Document embed

DECIZIE nr. 144 din 10 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Afrodita Laura Tutunaru	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petrişor Natanael Fanea în Dosarul nr. 1.820/83/2015 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.355D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.376D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florin Biţă în Dosarul nr. 1.184/309/2015 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală.

4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.

6. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor.

7. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.376D/2015 la Dosarul nr. 1.355D/2015, care a fost primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

9. Prin Încheierea nr. 18/Cjdl din 25 august 2015 şi încheierea din 25 august 2015, pronunţate în dosarele nr. 1.820/83/2015 şi nr. 1.184/309/2015, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală şi Tribunalul Sălaj - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală.

10. Excepţia a fost ridicată de Petrişor Natanael Fanea şi Florin Biţă, în dosarele de mai sus, având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate împotriva încheierilor judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care s-a dispus luarea măsurii arestului preventiv.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii susţin că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece criteriul referitor la înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică este în contradicţie cu cele explicite din art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, referitor la Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive (respectiv dacă măsura preventivă este necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni), iar criteriile referitoare la gravitatea faptei, modul şi circumstanţele de comitere a faptei contravin principiului prezumţiei de nevinovăţie.

12. Totodată, prin modul în care este redactat textul criticat, noţiunea de necesitate a privării de libertate pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică este total imprevizibilă, legitimând arestarea preventivă a unei persoane chiar dacă nu există date, indicii sau informaţii că aceasta ar fi încercat să împiedice buna desfăşurare a procesului penal ori chiar dacă aceasta nu a încercat să se sustragă de la proces sau nu există elemente rezonabile din care să rezulte că pe viitor ar întreprinde vreun astfel de demers.

13. Pe de altă parte, sintagma referitoare la starea de pericol pentru ordinea publică nu este definită şi lasă loc unor interpretări contrare dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, în cvasitotalitatea motivărilor încheierilor de admitere a propunerilor de arestare preventivă, starea de pericol pentru ordinea publică este justificată prin riscul trezirii unor sentimente de indignare în rândul opiniei publice. Or, o presiune a opiniei publice este incompatibilă cu imparţialitatea justiţiei şi cu independenţa judecătorilor consacrate de art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Pe de altă parte, opinia publică nu are posibilitatea să cunoască datele şi probele dintr-un dosar decât prin mediatizarea lui şi, deci, nu se poate opune inculpaţilor, drept temei al arestării, mediatizarea cauzei, Curtea de la Strasbourg statuând în termeni lipsiţi de echivoc că publicitatea făcută cu privire la o infracţiune nu poate fi luată în considerare pentru determinarea existenţei tulburării ordinii publice (a se vedea Hotărârea din 5 iulie 2007, pronunţată în Cauza Hendriks împotriva Olandei).

14. În concluzie, se arată că lipsa de previzibilitate a textului contestat este determinată de modul de redactare, care lasă loc interpretărilor arbitrare, contrare atât caracterului de excepţie al măsurii arestării preventive, cât şi standardului de calitate şi previzibilitate al legii, necesare cu atât mai mult cu cât arestarea preventivă reprezintă cea mai gravă privare de un drept fundamental având în vedere că ea nu presupune constatarea vinovăţiei unei persoane care ar trebui să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie.

15. Tribunalul Satu Mare - Secţia penală şi Tribunalul Sălaj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

17. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, ipoteza vizată de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală conţine o ipoteză premisă pentru a se dispune arestarea preventivă şi constă în aceea ca din probele prezentate să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate. Aşa fiind, întrucât măsura arestării preventive se ia de către judecătorul de drepturi şi libertăţi motivat şi pe baza probelor administrate, făcând posibilă verificarea legalităţii şi temeiniciei de către instanţa de control judiciar, atunci nu se poate susţine lipsa de previzibilitate a normei şi nici faptul că aceasta ar putea fi interpretată şi aplicată în mod arbitrar.

18. De asemenea, întrucât la judecarea propunerii de arestare preventivă judecătorul de drepturi şi libertăţi este chemat să aprecieze asupra existenţei temeiurilor măsurii preventive, şi nu asupra fondului cauzei penale (existenţa infracţiunii, persoana făptuitorului, angajarea răspunderii sale penale), nu se poate afirma că admiterea propunerii pe baza probelor existente la momentul respectiv ar anticipa în vreun fel soluţia de fond, încălcându-se prezumţia de nevinovăţie. În ce priveşte susţinerea că prevederile criticate nu sunt corelate cu cele ale art. 202 din Codul de procedură penală, în sensul că înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică nu ar constitui unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate de legiuitor, Guvernul apreciază că aceasta nu constituie motiv de neconstituţionalitate şi, în orice caz, nu are un suport real. Astfel, art. 202 din Codul de procedură penală se regăseşte în secţiunea 1 a capitolului ce reglementează măsurile preventive, făcând parte din dispoziţiile generale aplicabile materiei. Prin comparaţie, art. 223 din Codul de procedură penală se află în secţiunea a 6-a dedicată măsurii arestului preventiv. Or, este firesc ca dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală să deroge de la prevederile art. 202 alin. (1) din acelaşi cod, întrucât au un caracter special faţă de reglementarea generală a măsurilor preventive.

19. Totodată, prevederile contestate nu îngrădesc în niciun fel dreptul părţilor la un proces echitabil de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite de lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, într-un termen rezonabil. De asemenea, dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală nu afectează nici dreptul la apărare al părţii interesate, care poate să fie asistată de un avocat în tot cursul procesului penal, are dreptul să consulte dosarul, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni.

20. În sfârşit, Guvernul a mai făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, sens în care a reiterat argumente invocate în Decizia nr. 739 din 3 noiembrie 2015, care sunt valabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

21. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Astfel, în lumina jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, prezumţia de nevinovăţie este încălcată dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilităţii unui învinuit şi, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-şi exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este vinovat (a se vedea Cauza Hotărârea din 25 martie 1983 pronunţată în Minelli împotriva Elveţiei).

22. În plus, din interpretarea dispoziţiilor legale criticate nu rezultă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare definitivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că la momentul luării măsurii arestării preventive este necesar să existe probe suficiente pentru a se putea formula o acuzare completă (a se vedea Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit). Pe cale de consecinţă, judecătorul trebuie mai întâi să îşi fundamenteze convingerea privind existenţa acelei suspiciuni rezonabile pe probe, şi nu pe indicii.

23. Cu privire la lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor legale criticate, Avocatul Poporului arată că toate criteriile indicate în cuprinsul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală nu pot şi nu trebuie să fie analizate individual, independent de celelalte, niciunul dintre acestea neavând o prevalenţă asupra altora în ce priveşte formularea unei concluzii privind existenţa sau, dimpotrivă, inexistenţa pericolului pentru ordinea publică. Astfel, aşa cum gravitatea faptelor şi limitele de pedeapsă nu pot constitui singurele temeiuri pentru a dispune arestarea preventivă, nici lipsa antecedentelor penale ori buna conduită (anterioară) a inculpatului nu ar putea duce, prin ele însele, la concluzia lipsei pericolului pentru ordinea publică. Pe cale de consecinţă, sintagma "privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică" trebuie corelată cu celelalte prevederi ale art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală.

24. În sfârşit, Avocatul Poporului a mai făcut trimitere la Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Calmanovici împotriva României, prin care instanţa europeană a statuat că, şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei "pericolului pentru ordinea publică", printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia.

25. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

26. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

27. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza finală cu denumirea marginală Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

"(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică."

28. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei şi a legilor, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 referitor la Libertatea individuală şi art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare, precum şi dispoziţiile art. 5 referitor la Dreptul la libertate şi la siguranţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni - art. 202 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală. Ele vizează starea de libertate a suspectului/inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare, reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 23 din Constituţie privind garantarea libertăţii individuale. Caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracţiunii săvârşite, complexitatea şi specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfăşurări a procesului penal în toate fazele sale.

30. Prin Decizia nr. 558 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 14 august 2015, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 223 alin. (2) sunt constituţionale, sens în care s-a reţinut că situaţia în care lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru "ordinea publică" este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 131 care statuează că Ministerul Public apără "ordinea de drept". De aceea, de vreme ce, în procesul penal din România, procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii, atunci cele două noţiuni de "ordinea de drept" şi "ordinea publică" nu se exclud şi nu se află în contradicţie, fiind într-o relaţie de interdependenţă, sens în care ordinea de drept se concretizează în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale.

31. În jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a expus "patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă, riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei, să săvârşească noi infracţiuni sau să tulbure ordinea publică (a se vedea Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Jiga împotriva României, paragraful 75). Prin urmare, însăşi instanţa europeană a admis faptul că gravitatea deosebită a unei fapte ori chiar reacţia publicului la aceasta poate genera o perturbare socială de natură să justifice, cel puţin pentru scurt timp, arestarea preventivă. De aceea, în situaţii excepţionale, acest factor poate fi avut în vedere în măsura în care dreptul intern îl recunoaşte - la fel ca în art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală român, sens în care o astfel de detenţie este, în viziunea Convenţiei, legitimă dacă ordinea publică astfel tulburată este ameninţată în continuare.

32. Aşa fiind, existenţa pericolului pentru ordinea publică se stabileşte nu numai în funcţie de natura şi gravitatea faptei relevată de limitele de pedeapsă ori de modul şi circumstanţele de comitere, sau numai de determinarea unei stări de neîncredere a opiniei publice în exercitarea atribuţiilor organelor judiciare pentru protecţia cetăţenilor împotriva unor astfel de fapte reprobabile, dar şi de alte elemente care trebuie îndeplinite cumulativ, referitoare la persoana arestată, şi anume anturajul, mediul din care aceasta provine, existenţa antecedentelor penale ori a altor împrejurări privitoare la ea. Faptul că în anumite situaţii temeiul unic şi decisiv al privării de libertate îl poate constitui doar trezirea unor sentimente de indignare în rândul opiniei publice nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare concretă a legii, ce ţine de resortul exclusiv al instanţelor de judecată de drept comun. În plus, în chiar Hotărârea din 5 iulie 2007, pronunţată în Cauza Hendriks împotriva Olandei, paragrafele 44, 45 şi 63 Curtea europeană a statuat că scopul principal al dispoziţiilor art. 5 este de a preveni privaţiuni arbitrare sau nejustificate de libertate, motiv pentru care argumentele pro şi contra eliberării nu trebuie să fie "generale şi abstracte". De aceea, persistenţa suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea continuării detenţiei, dar cu trecerea timpului acest lucru nu mai este suficient, motiv pentru care instanţa europeană a statuat că este necesar a se stabili dacă celelalte motive judiciare, produs al unei "diligenţe speciale" în vederea revizuirii detenţiei, sunt relevante şi suficiente pentru continuarea detenţiei. Altfel spus, o perioadă de detenţie rezonabilă nu poate fi evaluată în mod abstract, ci, în funcţie de fiecare caz în parte, vor fi avute în vedere caracteristicile sale speciale. În aceeaşi cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că "un motiv serios de siguranţă publică care necesită privarea imediată de libertate" poate fi admis ca factor legitim de luare în considerare pentru a se decide dacă este necesară şi justificată plasarea sau menţinerea unui suspect în arest preventiv. Prin urmare, în lumina art. 5 din Convenţie, aceste motive pot fi "relevante" şi "suficiente" pentru luarea sau pentru prelungirea unui arest preventiv.

33. Principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat de paragraful 2 al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 23 alin. (11) din Constituţie, impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 36). Or, dimpotrivă, dispoziţiile legale criticate reglementează în mod clar şi previzibil numai cu privire la legitimitatea condiţionării privării de libertate de existenţa unor probe din care să rezulte atât suspiciunea săvârşirii unei anumite infracţiuni, cât şi necesitatea înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică. Aşa fiind, acest fapt nu echivalează cu afectarea principiului constituţional referitor la prezumţia de nevinovăţie, deoarece acele probe, aşa cum rezultă din textul contestat, fundamentează o suspiciune, şi nicidecum certitudinea cu privire la imputarea săvârşirii unei fapte penale care nu poate fi stabilită decât prin hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. De aceea, nu se poate susţine că dispoziţiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie.

34. De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, deoarece, pe baza dispoziţiilor contestate, suspectul/inculpatul nu este considerat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârşirii unei infracţiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfăşurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede şi în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pe de altă parte, garanţiile procesuale pe care legea le oferă suspectului/inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile art. 23 şi art. 24 din Constituţie, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Astfel, încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii şi, nu în ultimul rând, persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. În plus, în faza de judecată, potrivit art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa este datoare să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi care să justifice menţinerea acestor măsuri, sens în care, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, se va dispune revocarea acesteia şi punerea în libertate a celui afectat de măsură, dacă nu este arestat în altă cauză.

35. Toate acestea nu reprezintă altceva decât o reflectare subsumată a unei garanţii procesuale de o deosebită însemnătate, destinată prevenirii arestărilor abuzive, şi anume aceea consacrată de art. 23 alin. (7) din Constituţie, potrivit căruia încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Totodată, normele constituţionale de la art. 23 alin. (9) şi (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Aşa fiind, acest ansamblu de garanţii procesuale, expres reglementate în Constituţie, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane faţă de orice arestare efectuată cu încălcarea legii.

36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petrişor Natanael Fanea în Dosarul nr. 1.820/83/2015 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi de Florin Biţă în Dosarul nr. 1.184/309/2015 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 martie 2016.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 324 din data de 27 aprilie 2016