Document embed

DECIZIE nr. 735 din 16 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Oana Cristina Puică	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 13 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi la art. 5 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Cătălin Iosef în Dosarul nr. 621/93/2014 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 397D/2014.

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 685D/2014, nr. 692D/2014, nr. 708D/2014, nr. 747D/2014, nr. 752D/2014, nr. 753D/2014 şi nr. 761D/2014, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Ioana Alina Gheorghe în Dosarul nr. 2.515/110/2014 al Tribunalului Bacău - Secţia penală, de Florica Gheorghe în Dosarul nr. 3.131/196/2014 al Judecătoriei Brăila - Secţia penală, de Costel Mîrza în Dosarul nr. 801/121/2014 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală, de Sorin Antohi în Dosarul nr. 489/93/2014* al Tribunalului Ilfov - Secţia penală, de Narcis Dănuţ Nicolau în Dosarul nr. 623/121/2014 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală, de Ion Mitea în Dosarul nr. 2.521/312/2014 al Tribunalului Ialomiţa - Secţia penală şi de Marius Locic în Dosarul nr. 994/93/2014 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală.

4. La apelul nominal răspunde personal autorul excepţiei Sorin Antohi. Lipsesc ceilalţi autori ai excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor ridicate în dosarele nr. 397D/2014, nr. 685D/2014, nr. 692D/2014, nr. 708D/2014, nr. 747D/2014, nr. 752D/2014, nr. 753D/2014 şi nr. 761D/2014, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.

6. Autorul excepţiei Sorin Antohi arată că este de acord cu conexarea dosarelor.

7. Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru conexarea cauzelor.

8. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 685D/2014, nr. 692D/2014, nr. 708D/2014, nr. 747D/2014, nr. 752D/2014, nr. 753D/2014 şi nr. 761D/2014 la Dosarul nr. 397D/2014, care este primul înregistrat.

9. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei Sorin Antohi, care solicită admiterea acesteia şi depune note scrise. Arată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 creează patru tipuri de discriminare, după cum urmează: între persoanele condamnate definitiv până la data de 31 ianuarie 2014 şi cele condamnate după această dată; între persoanele condamnate definitiv la pedepse cu închisoarea mai mici decât maximul special prevăzut de noua lege şi cele condamnate definitiv la pedepse mai mari decât noul maxim special; între persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni prevăzute de legi speciale şi cele condamnate definitiv pentru infracţiuni prevăzute de Codul penal; între persoanele condamnate definitiv la pedepse cu închisoarea mai mici decât maximul special prevăzut de noul Cod penal, aflate în executarea pedepsei la data de 31 ianuarie 2014, şi cele condamnate definitiv în cazul apariţiei unei alte legi noi care modifică o limită de pedeapsă pentru o infracţiune prevăzută de noul Cod penal. Consideră că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21 şi art. 124, precum şi prevederile art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deoarece anulează complet dispoziţiile art. 15 din Codul penal din 1969 referitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

10. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 365/2014 şi nr. 379/2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

11. Prin Sentinţa penală nr. 265 din 2 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 621/93/2014, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 13 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi la art. 5 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Cătălin Iosef cu ocazia soluţionării unei sesizări având ca obiect aplicarea legii penale mai favorabile.

12. Prin Încheierea din 17 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.515/110/2014, Tribunalul Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Ioana Alina Gheorghe cu ocazia soluţionării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

13. Prin Încheierea din 17 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.131/196/2014, Judecătoria Brăila - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Florica Gheorghe cu ocazia soluţionării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

14. Prin sentinţele penale nr. 498/F din 8 mai 2014 şi nr. 512/F din 9 mai 2014, pronunţate în dosarele nr. 801/121/2014 şi nr. 623/121/2014, Tribunalul Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Costel Mîrza şi Narcis Dănuţ Nicolau cu ocazia soluţionării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

15. Prin sentinţele penale nr. 456/F din 22 mai 2014 şi nr. 466/F din 30 mai 2014, pronunţate în dosarele nr. 994/93/2014 şi nr. 489/93/2014*, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Marius Locic şi Sorin Antohi cu ocazia soluţionării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

16. Prin Sentinţa penală nr. 310 din 23 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.521/312/2014, Tribunalul Ialomiţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Ion Mitea cu ocazia soluţionării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

17. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, care nu permit reducerea pedepsei aplicate printr-o hotărâre rămasă definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, dacă respectiva pedeapsă nu depăşeşte maximul special prevăzut de noul Cod penal, încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, precum şi ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 7 referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 21 referitor la nediscriminare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât exclud aplicarea art. 15 din Codul penal din 1969 referitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

18. Autorul excepţiei Cătălin Iosef susţine că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, legea penală mai favorabilă se aplică diferit, pentru aceleaşi fapte, după cum a intervenit sau nu o hotărâre de condamnare definitivă. Această discriminare nu are o motivare obiectivă şi nu poate fi justificată prin invocarea efectelor autorităţii de lucru judecat, cu referire la inadmisibilitatea unei noi judecăţi. Prin aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedeapsa este redusă la noul maxim special, ceea ce înseamnă că, în acest caz, nici nu are loc o individualizare judiciară a pedepsei, în condiţiile art. 5 din Codul penal, nici nu este respectată individualizarea judiciară a pedepsei realizate de judecătorul cauzei care a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare. Or, tocmai prin nerespectarea individualizării judiciare a pedepsei, realizată în cauza penală soluţionată prin hotărâre definitivă, în sensul neaplicării procentuale a pedepsei în raport cu individualizarea stabilită de legiuitor prin legea penală mai favorabilă, are loc nesocotirea autorităţii de lucru judecat.

19. De asemenea, autorul excepţiei Marius Locic consideră că restrângerea retroactivă a dispoziţiilor art. 15 din Codul penal din 1969 afectează principiul previzibilităţii şi conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil. Totodată, anulează un întreg proces de individualizare şi creează discriminare între persoanele cărora pentru săvârşirea de fapte identice li s-a aplicat un tratament diferenţiat - întemeiat pe criterii care ţin de comportamentul procesual, persoana infractorului, recuperarea prejudiciului şi cauze de diminuare a limitelor de pedeapsă -, deoarece tratamentul sancţionator se stabileşte, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, în mod diferit, respectiv pentru unii condamnaţi ca efect al individualizării, iar pentru alţii ca efect al aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile. Devine, astfel, posibil ca, în condiţii de individualizare diferită, să se ajungă la un tratament sancţionator identic, ceea ce înseamnă că beneficiază de aplicarea legii penale mai favorabile tocmai persoanele care au avut o atitudine greşită faţă de lege, iar persoanele care au avut o atitudine în consonanţă cu scopul procesului penal vor fi sancţionate în mod egal cu celelalte. Autorul excepţiei afirmă că art. 4 din Legea nr. 187/2012 încalcă, astfel, chiar autoritatea de lucru judecat, întrucât această instituţie nu trebuie înţeleasă în mod abstract, doar sub aspectul fizic al hotărârii definitive de condamnare, ci trebuie privită ca un tot unitar care înglobează toate elementele care au condus la pronunţarea acelei hotărâri, respectiv săvârşirea faptei, analiza probelor, individualizarea pedepsei etc.

20. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, autorul excepţiei Cătălin Iosef susţine că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi prevederile art. 7 referitor la egalitatea în faţa legii din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În acest sens, arată că, în cazul aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, în temeiul art. 6 alin. (1) din Codul penal, sancţiunea aplicată se reduce la maximul special prevăzut de legea nouă, în timp ce, potrivit art. 5 din Codul penal, pedeapsa stabilită în cazul aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei se situează, de principiu, sub maximul prevăzut de această lege. Aşadar, în condiţii identice sub aspectul vinovăţiei penale, pedepsele aplicate în raport cu legea penală mai favorabilă vor fi diferite, respectiv la nivelul maximului prevăzut de legea mai favorabilă - în cazul art. 6 din Codul penal, şi sub acest maxim - în cazul art. 5 din acelaşi cod. De asemenea, arată că, în cazul pedepsei amenzii, persoana condamnată definitiv beneficiază, ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile, potrivit art. 13 din Legea nr. 187/2012, de un tratament juridic mai avantajos decât în cazul pedepsei închisorii, deşi diferenţa dintre cele două categorii de pedepse principale nu este una de substanţă, acestea având aceleaşi trăsături esenţiale şi acelaşi scop şi îndeplinind aceleaşi funcţii.

21. Tribunalul Ilfov - Secţia penală, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Cătălin Iosef în Dosarul nr. 621/93/2014, apreciază că aceasta este neîntemeiată. În acest sens, arată că, prin raportare la art. 16 din Constituţie, egalitatea în faţa legii se păstrează pentru toţi condamnaţii judecaţi în mod definitiv până la data de 1 februarie 2014, toţi cei care sunt condamnaţi la pedepse mai mari decât maximul special prevăzut de legislaţia penală intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014 urmând să beneficieze de reducerea pedepselor până la noul maxim special, fără nicio discriminare.

22. Tribunalul Bacău - Secţia penală şi Tribunalul Ialomiţa - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 este neîntemeiată.

23. Tribunalul Ilfov - Secţia penală, în complet diferit, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Marius Locic şi Sorin Antohi în dosarele nr. 994/93/2014 şi nr. 489/93/2014*, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 este întemeiată. În acest sens, arată că legea penală mai favorabilă ar trebui să se aplice şi faptelor definitiv judecate, întrucât, până la epuizarea executării pedepsei, raportul de drept penal persistă sub forma unui raport juridic de tip execuţional penal. Restrângerea retroactivă, prin textul de lege criticat, a dispoziţiilor art. 15 din Codul penal din 1969 afectează principiul previzibilităţii şi dreptul la un proces echitabil, anulează procesul de individualizare a pedepsei definitive, încălcând, astfel, chiar autoritatea de lucru judecat, şi creează discriminare între persoane care au săvârşit acelaşi tip de infracţiune, dar cărora li s-a aplicat un tratament diferenţiat - întemeiat pe criterii privind comportamentul procesual, persoana inculpatului, recuperarea prejudiciului, existenţa unei cauze de diminuare a limitelor de pedeapsă etc. - în condiţiile în care tratamentul sancţionator va fi stabilit în mod diferit, respectiv, pentru unii ca efect al individualizării, iar pentru alţii ca efect obligatoriu al legii penale mai favorabile. Astfel, beneficiază de aplicarea legii penale mai favorabile tocmai persoanele care au avut o atitudine greşită faţă de lege, iar persoanele care au avut o atitudine în consonanţă cu scopul procesului penal vor fi sancţionate în mod egal cu celelalte.

24. Judecătoria Brăila - Secţia penală şi Tribunalul Galaţi - Secţia penală nu şi-au exprimat opinia asupra temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate.

25. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

26. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Face trimitere, în acest sens, la deciziile nr. 365/2014, nr. 385/2014 şi nr. 437/2014 ale Curţii Constituţionale.

27. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorului excepţiei prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

28. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

29. Potrivit Sentinţei penale nr. 265 din 2 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 621/93/2014 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal - Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu referire la art. 5 din Codul penal şi la art. 13 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, precum şi dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 12 din aceeaşi lege. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate reiese, însă, că autorul acesteia, Cătălin Iosef, critică, în realitate, numai dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012. Prin urmare, având în vedere şi celelalte acte de sesizare din cauza de faţă, Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012, care au următorul cuprins:

- Art. 6 alin. (1) din Codul penal: "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.";

- Art. 4 din Legea nr. 187/2012: "Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi."

30. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, precum şi ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 7 referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 21 referitor la nediscriminare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi ale art. 7 referitor la egalitatea în faţa legii din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

31. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 şi a constatat că, având în vedere importanţa principiilor autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi al separaţiei puterilor în stat, legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie (paragraful 41).

32. Tot prin Decizia nr. 365/2014 (paragrafele 43 şi 44), Curtea a constatat că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu contravin nici prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din perspectiva principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, principiu încorporat în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferenţe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109).

33. Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, prin Decizia nr. 365/2014 (paragrafele 45, 51 şi 52) Curtea a observat că autorii excepţiei deduc neconstituţionalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunţarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive. Analiza în cauză porneşte de la ipoteza că ambele categorii de persoane între care se realizează comparaţia de către autorii excepţiei sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică. Curtea a constatat, însă, că diferenţa rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancţiunile aplicate depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, situându-ne, astfel, în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât şi de art. 6 din Codul penal actual, pe când în cazul celei de-a două categorii, în care se găsesc şi autorii excepţiei, sancţiunile aplicate acestora nu depăşesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată, însă, în Codul penal actual. Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror pedeapsă definitivă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalităţii.

34. În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate sub imperiul acestei legi, şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziţii, prin Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situaţii identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că tratamentul juridic diferenţiat este justificat şi nu se poate vorbi despre existenţa unei discriminări (paragraful 36).

35. Referitor la critica potrivit căreia art. 4 din Legea nr. 187/2012 se referă doar la pedepsele aplicate potrivit Codului penal din 1969, astfel încât, pentru pedepsele aplicate potrivit unor legi speciale, interdicţia diminuării facultative a pedepsei nu mai subzistă, prin Decizia nr. 385/2014 (paragrafele 37 şi 38), Curtea a apreciat că autorii excepţiei pornesc de la premisa falsă ce determină un raţionament eronat. Astfel, examinarea dispoziţiilor criticate relevă faptul că acestea se referă la pedepse aplicate pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, iar nu la pedepse care au fost aplicate pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de dispoziţiile Codului penal din 1969. Aşadar, Curtea a reţinut că textul de lege criticat se referă la toate pedepsele aplicate printr-o hotărâre ce a rămas definitivă înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, indiferent dacă fapta penală era prevăzută de Codul penal din 1969 ori de o lege specială.

36. Cu privire la invocarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, autorii excepţiei se rezumă la a reda textul din Constituţie, fără a arăta, în mod concret, în ce constă contrarietatea dintre aceste prevederi constituţionale şi textul de lege criticat, astfel încât critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută. Curtea Constituţională nu se poate substitui autorilor excepţiei în formularea unor critici de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât prevederile constituţionale invocate nu susţin prin ele însele neconstituţionalitatea textului de lege criticat.

37. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii de lege, reţinând că cele statuate prin Decizia nr. 365/2014, precitată, se aplică mutatis mutandis (paragraful 20).

38. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

39. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea constată că nu pot fi reţinute nici criticile formulate cu privire la încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, respectiv a prevederilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

40. În fine, autorul excepţiei Cătălin Iosef invocă şi existenţa unei contradicţii între textele de lege criticate şi dispoziţiile art. 5 din Codul penal şi cele ale art. 13 din Legea nr. 187/2012. O asemenea critică nu poate fi nici ea reţinută, întrucât examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne.

41. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Iosef în Dosarul nr. 621/93/2014 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală, de Ioana Alina Gheorghe în Dosarul nr. 2.515/110/2014 al Tribunalului Bacău - Secţia penală, de Florica Gheorghe în Dosarul nr. 3.131/196/2014 al Judecătoriei Brăila - Secţia penală, de Costel Mîrza în Dosarul nr. 801/121/2014 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală, de Sorin Antohi în Dosarul nr. 489/93/2014* al Tribunalului Ilfov - Secţia penală, de Narcis Dănuţ Nicolau în Dosarul nr. 623/121/2014 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală, de Ion Mitea în Dosarul nr. 2.521/312/2014 al Tribunalului Ialomiţa - Secţia penală şi de Marius Locic în Dosarul nr. 994/93/2014 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secţia penală, Tribunalului Bacău - Secţia penală, Judecătoriei Brăila - Secţia penală, Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi Tribunalului Ialomiţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2014.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 123 din data de 17 februarie 2015