Document embed

HOTĂRÂRE din 3 decembrie 2013 în Cauza Vararu împotriva României

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

Strasbourg

(Cererea nr. 35.842/05)

DEFINITIVĂ

3 martie 2014

Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Vararu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 noiembrie 2013,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 35.842/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Diodor Neculai Vararu (reclamantul), a sesizat Curtea la 28 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul a fost reprezentat de M. Smău, avocat în Iaşi. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul s-a plâns de nerespectarea dreptului său la un proces echitabil ca urmare a faptului că a fost condamnat pentru ultraj fără ca cele 3 instanţe care s-au pronunţat în cauză să fi audiat martorii acuzării sau partea vătămată.

4. La 7 ianuarie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Hârlău, judeţul Iaşi.

6. La 19 iulie 2002, reclamantul a fost interpelat de către o patrulă formată din 2 agenţi de Poliţie în timp ce consuma o bere alături de o altă persoană, în autoturismul propriu, parcat în faţa imobilului unde locuia. Agenţii de Poliţie i-au cerut să prezinte actele de identitate, precum şi documentele autoturismului. În timpul controlului, reclamantul l-a insultat şi bruscat pe agentul de Poliţie A.C., dându-i o palmă, şi încercând să părăsească locul incidentului. Agenţii de Poliţie au scos atunci cătuşele. În acel moment, reclamantul s-a calmat şi a prezentat documentele cerute, pe care anterior le declarase pierdute.

7. Prin rechizitoriul parchetului din 4 noiembrie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Judecătoriei Iaşi pentru conducere pe drumurile publice fără permis de conducere, fals în declaraţii şi ultraj asupra unui agent de Poliţie. Procurorul care a instrumentat cauza a susţinut în rechizitoriu că, la 18 septembrie 2001, reclamantul a declarat în mod fals că pierduse permisul de conducere pentru a nu-i fi reţinut sau anulat şi că, ulterior, a condus autoturismul propriu pe drumurile publice folosindu-se de actul pretins pierdut până la 19 iulie 2002, când a fost controlat de agenţii de Poliţie.

8. Procurorul a arătat că acuzaţia de ultraj era susţinută de mărturiile a 5 persoane care au declarat, în faţa agentului de Poliţie însărcinat cu ancheta şi ulterior în faţa sa, că l-au văzut pe reclamant înjurându-l şi lovindu-l pe agentul de Poliţie A.C. la data de 19 iulie 2002. Reclamantul nu a fost prezent la momentul audierii acestor martori.

9. Toate declaraţiile consemnate la Poliţie au descris aceeaşi situaţie de fapt şi prezentau acelaşi scris, cu excepţia ultimului paragraf care, conform susţinerilor reclamantului, era diferit din punctul de vedere al scrisului de la o declaraţie la alta şi indica faptul că persoana care le-a întocmit citise cuvânt cu cuvânt ceea ce era scris mai sus.

10. Audiat de procuror, reclamantul a negat că l-ar fi înjurat sau agresat pe agentul de Poliţie A.C. în timpul incidentului din 19 iulie 2002. Doi martori au confirmat în faţa procurorului versiunea faptelor prezentată de reclamant.

11. Judecătoria Iaşi, sesizată pentru a se pronunţa asupra temeiniciei acuzaţiilor formulate de parchet, a citat toţi martorii menţionaţi de procuror în rechizitoriu. S-au prezentat numai 2 dintre ei, care au declarat că nu l-au văzut pe reclamant înjurându-l sau agresându-l pe poliţist, confirmând astfel depoziţiile date în faţa parchetului.

12. Instanţa, care a amânat succesiv cauza în încercarea de a asculta martorii acuzării, a emis pe numele acestora mandate de aducere şi a dispus amendarea. Deşi legal citaţi, martorii respectivi nu s-au prezentat la şedinţele de judecată. Agenţii însărcinaţi cu executarea acestor mandate au întocmit procese-verbale indicând că s-au deplasat la domiciliul martorilor respectivi, dar nu i-au găsit. S-a precizat că 2 dintre aceştia îşi schimbaseră domiciliul, iar noua adresă era necunoscută. Instanţa a solicitat informaţii la serviciul de stare civilă Iaşi, dar şi acest demers a rămas fără rezultat.

Având în vedere procesele-verbale întocmite de agenţii însărcinaţi cu găsirea martorilor, instanţa a concluzionat că audierea acestor martori era imposibilă şi a dispus citirea, în şedinţă publică, a declaraţiilor acestora date în timpul anchetei.

13. Avocatul reclamantului a pledat pentru achitare, apreciind că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj.

14. Prin hotărârea din 23 octombrie 2003, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la 2 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care acesta fusese trimis în judecată. S-a considerat, în special, că infracţiunea de ultraj, pentru care reclamantului i-a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, a fost probată prin declaraţiile martorilor acuzării consemnate în faza de urmărire penală, declaraţii care atestau, în opinia instanţei, că versiunea faptelor susţinută de reclamant nu era veridică.

15. Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii, solicitând, în special, ca tribunalul să audieze martorii acuzării, agentul de Poliţie A.C. - în calitatea sa de parte vătămată -, precum şi agentul de Poliţie care îl însoţea la 19 iulie 2002, care nu a fost ascultat de prima instanţă. Reclamantul a precizat că era necesar ca toţi martorii acuzării să fie ascultaţi de instanţă ţinând seama că toate declaraţiile acestora fuseseră scrise în realitate de agentul de Poliţie A.C., care nu putea avea o poziţie neutră având un interes în cauză.

16. La 4 aprilie 2004, tribunalul a respins aceste cereri, considerându-le neconcludente. A reamintit că prima instanţă citase deja martorii parchetului, iar aceştia nu au putut fi găsiţi.

17. Prin hotărârea din 22 februarie 2005, tribunalul a confirmat temeinicia sentinţei judecătoriei. S-a reţinut că imposibilitatea de a asculta martorii acuzării de către prima instanţă nu a influenţat valoarea declaraţiilor lor ca elemente de probă ţinând seama de măsurile care fuseseră luate, fără succes, în scopul prezentării acestora la şedinţele de judecată.

18. Prin hotărârea definitivă din 13 septembrie 2005, Curtea de Apel Iaşi a confirmat temeinicia hotărârilor primei instanţe şi a celei de apel prin raportare la elementele de probă pe care aceste instanţe le-au avut la dispoziţia lor.

II. Dreptul intern relevant

19. Art. 63 din Codul de procedură penală nu atribuie nicio valoare probatorie deosebită elementelor de probă administrate în cursul urmăririi penale. Instanţele apreciază liber valoarea fiecăruia dintre elementele de probă în funcţie de convingerea lor intimă şi de conştiinţa lor, în lumina tuturor probelor de la dosar.

20. Art. 75, 77 şi 326 din Codul de procedură penală stabilesc procedura pentru ascultarea părţii vătămate.

21. Art. 86 şi art. 327 din Codul de procedură penală prevăd că instanţa procedează la ascultarea martorilor după ce îl ascultă pe inculpat şi pe celelalte părţi. Fiecărui martor i se cere să spună tot ce ştie despre faptele care fac obiectul cauzei, apoi preşedintele şi ceilalţi membri ai completului de judecată, urmaţi de procuror, pot să îi adreseze întrebări. Atunci când nu mai au întrebări să îi adreseze, partea care a propus să fie ascultat şi toţi ceilalţi participanţi la procedură pot, la rândul lor, să îi adreseze întrebări.

Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea în şedinţă publică a depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie

22. Invocând art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie, reclamantul susţine nerespectarea dreptului său la un proces echitabil ca urmare a faptului că a fost condamnat pentru ultraj în baza declaraţiilor martorilor acuzării consemnate în faza de urmărire penală, fără să i se ofere posibilitatea de a le contesta sau de a interoga autorii la momentul audierii acestora sau ulterior.

Art. 6 § 1 este redactat după cum urmează în părţile sale relevante:

"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (...)

3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]

d) să întrebe sau să solicite ascultarea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi ascultarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; [...]"

A. Cu privire la admisibilitate

23. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

24. Reclamantul a insistat asupra faptului că audierea de către instanţe a martorilor acuzării era esenţială pentru a-i permite să le adreseze întrebări menite să permită aprecierea temeiniciei acuzaţiilor formulate împotriva sa. Acesta se întreabă cum este posibil ca aceiaşi martori să fie găsiţi de autorităţi pentru a fi audiaţi de procuror, dar ulterior, în cadrul fazei contradictorii a procesului, aceştia să devină de negăsit.

25. Reclamantul a mai susţinut că depoziţiile în litigiu au fost determinante pentru condamnarea sa şi consideră că celelalte probe aflate la dosar nu ar fi avut relevanţă asupra acuzaţiei de ultraj.

26. Guvernul subliniază că, deşi instanţele nu au ascultat în mod direct cea mai mare parte a martorilor acuzării, acestea au respectat dispoziţiile legale în vigoare privind citarea şi posibilitatea, cu titlu secundar, de a lua în considerare depoziţiile lor consemnate în faza de urmărire penală, prin intermediul citirii acestora în şedinţă publică.

27. Guvernul reaminteşte că martorii respectivi au fost audiaţi de poliţie şi ulterior de procuror şi şi-au menţinut constant depoziţiile. De asemenea, judecătoria a amânat cauza de mai multe ori în încercarea de a asculta martorii. Guvernul observă că dreptul intern nu impune prezenţa învinuitului şi a avocatului acestuia la audierile martorilor în faza de urmărire penală.

28. În cele din urmă, consideră că declaraţiile martorilor nu au fost esenţiale sau determinante în cauză, iar condamnarea reclamantului s-a întemeiat pe un ansamblu de probe concordante.

2. Motivarea Curţii

a) Principii generale

29. Întrucât cerinţele art. 6 § 3 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 § 1, Curtea va examina cererea din perspectiva acestor două texte coroborate (Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II şi Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, pct. 54, 25 martie 2008).

30. Cu titlu introductiv, Curtea reaminteşte că nu îi revine sarcina de a acţiona asemenea unei instanţe de gradul patru de jurisdicţie, de a aprecia legalitatea probelor în temeiul dreptului intern al statelor părţi la Convenţie şi de a se pronunţa cu privire la vinovăţia reclamanţilor. În fapt, deşi Convenţia garantează prin art. 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează şi admisibilitatea probelor ca atare, aspect reglementat, în primul rând, de dreptul intern [a se vedea, între multe altele, Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22.978/05, pct. 162, CEDO 2010].

31. Pentru a stabili dacă procesul a fost echitabil, Curtea ia în considerare procedura în ansamblul său şi verifică respectarea nu numai a dreptului la apărare, ci şi a interesului public şi al victimelor ca autorii infracţiunii să fie trimişi corespunzător în judecată şi, dacă este necesar, respectarea drepturilor martorilor. Art. 6 § 3 lit. d) consacră, în special, principiul conform căruia, până la stabilirea vinovăţiei, toate probele acuzării trebuie să fie prezentate în principiu în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu nu se aplică fără excepţii, acestea putând fi acceptate doar sub rezerva dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată şi suficientă de a contesta mărturiile în acuzare şi de ai interoga pe autorii acestora, la momentul audierii acestora sau ulterior (Luca împotriva Italiei, nr. 33.354/96, pct. 39, CEDO 2001-II, şi Solakov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 47.023/99, pct. 57, CEDO 2001-X).

32. Curtea a precizat, în Cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 26.766/05 şi 22.228/06, CEDO 2011], criteriile de apreciere a cererilor formulate în temeiul art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce priveşte absenţa martorilor la şedinţa de judecată. S-a considerat că era necesar ca acest tip de cerere să fie supus unei examinări ţinând seama de 3 criterii.

33. În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă imposibilitatea apărării de a interoga sau de a obţine ascultarea unui martor al acuzării este justificată de un motiv serios. În continuare, în cazul în care absenţa ascultării martorilor este justificată de un motiv serios, depoziţiile martorilor absenţi nu trebuie să constituie, în principiu, unica probă a acuzării sau proba decisivă. Cu toate acestea, admiterea cu titlu de probă a depoziţiei unui martor pe care apărarea nu a avut ocazia să îl interogheze şi care constituie unica probă sau proba decisivă a acuzării nu implică automat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie: procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblul său în cazul în care există elemente care compensează suficient inconvenientele privind admiterea unei astfel de probe, pentru a permite o apreciere corectă şi echitabilă a credibilităţii acesteia (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 146-147).

34. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă aceste 3 condiţii au fost respectate în speţă.

b) Aplicarea acestor principii în speţă

(i) Imposibilitatea apărării de a interoga martorii era justificată de un motiv serios?

35. Curtea reţine, pentru început, că martorii au fost audiaţi de organele de poliţie şi ulterior de procuror în faza de urmărire penală fără ca reclamantul sau avocatul acestuia să fie prezenţi.

36. Curtea reaminteşte că imposibilitatea localizării unui martor poate constitui, în anumite condiţii, un fapt justificativ care autorizează admiterea depoziţiilor sale în proces, chiar dacă apărarea nu a putut să îl interogheze în niciun stadiu al procedurii (Rachdad împotriva Franţei, nr. 71.846/01, pct. 24, 13 noiembrie 2003, şi Zentar împotriva Franţei, nr. 17.902/02, pct. 26, 13 aprilie 2006). Totuşi, pentru ca această justificare să fie valabilă, autorităţile trebuie să adopte măsuri pozitive pentru a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării; acestea trebuie, în special, să caute activ aceşti martori (Rachdad, citată anterior, pct. 24).

37. În prezenta cauză, Curtea observă că, deşi judecătoria a depus eforturi, majoritatea martorilor nu s-a prezentat, în ciuda numeroaselor amânări, mandatelor de aducere, amenzilor aplicate sau demersurilor pe lângă autorităţi pentru identificarea noilor adrese (supra, pct. 12).

38. Cu toate acestea, sesizat cu apelul reclamantului, care solicita în mod expres audierea părţii vătămate şi a celorlalţi martori, tribunalul nu a iniţiat niciun demers în vederea ascultării acestor persoane. S-a limitat să observe că prima instanţă nu a reuşit să localizeze martorii respectivi. Având în vedere că tribunalul avea deplină competenţă să examineze faptele cauzei, să aprecieze probele şi să stabilească vinovăţia reclamantului, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să primească un răspuns mai adecvat şi suficient motivat la solicitările sale de administrare de probe.

(ii) Care a fost importanţa depoziţiilor în litigiu pentru condamnarea reclamantului?

39. În continuare, Curtea trebuie să stabilească importanţa pe care au avut-o declaraţiile martorilor în faza de urmărire penală asupra verdictului de vinovăţie în cazul reclamantului şi, în special, să examineze dacă aceste depoziţii au constituit proba unică sau decisivă (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 131). În această privinţă, nu este suficient să se ţină seama de ansamblul probelor examinate de instanţe, trebuie să se analizeze care sunt probele pe care se bazează efectiv condamnarea (Tseber împotriva Republici Cehe, nr. 46.203/08, pct. 54, 22 noiembrie 2012).

40. În cauză, Curtea reţine că cele 5 declaraţii în litigiu confirmă versiunea agentului de poliţie A.C., conform căruia reclamantul a săvârşit infracţiunea de ultraj (supra, pct. 8). Ceilalţi 2 martori, care sau prezentat în faţa parchetului şi în faţa instanţei, nu au susţinut această variantă (supra, pct. 10 şi 11). Curtea concluzionează că, în ciuda susţinerilor Guvernului, cele 5 declaraţii date în faza de urmărire penală au reprezentat singurele argumente care au justificat condamnarea reclamantului pentru ultraj (supra, pct. 14).

41. Instanţa de apel şi cea de recurs nu au făcut altceva decât să confirme hotărârea primei instanţe.

42. În aceste condiţii, este indubitabil faptul că declaraţiile date în faza de urmărire penală au jucat un rol decisiv în condamnarea reclamantului pentru ultraj.

43. Aşadar, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au adoptat măsuri suficiente pentru a contrabalansa dificultăţile cauzate apărării.

(iii) Au existat garanţii procedurale suficiente pentru a contrabalansa inconvenientele cauzate de admiterea depoziţiilor în litigiu?

44. Trebuie reamintit faptul că, în fiecare cauză în care se pune problema echităţii procedurii în raport cu o depoziţie a unui martor absent, trebuie să se stabilească, printr-o examinare cât mai riguroasă, dacă există elemente care pot să compenseze suficient dificultăţile cauzate apărării prin admiterea acesteia, în special garanţii procedurale solide, care permit o apreciere corectă şi echitabilă a credibilităţii unei astfel de probe. Examinarea acestei chestiuni permite să se verifice dacă depoziţia martorului absent este suficient de credibilă, ţinând seama de importanţa acesteia în cauză (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 147 şi 161).

45. În prezenta cauză, martorii au fost audiaţi în faţa organelor de poliţie şi în faţa procurorului, dar nu au compărut în faţa instanţei. Aşadar, nici instanţele, nici reclamantul nu au putut să îi asculte în timpul interogatoriului pentru a le aprecia credibilitatea şi valoarea probantă a depoziţiilor lor (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 161-163). Curtea reţine că există un dubiu cu privire la modul în care aceste declaraţii au fost date, cel puţin în faţa organelor de poliţie. În special, observă că toate cele 5 declaraţii au fost scrise de aceeaşi persoană, iar din conţinutul acestora a reieşit că martorii le-au citit şi semnat la final (supra, pct. 9). Susţinerile reclamantului, conform cărora depoziţiile au fost scrise de către agentul de poliţie A.C., parte implicată în cauză, nu au fost verificate de către instanţe (supra, pct. 15).

46. În ciuda obiecţiilor reclamantului, instanţele interne l-au condamnat în baza acestor probe, fără a le verifica prin raportare la declaraţiile martorilor care infirmau teza unui comportament ofensator al reclamantului faţă de agentul de poliţie.

47. Instanţele interne nu au explicat nici modalitatea în care au evaluat credibilitatea mărturiilor contestate în măsura în care acestea erau singurele probe ce l-ar fi încriminat pe reclamant (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 165).

(iv) Concluziile Curţii

48. Având în vedere cele de mai sus şi caracterul determinant al declaraţiilor date în cursul urmăririi penale, în absenţa din dosar a altor mijloace de probă solide cu care acestea să se coroboreze, Curtea trage concluzia că instanţele interne nu au apreciat în mod corect şi echitabil credibilitatea probelor. Curtea consideră că dreptul la apărare al reclamantului a suferit astfel o limitare incompatibilă cu cerinţele unui proces echitabil.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie coroborat cu art. 6 § 3 lit. d).

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

49. Art. 41 din Convenţie prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

50. Reclamantul susţine că a suferit un prejudiciu material de 48.000 euro (EUR) corespunzător pierderii salariului său în urma condamnării definitive. Acesta solicită, de asemenea, 250.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.

51. Guvernul subliniază că aceste sume sunt excesive şi legătura de cauzalitate dintre pretinsele încălcări şi prejudiciul invocat nu a fost dovedită. De asemenea, consideră că hotărârea Curţii ar putea constitui o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins suferit de reclamant.

52. Curtea nu consideră că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere. În schimb, consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 2.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

53. Reclamantul solicită, de asemenea, 2.000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne, reprezentând în special onorariile avocaţilor. Acesta prezintă facturi justificative pentru plăţi către avocatul său în faţa Curţii şi către unul dintre avocaţii care l-au reprezentat în procedura internă, precum şi către alţi 2 avocaţi cărora reclamantul nu le-a dat mandat de reprezentare în faţa Curţii.

54. Guvernul contestă aceste pretenţii.

55. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului lor. În speţă şi ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 750 EUR pentru toate cheltuielile.

C. Dobânzi moratorii

56. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie;

3. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i)2.500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii)750 EUR (şapte sute cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

-****-

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 decembrie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.

PREŞEDINTE

JOSEP CASADEVALL

Grefier-adjunct,

Marialena Tsirli

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 442 din data de 17 iunie 2014