Document embed

DECIZIE nr. 531 din 5 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite

Valer Dorneanu	- preşedinte
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Claudia-Margareta Krupenschi	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, excepţie ridicată de P.F.A. Matei Florin în Dosarul nr. 8.286/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului nr. 498D/2016 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal răspunde, pentru partea Primăria Municipiului Bucureşti, avocat Mădălina Truşcă, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine, în acest sens, că nemulţumirea autorului excepţiei constă în lipsa unei căi de atac în cadrul procedurii specifice aprobării tacite, însă textele din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate în sprijinul pretinsei neconstituţionalităţi a textului de lege criticat, prevăd doar obligativitatea asigurării accesului liber la justiţie, nu şi a unui anumit număr de căi de atac. Totodată, principiul dublului grad de jurisdicţie, de asemenea invocat, este aplicabil exclusiv în materie penală. Or, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 prevede o procedură specială în scopul simplificării operaţiunilor administrative necesare obţinerii unor anumite tipuri de autorizaţii, această procedură fiind incompatibilă cu existenţa căilor de atac, care, în această materie, nu îşi găsesc eficienţa. Depune note scrise.

4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă Decizia nr. 1.074 din 13 decembrie 2012 sau Decizia nr. 1.009 din 14 iulie 2011, prin care Curtea a soluţionat excepţii de neconstituţionalitate cu acelaşi obiect şi solicită menţinerea acestei jurisprudenţe.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Sentinţa civilă nr. 2.091 din 4 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.286/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, excepţie ridicată de P.F.A. Matei Florin într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect constatarea aprobării tacite.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul de lege atacat instituie o îngrădire a dreptului la cel puţin o cale de atac împotriva unei hotărâri date în primă instanţă, având în vedere că sintagma "în condiţiile legii" cuprinsă în art. 129 din Constituţie, cu referire la exercitarea căilor de atac, nu poate semnifica inclusiv suprimarea acestora, ci doar posibilitatea reglementării prin lege a unor aspecte procedurale. Existenţa căilor de atac constituie tocmai o garanţie a drepturilor fundamentale ale părţilor, dar şi o garanţie a calităţii actului de justiţie, garanţii ce nu pot fi asigurate de un singur grad de jurisdicţie.

7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal arată că legiuitorul este suveran asupra reglementării modalităţilor şi procedurilor privind realizarea drepturilor justiţiabililor, iar stabilirea căilor de atac nu este de natură a atrage îngrădirea drepturilor conferite acestora. Ca atare, consideră că drepturile şi principiile constituţionale enumerate de autorul excepţiei nu sunt încălcate.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, menţionează, mai întâi, că procedura aprobării tacite are ca scop îmbunătăţirea mediului de afaceri în România prin înlăturarea barierelor administrative, responsabilizarea autorităţilor administraţiei publice în vederea respectării termenelor stabilite de lege pentru emiterea autorizaţiilor şi promovarea calităţii serviciilor publice prin simplificarea procedurilor administrative. Reglementarea menţionată a avut ca model proceduri similare din alte state europene, precum şi Recomandarea CE nr. 97/344 din 22 aprilie 1997 pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri şi simplificarea procedurilor pentru noile afaceri, în considerarea faptului că procedura aprobării tacite este privită ca o "bună practică" în relaţia dintre administraţia publică şi mediul de afaceri.

10. Prevederea legală supusă controlului de constituţionalitate nu încalcă normele constituţionale care consacră accesul liber la justiţie şi nici art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, acest ultim text convenţional nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac (Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003), accesul liber la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994).

11. În plus, se apreciază că posibilitatea oricărei persoane interesate de a se adresa instanţei de judecată competente potrivit legii pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime reprezintă consacrarea principiului constituţional al liberului acces la justiţie, instanţa judecătorească având numai posibilitatea constatării îndeplinirii sau neîndeplinirii prevederilor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţii prezente în şedinţa publică, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, prevederile art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 25 aprilie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 486/2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 22 noiembrie 2003, cu următorul conţinut: "Hotărârile se redactează în termen de 10 zile de la pronunţare şi sunt irevocabile."

15. Analizând, însă, criticile formulate de autorul excepţiei, Curtea constată că acestea vizează exclusiv caracterul "irevocabil" al hotărârii judecătoreşti. Curtea observă, în prealabil, că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din data de 30 mai 2012, "De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitivă»". Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în prezenta cauză, întrucât litigiul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a început la data de 9 martie 2015, ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010. Prin urmare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, în realitate, doar dispoziţiile art. 11 alin. (3) teza a doua din ordonanţa de urgenţă menţionată, referitoare la caracterul definitiv al hotărârilor pronunţate în condiţiile procedurii aprobării tacite.

16. În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 24 alin. (1), potrivit cărora dreptul la apărare este garantat, ale art. 124 alin. (2), care consacră principiul conform căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, ale art. 129 - Folosirea căilor de atac. De asemenea, prin raportare la normele fundamentale ale art. 11 alin. (1) şi (2), ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 148 alin. (2), autorul excepţiei invocă şi art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite au mai format obiectul controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici asemănătoare, relevante fiind, de pildă, Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005, Decizia nr. 1.031 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 22 septembrie 2009, Decizia nr. 1.009 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 687 din 28 septembrie 2011, sau Decizia nr. 1.074 din 13 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2013.

18. Respingând excepţia, Curtea, prin jurisprudenţa mai sus indicată, a reţinut, în esenţă, că prevederea legală criticată, potrivit căreia hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procedura aprobării tacite sunt definitive, nu încalcă prevederile Constituţiei şi nici pe cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare, în principal, la dreptul de acces la justiţie, invocate şi în prezenta cauză, având în vedere, pe de o parte, că Legea fundamentală nu cuprinde norme care să stabilească felul şi numărul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind doar, în art. 129, că acestea se exercită "în condiţiile legii"; pe de altă parte, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se referă la posibilitatea efectivă de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de convenţie (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157) şi, în consecinţă, "nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003). Or, în cazul procedurii aprobării tacite, persoana care se consideră vătămată de o autoritate a administraţiei publice, prin neemiterea unei autorizaţii prevăzute de art. 3 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, se poate adresa unei instanţe judecătoreşti pentru soluţionarea plângerii sale, fiind astfel îndeplinite fără echivoc cerinţele impuse de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

19. Totodată, Curtea a statuat de principiu în jurisprudenţa sa că accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac (în acest sens, a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

20. Prin Decizia nr. 1.074 din 13 decembrie 2012, precitată, Curtea a subliniat faptul că această concluzie, a constituţionalităţii art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 faţă de criticile formulate, nu intră în contradicţie nici cu jurisprudenţa prin care instanţa constituţională a constatat neconstituţionalitatea eliminării controlului judecătoresc al hotărârii pronunţate de judecătorie în materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, care reprezintă "acuzaţii în materie penală" în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012), nici cu cea prin care aceeaşi instanţă constituţională a reţinut că eliminarea oricărei căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate asupra fondului de către judecătorii în cauze al căror obiect îl constituie obligarea la plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv instituie în mod nejustificat un tratament juridic diferit în privinţa exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate asupra fondului cauzei, pentru aceleaşi categorii de litigii, şi anume cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani (Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012).

21. Curtea constată că argumentele reţinute prin deciziile mai sus indicate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

22. În plus, Curtea mai reţine că procedura de judecată prevăzută de ordonanţa de urgenţă criticată pentru constatarea aprobării tacite este una specială, ce derogă de la procedura specifică contenciosului administrativ, derogatorie, la rândul său, de la normele dreptului comun, respectiv Codul de procedură civilă. În acest sens, Curtea observă că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, prevede, la art. 20, recursul, ca şi cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă. Examinând dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, atât cele care precizează scopul actului normativ, cât şi cele de natură procedurală, Curtea reţine că această ordonanţă de urgenţă urmăreşte să soluţioneze cu celeritate acele situaţii ce nu şi-au găsit rezolvarea în conformitate cu prevederile actelor normative ce reglementează tipologia autorizaţiilor la care se poate aplica procedura aprobării tacite. Aşadar, în scopul soluţionării cu celeritate şi al simplificării procedurilor administrative în atare situaţii (când reclamantul a parcurs şi a respectat procedurile şi termenele administrative prevăzute de lege), legiuitorul a prevăzut termene scurte de soluţionare a cererii de constatare a aprobării tacite (30 de zile) sau de redactare a hotărârii (10 zile), a reglementat posibilitatea accesului direct la instanţă, pentru obţinerea documentului oficial prin care se permite desfăşurarea activităţii, prestarea serviciului sau exercitarea profesiei - art. 7 alin. (2) şi a înlăturat, de asemenea, posibilitatea exercitării vreunei căi de atac - art. 11 alin. (3) teza a doua. Scopul special al actului normativ criticat justifică, prin urmare, şi condiţiile de procedură speciale, specifice constatării aprobării tacite.

23. Totodată, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată prin textul criticat este determinată şi de tipul de acţiune promovată la instanţă, acesta fiind în constatarea, şi nu în realizarea unui drept. Astfel, acţiunea în constatare urmăreşte, în cazul de faţă, constatarea existenţei unui drept subiectiv al reclamantului faţă de pârât. De aceea, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa judecătorească sunt, şi acestea, prevăzute în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, la art. 11 alin. (1) şi (2), astfel: "(1) Dacă instanţa constată existenţa răspunsului autorităţii administraţiei publice sau, după caz, a notificării transmise potrivit art. 6 alin. (4), purtând data poştei de la locul de expediere a corespondenţei sau data la care solicitantul a luat cunoştinţă de răspuns, anterioare expirării termenului legal pentru emiterea autorizaţiei, respinge cererea reclamantului.

(2) În cazul în care instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă privind aprobarea tacită, pronunţă o hotărâre prin care obligă autoritatea administraţiei publice să elibereze documentul oficial prin care se permite solicitantului să desfăşoare o anumită activitate, să presteze un serviciu sau să exercite o profesie."

24. Soluţionarea acţiunii în constatare a aprobării tacite se face pe baza documentelor depuse de părţi, respectiv: din partea reclamantului, copia cererii de autorizare purtând numărul şi data înregistrării la autoritatea administraţiei publice pârâte, iar din partea pârâtului, răspunsul sau notificarea adresate solicitantului autorizaţiei, în termenele prevăzute de lege. Confruntând aceste documente cu normele legale incidente, instanţa de judecată constată o situaţie de drept, adică dacă au fost sau nu respectate termenele în care autoritatea publică avea obligaţia să răspundă reclamantului, fără a administra, ca în cazul altor tipuri de acţiuni judecătoreşti, un alt fel de probatoriu, deci fără a se pronunţa asupra unei situaţii de fapt. Astfel, instanţa va respinge cererea, dacă în cauză constată că autoritatea publică şi-a îndeplinit, în termenul legal, obligaţia de a-i răspunde sau a-l notifica pe solicitantul autorizaţiei; în caz contrar, când aceste termene sunt depăşite sau nu există niciun fel de răspuns sau notificare a autorităţii publice pârâte, instanţa judecătorească va admite cererea şi va obliga autoritatea să emită documentul oficial solicitat.

25. Potrivit art. 9 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, instanţa competentă a soluţiona această acţiune în constatare este tribunalul - secţia de contencios administrativ. O eventuală cale de atac ar fi fost de competenţa curţii de apel, care, reluând soluţionarea pe fond a cauzei, nu ar fi făcut nimic altceva în plus faţă de prima instanţă decât să confrunte, încă o dată, aceleaşi documente depuse de părţi, ajungând la una dintre soluţiile prevăzute de art. 11 alin. (1) şi (2) din ordonanţă. Or, un asemenea demers ar fi contrar însuşi scopului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, acela de a soluţiona cu celeritate cauza, finalitatea urmărită de reclamant fiind emiterea şi, respectiv, obţinerea actului administrativ vizat.

26. Pe de altă parte, Curtea mai reţine că, dacă în situaţia analizată este pe deplin justificată lipsa căii ordinare de atac, persoana interesată poate apela la căile extraordinare de atac, în condiţiile prevăzute de lege (recurs, revizuire şi contestaţie în anulare).

27. În sfârşit, Curtea constată că argumentele mai sus expuse nu vin în contradicţie nici cu cele reţinute în Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016, prin care Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este "definitivă" este neconstituţională. Aceasta întrucât, prin decizia amintită, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013), dacă această soluţie legislativă are un scop legitim şi este proporţională cu acel scop. Curtea a constatat încălcarea art. 21 din Constituţie, stabilind, pentru motivele acolo arătate, circumstanţiate cauzei respective, că măsura reglementată nu are un caracter necesar şi nu respectă cerinţa proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit de legiuitor, din perspectiva relaţiei existente între interesul general şi cel individual (paragrafele 31-39 din decizia precitată). Or, astfel cum s-a arătat la pct. 22-25 din prezenta decizie, măsura reglementată la art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, referitoare la caracterul definitiv al hotărârii judecătoreşti, îşi găseşte pe deplin justificarea şi nu este de natură să afecteze justul echilibru între interesul individual şi cel general. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de P.F.A. Matei Florin în Dosarul nr. 8.286/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 11 alin. (3) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite sunt constituţionale, în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 iulie 2016.

-****-

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 681 din data de 2 septembrie 2016