Document embed

DECIZIE nr. 873 din 23 octombrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

Augustin Zegrean	- preşedinte
Aspazia Cojocaru	- judecător
Acsinte Gaspar	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Ion Predescu	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Valentina Bărbăţeanu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Alin-Ion Armega în Dosarul nr. 5.853/325/2011 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi care constituie obiectul Dosarului nr. 450D/2012 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent învederează Curţii că autorul excepţiei a transmis la dosar note scrise prin care solicită admiterea acesteia.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens, apreciază că textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Arată că nu se încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi autorităţilor publice, întrucât toate persoanele care au încheiat un contract de asistenţă juridică cu un avocat care intră sub incidenţa textului de lege criticat se află în situaţia de a nu putea beneficia de serviciile acestuia. Menţionează faptul că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră dreptul la un avocat ales, dar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a recunoscut dreptul statelor de a reglementa modul în care această alegere urmează să fie făcută. Totodată, precizează că instanţa de la Strasbourg a statuat că este normal ca exercitarea profesiei de avocat să fie supusă anumitor reguli şi condiţii, exemplificând prin Hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Bota împotriva României. Arată că, din această perspectivă, incompatibilitatea cuprinsă în prevederile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 se înscrie în limitele de apreciere care aparţin statului. În ce priveşte critica prin raportare la prevederile art. 41 din Constituţie ca urmare a pretinsei limitări a dreptului la muncă al avocatului, consideră că nu poate fi primită, întrucât autorul excepţiei nu poate justifica un interes în invocarea acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 13 februarie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 5.853/325/2011, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Alin-Ion Armega, inculpat într-o cauză penală în care s-a ridicat problema dreptului avocatului acestuia de a pune concluzii, având în vedere dispoziţia legală criticată.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul de lege criticat restrânge, în egală măsură, libertatea părţii de a-şi alege avocatul şi dreptul acestuia din urmă de a asista şi reprezenta persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor. Autorul excepţiei precizează, în acest sens, că, de vreme ce avocatului cu care a încheiat contractul de asistenţă juridică îi este interzis dreptul de a pleda în faţa Curţi de Apel Timişoara, se încalcă dreptul său la apărare, în calitate de client al acestuia, deoarece alegerea acelui avocat i-a fost dictată de vechimea şi experienţa profesională, precum şi de încrederea pe care i-a inspirat-o. Arată că aceste prevederi privează partea de a beneficia de serviciile aceluiaşi apărător în toate cele trei grade de jurisdicţie. Susţine, totodată, că sunt îngrădite dreptul la muncă al avocatului şi libertatea de a alege locul de muncă, prin "loc de muncă" înţelegându-se, în cazul avocatului, nu numai sediul de exercitare a profesiei, ci, în principal, instanţele sau autorităţile publice în faţa cărora poate asista sau reprezenta părţile. De asemenea, susţine că interdicţia prevăzută de textul de lege criticat nu se justifică, în condiţiile art. 53 din Constituţie.

Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată, întrucât dreptul la apărare al justiţiabilului şi dreptul la muncă al avocatului nu sunt drepturi absolute, iar dispoziţia contestată nu suprimă şi nici nu atinge aceste drepturi în substanţa lor. Interdicţia în cauză urmăreşte un interes general, acela de a asigura obiectivitatea şi imparţialitatea justiţiei mai presus de orice bănuială posibilă. Precizează că avocatul vizat de norma criticată poate să îşi exercite activitatea prin prisma tuturor prerogativelor sale conferite de lege, cu excepţia justificată cuprinsă în textul de lege criticat.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional, interdicţia instituită reflectând grija legiuitorului de a asigura un act de justiţie imparţial şi obiectiv. Totodată, soluţia legislativă criticată reprezintă o garanţie legală stabilită în scopul ocrotirii tuturor participanţilor la realizarea justiţiei. Arată că avocatura este un serviciu public al cărui specific impune necesitatea reglementării prin lege a unor condiţii de exercitare a acestei profesii.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse de autorul excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, care au următoarea redactare: "Avocaţii - foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadrele de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la unitatea de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea, timp de 5 ani de la încetarea funcţiei respective."

Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se observă că autorul acesteia critică doar prima teză din textul de lege menţionat, referitoare la interdicţia impusă avocaţilor care au fost judecători de a pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, timp de 5 ani de la încetarea acestei funcţii.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, sunt încălcate următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 16 alin. (1) care statuează principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 41 alin. (1) care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Invocă, de asemenea, şi acte ale unor organisme internaţionale, şi anume: Directiva Consiliului 77/249/CEE din 22 martie 1977 de facilitare a exercitării efective a libertăţii de a presta servicii de către avocaţi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 78 din 26 martie 1977, Recomandarea R (2000)21 din 25 octombrie 2000 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei către statele membre privind libertatea exercitării profesiei de avocat, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că este neîntemeiată, urmând să o respingă ca atare, pentru următoarele motive:

1. Autorul excepţiei susţine că dreptul său la apărare este nesocotit prin aceea că avocatul pe care l-a angajat pentru a-l apăra nu poate, ca urmare a interdicţiei prevăzute de textul de lege criticat, să îl reprezinte în faţa unei anumite instanţe din ţară, mai exact în faţa acelei instanţe la care a funcţionat ca judecător anterior admiterii sale în profesia de avocat.

Prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, ţinând cont de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie care garantează dreptul părţilor dintr-un proces de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, Curtea a observat că dreptul la un avocat ales conferă dreptului la apărare plenitudinea atributelor exercitării sale, adică inclusiv dreptul justiţiabilului de a-şi alege acel avocat faţă de care are certitudinea că îi va apăra în mod corespunzător interesele legitime.

Din această perspectivă, prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 care interzic avocaţilor care au fost judecători să pună concluzii la instanţele unde au funcţionat, timp de 5 ani de la încetarea acestei funcţii, operează o restrângere a dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Legea fundamentală. Curtea urmează să analizeze în ce măsură această limitare îndeplineşte condiţiile în care art. 53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Totodată, textul constituţional dispune că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Având în vedere că restrângerea este realizată printr-un text de lege, anume chiar cel criticat în cauza de faţă, este evident că este îndeplinită prima condiţie, potrivit căreia restrângerea se poate face numai printr-o lege.

Art. 53 alin. (1) din Constituţie enumeră limitativ situaţiile în care este posibilă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Similar celor reţinute prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, mai sus citată, Curtea observă că, în cauza de faţă, imperativul apărării "drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor", cu referire la dreptul la un proces echitabil, este cel care justifică restrângerea exerciţiului dreptului la apărare. Aceasta, deoarece art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, în mod necesar, printre altele, judecarea procesului de către o instanţă imparţială. Or, în lipsa interdicţiei instituite de textul de lege criticat, ar putea exista suspiciunea ştirbirii acestui atribut, ca urmare a posibilelor influenţe pe care avocatul care a activat ca judecător în cadrul instanţei respective le-ar putea exercita asupra foştilor săi colegi, în virtutea relaţiilor ce se pot stabili în cadrul unei colectivităţi între membrii acesteia.

În continuare, Curtea observă că restrângerea dreptului la apărare în situaţia examinată este, fără îndoială, necesară într-o societate democratică în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil, prin intermediul unei instanţe care se bucură de imparţialitate, astfel cum această caracteristică a fost mai sus circumstanţiată.

În ceea ce priveşte condiţia impusă de art. 53 alin. (2) din Constituţie în sensul ca restrângerea dreptului să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, Curtea urmează să analizeze, astfel cum s-a arătat şi prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, în ce măsură există un just echilibru între limitarea la care este supus dreptul la apărare şi interesul public protejat prin această limitare. În cauza de faţă, Curtea constată că interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat îşi găseşte o justificare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, respectiv menţinerea prezumţiei de imparţialitate a instanţei. De altfel, Curtea observă că interdicţia are caracter temporar şi o durată rezonabilă, după trecerea unui interval de 5 ani avocatului respectiv fiindu-i permis să pună concluzii în faţa instanţei în cadrul căreia a activat ca judecător.

Cu privire la condiţia prevăzută de textul art. 53 din Constituţie potrivit căreia măsura trebuie să fie "aplicată în mod nediscriminatoriu", Curtea constată că restricţionarea dreptului de a pune concluzii vizează toţi avocaţii aflaţi în ipoteza normei criticate, afectându-i în mod egal pe toţi cei aflaţi în această situaţie.

Prin urmare, din toate acestea rezultă că dispoziţiile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 nu aduce atingere substanţei dreptului la apărare prevăzut de dispoziţiile art. 24 din Constituţie.

În acelaşi sens, Curtea observă că, de vreme ce avocatul asupra căruia poartă interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat ştia că evoluţia procesuală a cauzei în care este angajat presupune asigurarea reprezentării în faţa instanţei la care legea nu îi permite să pună concluzii pe o perioadă limitată în timp, respectiv 5 ani de la încetarea funcţiei, acesta ar fi trebuit să acţioneze cu simţ etic, potrivit normelor deontologice ale profesiei, şi să îi comunice clientului său riscul de a intra sub incidenţa textului de lege criticat în ce priveşte etapa procesuală desfăşurată în faţa instanţei respective şi să îl îndrume, cu bună-credinţă, spre soluţia angajării unui alt avocat, fie încă de la început, fie doar pentru acea etapă procesuală.

Consecutiv, la momentul la care a încheiat contractul de asistenţă juridică cu avocatul aflat în postura vizată de prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, autorul excepţiei ar fi trebuit să fie conştient de faptul că, o dată ajuns în faţa acelei instanţe, acesta nu va mai putea să îi asigure în mod plenar dreptul la apărare. Or, într-o astfel de situaţie, nimic nu îl împiedică să îşi aleagă un alt avocat cu drept de a pune concluzii în faţa acelei instanţe, având în vedere că pe tabloul avocaţilor din România figurează un număr suficient de mare de avocaţi cu drept de a pleda la toate instanţele şi care au experienţa necesară pentru a asigura în mod eficient şi profesionist apărarea în faţa oricărei instanţe din sistemul judecătoresc naţional. Nici relaţia de încredere existentă între client şi avocat, pe care o invocă autorul excepţiei, nu justifică persistenţa acestuia în ideea de a fi asistat de avocatul asupra căruia poartă interdicţia criticată. Aşadar, preferinţa exclusivă şi inflexibilă pentru un anumit avocat, corelată cu refuzul posibilităţii de a face o altă alegere, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, în componenta sa referitoare la dreptul de a-şi alege avocatul.

Este adevărat că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul "să fie asistat de un apărător ales de el". Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut însă că textul convenţional menţionat nu precizează condiţiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38).

2. Critica referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă, nu poate fi analizată de Curte, fiind formulată de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens. Prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate de clientul unui avocat care, ca urmare a relaţiei sale de rudenie cu un judecător de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, intra sub incidenţa art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, Curtea a statuat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituţionalităţii unui text de lege. În mod analog, în cauza de faţă Curtea constată că, din perspectiva nesocotirii dreptului la muncă şi la exercitarea liberă a profesiei, autorul prezentei excepţii, inculpat într-o cauză penală, nu poate invoca excepţia în interesul avocatului său.

3. Curtea observă că şi legislaţiile altor state instituie interdicţii similare celei cuprinse în art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995. Astfel, de exemplu, în Italia, art. 26 alin. 3 din Decretul-lege regal nr. 1.578 din 27 noiembrie 1933, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că "cei care au fost magistraţi în sistemul judiciar nu pot să exercite timp de doi ani profesia de avocat în faţa autorităţilor judiciare la care şi-au desfăşurat activitatea în ultimii trei ani [anteriori intrării în profesia de avocat]". De asemenea, în Ungaria, art. 7 din Legea nr. XI/1998 privind profesia de avocat stabileşte că "Avocatul nu poate pleda timp de 2 ani la instanţa, parchetul sau autoritatea investigatoare la care a activat ca judecător, procuror sau agent de investigaţii anterior intrării sale în baroul de avocaţi."

4. În fine, Curtea observă că nu pot fi avute în vedere, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, întrucât, în cazul prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care au fost examinate cu acel prilej, interdicţia pentru avocat era absolută, textul de lege analizat stabilind că profesia de avocat nu poate fi exercitată la o anumită instanţă, respectiv la instanţele, precum şi la parchetele de pe lângă acestea, inclusiv la Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror. Dispoziţiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 interzic avocatului fost judecător doar dreptul de a pune concluzii în faţa instanţei la care a funcţionat ca judecător anterior intrării în profesia de avocat.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Alin-Ion Armega în Dosarul nr. 5.853/325/2011 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 octombrie 2012.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 849 din data de 14 decembrie 2012