Document embed

DECIZIE nr. 740 din 3 noiembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în Dosarul nr. 8.016/63/2014/a38 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 615D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţii Stelu Alin Teacă. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 616D/2015 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în Dosarul nr. 8.016/63/2014/a39 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

4. La apelul nominal se constată lipsa părţii Daniel Ionescu. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 616D/2015 la Dosarul nr. 615D/2015.

6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 616D/2015 la Dosarul nr. 615 D/2015, care este primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că, potrivit prevederilor art. 222 alin. (9) şi art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsura arestului la domiciliu şi măsura arestării preventive pot fi dispuse în cursul urmăririi penale, fiecare, pentru o durată maximă de 180 de zile. Se mai arată că Legea fundamentală prevede în cuprinsul art. 23 alin. (5) că, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă nu poate depăşi 180 de zile, dar că aceasta a fost revizuită în anul 2003, când singura măsură preventivă privativă de libertate reglementată în Codul de procedură penală era arestarea preventivă. Se conchide că dispoziţia constituţională de la art. 23 alin. (5), menţionând expressis verbis arestarea preventivă, avea în vedere, de fapt, măsurile privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. Se arată că, interpretând dispoziţia constituţională anterior referită în contextul evoluţiei legislative, prin care măsură preventivă privativă de libertate a devenit şi arestul la domiciliu alături de arestarea preventivă, dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Constituţie trebuie interpretate în sensul că, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate nu pot depăşi 180 de zile. Se susţine că, în aceste condiţii, dispoziţiile Codului de procedură penală, care prevăd pentru fiecare dintre cele două măsuri preventive privative de libertate câte 180 de zile, în cauzele în care sunt dispuse ambele măsuri analizate, trebuie interpretate în sensul în care durata celor două măsuri, în cursul urmăririi penale, nu poate depăşi 180 de zile. Se arată că dispoziţiile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca durata privării de libertate în cursul urmăririi penale să fie mai mare de 180 de zile.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin încheierile nr. 66 şi nr. 67 din 23 martie 2015, pronunţate în dosarele 'nr. 8.016/63/2014/a38 şi nr. 8.016/63/2014/a39, Tribunalul Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cauze având ca obiect soluţionarea unor propuneri de prelungire a măsurii arestului la domiciliu.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, prin raportare la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 650 din 11 noiembrie 2014, textul criticat face ca, în cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive să depăşească perioada maximă de 180 de zile prevăzută la art. 23 alin. (5) din Constituţie. Se observă că, prin decizia anterior referită, instanţa de contencios constituţional a asimilat măsura arestului la domiciliu cu cea a arestării preventive, din perspectiva naturii şi a substanţei acesteia, ambele presupunând o privare de libertate. Se arată că, de altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la dispoziţiile art. 5 referitor la dreptul la libertate şi la siguranţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale că privarea de libertate poate lua forme diferite şi că locul executării măsurii nu trebuie să fie neapărat o instituţie de detenţie, în sens clasic. Se susţine că interpretarea stricto sensu a dispoziţiilor art. 23 alin. (5) din Constituţie, interpretarea potrivit căreia acestea ar avea în vedere doar arestarea preventivă, duce la posibilitatea organelor judiciare de a restrânge libertatea individuală pentru perioade lungi de timp, a căror întindere să nu poată fi determinată. Se arată că şi dispoziţiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal plasează măsura arestului la domiciliu, datorită gravităţii sale, alături de măsura arestului preventiv Pentru aceste argumente, se susţine că voinţa legiuitorului constituţional a fost aceea de a include în perioada maximă de 180 de zile, prevăzută la art. 23 alin. (5) din Constituţie, şi intervalele de timp în care persoana vizată este supusă şi altor măsuri decât cea a arestării preventive, ce au ca efect restrângerea libertăţii individuale.

10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale."

14. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (5) referitor la libertatea individuală.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 222 din Codul de procedură penală. S-a reţinut, în acest sens, că acestea nu reglementează nici termenele pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu şi nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă şi că ele sunt neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune această măsură pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, deficienţa de reglementare constatată prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015 a fost remediată, motiv pentru care dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură penală, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat prin decizie, au fost menţinute în fondul activ al legislaţiei.

16. Curtea reţine că arestul la domiciliu a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. Reglementarea acestei măsuri preventive se regăseşte la art. 218-222 din secţiunea a 5-a a capitolului I al titlului V al părţii generale a Codului de procedură penală. Potrivit art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 din acest cod, articol ce reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, şi dacă luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, prevăzute la art. 202 alin. (1), respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Conform art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungit, potrivit alin. (2) al art. 222, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile şi putând fi dispusă numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi. Potrivit art. 222 alin. (9) din Codul de procedură penală, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

17. Termenele anterior analizate sunt reglementate, în mod similar, în cuprinsul secţiunii a 6-a a capitolului I - Măsurile preventive al titlului V - Măsuri preventive şi alte măsuri procesuale din partea generală a Codului de procedură penală, secţiune ce reglementează, printre altele, condiţiile şi cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive (art. 223 din Codul de procedură penală) şi durata acestei măsuri [art. 226 alin. (2) şi art. 236 din Codul de procedură penală]. Potrivit art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 30 de zile, iar, conform art. 236 alin. (2) din Codul de procedură penală, prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile, aceasta poate fi prelungită de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.

18. Curtea constată că, spre deosebire de durata maximă a arestului la domiciliu, care este reglementată doar în cuprinsul art. 222 din Codul de procedură penală, durata maximă a arestării preventive este prevăzută atât prin dispoziţiile art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală, cât şi prin prevederile art. 23 alin. (5) din Constituţie. Potrivit acestei norme constituţionale, în cursul urmăririi penale, durata totală a arestării preventive nu poate să depăşească un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. Curtea reţine, astfel, că, spre deosebire de arestarea preventivă, arestul la domiciliu nu beneficiază de o consacrare constituţională, durata maximă a acestuia nefiind prevăzută, prin urmare, în cuprinsul Legii fundamentale. De altfel, având în vedere momentul introducerii acestei măsuri în legislaţia procesual penală românească, legiuitorul constituant nu ar fi putut face trimitere la ea, întrucât era inexistentă la data revizuirii Constituţiei, din anul 2003, singura măsură preventivă privativă de libertate, în afara reţinerii, fiind, la acel moment, arestarea preventivă.

19. În continuarea raţionamentului său, Curtea constată că, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, referitor la măsurile preventive, a reţinut că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, că ele vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului şi că au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare. Totodată, prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, paragraful 20, Curtea a reţinut că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanţei, efectelor, manierei de executare şi a intensităţii, a condiţiilor şi cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferenţă majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei. Prin aceeaşi decizie, paragraful 22, s-a statuat că arestul la domiciliu reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 221 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 221 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală], dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii [art. 221 alin. (6) din Codul de procedură penală], reglementate în art. 25, 26, 32 şi, respectiv, art. 41 din Constituţie.

20. De asemenea, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 20-22, Curtea a constatat că, potrivit art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Astfel, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Prin urmare, Curtea a constatat că, din perspectiva naturii/substanţei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv. În ceea ce priveşte durata măsurii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 222 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. Astfel, şi din perspectiva duratei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv, în continuare, Curtea a reţinut că ceea ce diferenţiază în mod esenţial o privare de libertate de o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie este intensitatea măsurii dispuse şi modul în care aceasta este dusă la îndeplinire Spre deosebire de măsura arestului preventiv, care determină plasarea persoanei în cauză într-un centru de arestare preventivă, fiind izolat şi supus unei supravegheri permanente, măsura arestului la domiciliu are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezenţa propriei familii. Cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă s-a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate. S-a constatat, totodată (paragraful 25), că, de altfel, chiar legiuitorul român, în art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, se referă la măsura arestului la domiciliu ca fiind o măsură privativă de libertate. Prin aceeaşi decizie (paragraful 28), Curtea a statuat că eventuala diferenţă de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locaţii privative de libertate nu este o condiţie a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite în acest sens.

21. De menţionat este şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22 din 12 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 4 mai 2010, pronunţată într-un recurs în interesul legii, conform căreia durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, este o măsură preventivă privativă de libertate.

22. De asemenea, în ceea ce priveşte similitudinea celor două măsuri preventive analizate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a stabilit că măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens sunt: Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei, paragraful 17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 63, Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei, paragraful 64; Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei, paragraful 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei, paragraful 238.

23. Curtea reţine că, prin Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei (paragrafele 93 şi 95), instanţa de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane.

24. De asemenea, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 64, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a contestat argumentul Guvernului conform căruia, pe durata arestului la domiciliu al reclamantului şi a spitalizării sale, condiţiile create erau mai bune decât cele din închisoare. Totuşi, instanţa europeană a reamintit că art. 5 din Convenţie nu reglementează condiţiile privării de libertate. De fapt, noţiunile de "grad" şi "intensitate", ce figurează în jurisprudenţa organelor Convenţiei ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art. 5 din Convenţie, vizează exclusiv nivelul restricţiilor legate de libertatea de deplasare, şi nu diferenţa de confort sau regim intern în diferitele locaţii privative de libertate.

25. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit Recomandării nr. R (80) 11 a Comitetului de miniştri către statele membre privind detenţia provizorie, adoptată de către Comitetul de miniştri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenţiei, statele membre trebuie să se asigure că legislaţia şi practica lor în cazuri care implică detenţiunea în aşteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care şi cel statuat la art. II pct. 13 potrivit căruia "durata detenţiei provizorii nu trebuie să depăşească limitele care rezultă din obiectivele fixate de principiul 3, şi detenţia provizorie trebuie să înceteze în cazul în care durata sa ar fi disproporţionată în raport cu pedeapsa susceptibilă a fi impusă în cazul condamnării", având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că "din motive umanitare şi sociale este de dorit reducerea aplicării detenţiei provizorii la minimul compatibil cu interesele justiţiei".

26. Având în vedere argumentele mai sus invocate, Curtea constată că măsura arestului la domiciliu este similară arestări preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identităţii cauzelor şi condiţiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse şi al modului similar de dispunere şi prelungire a lor. Curtea reţine, totodată, lipsa importanţei locului şi a condiţiilor în care cele două măsuri preventive sunt executate, din perspectiva posibilităţii asimilării acestora.

27. Prin urmare, Curtea constată că art. 23 alin. (5) din Constituţie face referire doar la durata maximă a arestări preventive, fapt pe deplin justificat din perspectivă cronologică, având în vedere că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată, prin dispoziţiile Legii nr. 135/2010, la o dată ulterioară revizuirii Constituţiei şi că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de liberate, în afara reţinerii, era arestarea preventivă. Curtea reţine, însă, că norma constituţională analizată trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliu. Această concluzie se impune, având în vedere similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii şi a substanţei acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituţională, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa mai sus invocată. În concluzie, Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepţia reţinerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiaşi art. 23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depăşească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigenţele normei constituţionale prevăzute la art. 23 alin. (5).

28. Astfel, Curtea conchide că, prin prisma acestei interpretări, prevederile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispuse prin măsura arestului la domiciliu pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt neconstituţionale.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, din oficiu, în dosarele nr. 8.016/63/2014/a38 şi nr. 8.016/63/2014/a39 ale Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 noiembrie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 927 din data de 15 decembrie 2015