se observă că, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, s-a constatat că, prin efectele sale, prescripţia înlătură răspunderea penală şi, pe cale de consecinţă, determină înlăturarea sau neaplicarea pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare. S-a concluzionat că prescripţia are aşadar caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei. Totodată, se arată că din Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 reiese că, dat fiind caracterul de drept penal material al normei criticate, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii în materia supusă analizei, întrucât, în acord cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, preluate şi în art. 5 alin. (1) din Codul penal, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi, respectiv principiul aplicării legii penale mai favorabile.

9. De asemenea, se observă că, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituţională a statuat că elementele ce trebuie avute în vedere la determinarea legii penale mai favorabile sunt: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Astfel, unul dintre criteriile avute în vedere la stabilirea în concret a legii penale aplicabile în situaţia succesiunii de legi penale în timp este acela al termenelor de prescripţie a răspunderii penale, caz în care se va aprecia ca fiind mai blândă legea penală care are un termen de prescripţie specială mai redus. În acest sens, se apreciază că prevederile art. 155 alin. (4) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică şi cauzelor începute sub vechea reglementare, în caz contrar încălcându-se art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. De altfel, se subliniază faptul că, prin Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituţională a decis că o dispoziţie penală este neconstituţională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În considerarea celor de mai sus arătate, se apreciază că aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (4) din Codul penal unor fapte săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012 atrage neconstituţionalitatea prevederilor criticate, în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

10. Referitor la încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, se arată că soluţia legislativă prevăzută la art. 155 alin. (4) din Codul penal este neconstituţională, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 în privinţa obligativităţii soluţiilor şi considerentelor deciziilor sale. S-a reţinut, în acest sens, faptul că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci deciziile Curţii Constituţionale, vizează nu numai dispozitivul, ci şi considerentele pe care se sprijină acesta şi că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, Parlamentul are obligaţia de a respecta cele stabilite de instanţa de contencios constituţional în considerentele şi dispozitivul deciziilor pronunţate. Se face trimitere şi la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 şi nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare al Avocatului Poporului a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 155 alin. (4) din Codul penal, care au următorul cuprins: "Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni."

15. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii şi ale art. 147 alin. (4) referitor la deciziile Curţii Constituţionale.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 155 alin. (4) din Codul penal reglementează prescripţia specială, fiind identice cu prevederile art. 124 din Codul penal din 1969, aşa cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012, care au schimbat termenul prescripţiei speciale, prevăzut la art. 124 din Codul penal din 1969, de la o dată şi jumătate la dublul termenului de prescripţie prevăzut la art. 122 din Codul penal din 1969.

17. Prevederile art. 124 din Codul penal din 1969 au fost supuse controlului de constituţionalitate, în urma sesizării instanţei de contencios constituţional, direct de către Avocatul Poporului, cu excepţia de neconstituţionalitate având acest obiect. Prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 124 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

18. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că art. 124 din Codul penal din 1969 nu dispunea nimic cu privire la conflictul de legi în timp şi că nici nu era nevoie de o asemenea reglementare, deoarece împlinirea termenului de prescripţie specială începea să curgă, indiferent de câte întreruperi ar fi intervenit, de la data săvârşirii faptei şi se împlinea, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta. Prin urmare, câtă vreme prescripţia specială era o cauză care înlătura răspunderea penală, era evident că împlinirea sa sub imperiul legii vechi era mai favorabilă decât împlinirea prevăzută de legea nouă, deoarece aceasta din urmă mărea intervalul de timp în care se putea aplica o pedeapsă. Altfel spus, Curtea a constatat că termenul de prescripţie specială prevăzut înainte de modificarea art. 124 din Codul penal din 1969 prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 avea valenţe constituţionale în măsura în care ultraactiva, aplicându-se faptelor comise sub imperiul său şi care nu fuseseră judecate definitiv până la data intrării în vigoare a legii modificatoare. S-a arătat, totodată, că termenul de prescripţie specială prevăzut de art. 124 din Codul penal din 1969, în forma sa modificată, este constituţional în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite sub imperiul noii soluţii legislative. În concluzie, Curtea a constatat că normele legale criticate erau constituţionale în măsura în care nu împiedicau aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.

19. Pe de altă parte se reţine că, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

20. S-a reţinut, în acest sens, că interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituţiilor autonome mai favorabile este de natură să înfrângă exigenţele constituţionale, deoarece s-ar rupe legătura organică dintre instituţiile de drept penal aparţinând fiecărei legi succesive, cu consecinţa directă a schimbării conţinutului şi sensului actelor normative adoptate de către legiuitor. Curtea a observat că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susţinut în doctrină şi practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine stătătoare şi nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru aşi îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine. Această distincţie are o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate oferi noţiunii de "lege penală mai favorabilă" un înţeles constituţional.

21. În continuare, Curtea a constatat că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noţiunea de lege penală ca fiind "orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege", ceea ce nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia, şi că, prin urmare, Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi fapte care constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală, fiscală etc.). S-a arătat, astfel, că prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor. Având în vedere aceste argumente, Curtea a considerat că numai interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate.

22. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că împrejurarea că, anterior apariţiei noului Cod penal, Curtea Constituţională a sancţionat punctual un înţeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor instituţii de drept penal material (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, referitoare la prescripţia specială, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011 - referitoare la acordul de recunoaştere a vinovăţiei) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiaşi act normativ, nefiind modificată viziunea de ansamblu a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de prescripţie specială (art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012) a fost încorporată în legea de bază (respectiv Codul penal din 1969), pierzându-şi identitatea şi integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării existente. Situaţia este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a două coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii legislative cu privire la însăşi filosofia politicii penale. Această nouă concepţie nu putea nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispoziţiilor celor două legi pentru a obţine o a treia lege (lex tertia).

23. Curtea constată că actuala critică de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care reglementează întreruperea cursului prescripţiei speciale vizează aplicarea acesteia de către instanţele judecătoreşti, prin prisma principiului legii penale mai favorabile, reglementat la art. 15 alin. (2) din Constituţie, argumentele expuse în susţinerea neconstituţionalităţii art. 155 alin. (4) din Codul penal făcând referire, în mod comparativ, la considerentele reţinute în argumentarea neconstituţionalităţii art. 124 din Codul penal din 1969.

24. Curtea reţine, de asemenea, că, în timp ce neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 124 din Codul penal din 1969 a avut în vedere aplicarea acestora în timp, în urma modificării lor prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, iar această operaţiune legislativă a fost realizată în cadrul aceluiaşi act normativ, respectiv Codul penal din 1969, actuala critică priveşte aplicarea succesivă a dispoziţiilor din două legi penale diferite, respectiv Codul penal din 1969 şi Codul penal în vigoare. În acest din urmă caz, instanţele sunt chemate să facă aplicarea celor reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 şi să procedeze la determinarea legii penale mai favorabile în ansamblu. Astfel, în fiecare situaţie tranzitorie în parte, instanţele competente sunt obligate să aleagă, dintre cele două acte normative anterior referite, legea mai favorabilă pentru persoanele trimise în judecată în cauzele deduse judecăţii. Dacă instanţele apreciază că este mai favorabil Codul penal din 1969, atunci Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 este aplicabilă în ceea ce priveşte prescripţia specială. Dacă, însă, este considerat ca fiind mai favorabil Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014, atunci vor fi aplicate prevederile art. 155 alin. (4) din acest cod, ce nu pot fi disociate de reglementarea de ansamblu.

25. De altfel, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, în astfel de situaţii, au fost arătate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012. Cu acea ocazie, Curtea a reţinut că pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale ori a consecinţelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condiţiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul pedepsei. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că "Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret". Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a statuat că "aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze" (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).

26. Prin urmare, actuala critică de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (4) din Codul penal are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile de către instanţele de judecată şi, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, potrivit căreia acest aspect excedează competenţei Curţii, fiind atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă (a se vedea Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, şi Decizia nr. 449 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 10 noiembrie 2014).

27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 şi 32 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (4) din Codul penal, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 12 martie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 328 din data de 14 mai 2015