Document embed

DECIZIE nr. 535 din 14 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi alin. (17) şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskas Valentin Zoltan	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Mihaela Ionescu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Alexandru Rădulescu în Dosarul nr. 11.755/236/2014 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 406D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 416D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16), în ceea ce priveşte sintagma "doar la solicitarea instanţei, în acest caz", şi alin. (17), cât priveşte sintagma "nu", şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 653/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secţia penală.

4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea.

6. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiilor de neconstituţionalitate, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 416D/2015 la Dosarul nr. 406D/2015, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Cât priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi alin. (17) din Legea nr. 254/2013, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 14 mai 2015, arătând că nu au fost formulate motive noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii. De asemenea, apreciază că argumentele deciziei precitate sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013, de vreme ce acestea reprezintă o normă de trimitere. Consideră că dispoziţiile criticate nu încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autor, dreptul la apărare fiind, de asemenea, respectat, de vreme ce soluţionarea contestaţiei se face cu citarea părţilor, acestea putând formula concluzii, depune memorii şi având posibilitatea de a-şi angaja un apărător. De altfel, arată că faza procesuală a executării unei condamnări definitive nu este supusă aceloraşi rigori aplicabile fazei procesuale de soluţionare a cauzei pe fond.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin Încheierea din 10 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 11.755/236/2014, Judecătoria Giurgiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Rădulescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate, în temeiul art. 56 alin. (9) din Legea nr. 254/2013, împotriva Încheierii nr. 951 din 2 iulie 2014 pronunţate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Giurgiu.

9. Prin Încheierea din 26 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 653/55/2015, Judecătoria Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16), în ceea ce priveşte sintagma "doar la solicitarea instanţei, în acest caz", şi alin. (17), cât priveşte sintagma "nu", şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepţia a fost ridicată de Faur Nistor Isai într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate, în temeiul art. 56 din Legea nr. 254/2013, împotriva Încheierii nr. 5 din 6 ianuarie 2015 pronunţate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Arad.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinută în încheierea de sesizare din Dosarul Curţii Constituţional nr. 406D/2015, autorul susţine, în esenţă, faptul că prevederile criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv şi interzicerea discriminării, de vreme ce contradictorialitatea nu poate fi respectată în lipsa contestatorilor, pe cale de consecinţă, fiind încălcat şi dreptul la apărare al acestora. În plus, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 416D/2015, autorul susţine că prevederile criticate sunt contrare dispoziţiilor art. 1 privind obligaţia de a respecta drepturile omului, art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi art. 14 privind interzicerea discriminării, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie, întrucât încalcă egalitatea de arme, componentă a dreptului la un proces echitabil, şi egalitatea în faţa legii. Arată că reprezentanţii Ministerului Public şi al penitenciarului pot fi prezenţi în instanţă pentru a-şi susţine punctele de vedere, iar condamnatului-contestator nu i se permite acest lucru, aflându-se într-o situaţie de inferioritate faţă de celelalte părţi din dosar. De asemenea, arată că nu are apărător pentru că nu are resursele financiare necesare în acest sens, aşa încât nu poate beneficia de o analiză efectivă a contestaţiei.

11. Judecătoria Giurgiu - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere faptul că, potrivit art. 39 alin. (15) din Legea nr. 254/2013, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot depune concluzii scrise, contradictorialitatea fiind pe deplin respectată, aceştia beneficiind de aceleaşi drepturi procesuale, iar, potrivit art. 62 alin. (2) din aceeaşi lege, persoanele condamnate pot consulta avocaţi aleşi de acestea în orice problemă de drept dedusă procedurilor administrative sau judiciare. Referitor la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa a reţinut faptul că, prin Decizia din 23 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în măsura în care cererile reclamantului se referă la executarea pedepselor, art. 6 paragraful 1 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, este inaplicabil unei proceduri ce priveşte executarea unei pedepse.

12. Judecătoria Arad - Secţia penală consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, în acest sens, arată că, potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, judecătorul de supraveghere a pedepselor privative de libertate din penitenciare soluţionează plângerile persoanelor private de libertate prin încheieri care sunt acte cu caracter administrativ jurisdicţional. Faptul că la soluţionarea contestaţiei formulate împotriva acestor încheieri prezenţa petentului nu este obligatorie, fiind lăsată la aprecierea instanţei, nu este de natură să încalce dreptul constituţional la un proces echitabil şi la egalitatea de mijloace de apărare pe care le are petentul în raport cu ceilalţi participanţi la proces. De asemenea, dreptul petentului de a fi audiat nemijlocit în faţa unui judecător este asigurat prin audierea obligatorie a acestuia de către judecătorul de supraveghere a măsurilor privative de libertate de la penitenciar, în condiţiile specifice, reglementate de Legea nr. 254/2013. De altfel, noţiunea de acces la justiţie trebuie privită în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, substanţa garanţiei în discuţie fiind dată de "dreptul la un tribunal". Judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la penitenciar, numit în condiţiile Legii nr. 254/2013, este un judecător imparţial şi independent, fiind numit de curtea de apel şi neavând nicio legătură administrativă cu penitenciarul unde funcţionează, având rolul de supraveghere şi control privind asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate. Cu privire la faptul că asistenţa juridică nu este obligatorie în astfel de proceduri, instanţa opinează că nu este încălcat dreptul la apărare al persoanei private de libertate, aceasta având posibilitatea de a angaja un apărător ales dacă se consideră că este necesar şi, de asemenea, instanţa de judecată, analizând fiecare caz, în concret, dacă apreciază că deţinutul nu îşi poate efectua o apărare adecvată şi efectivă, are obligaţia de a desemna un apărător din oficiu, în ceea ce priveşte egalitatea de arme, instanţa apreciază că judecarea cauzei în conformitate cu dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013, în lipsa petentului, nu încalcă acest principiu de drept, atât petentul, cât şi penitenciarul putând depune memorii scrise, prezenţa petentului în faţa instanţei nefiind interzisă, ci lăsată la aprecierea judecătorului, în funcţie de obiectul şi elementele dosarului, iar, în situaţia în care penitenciarul este reprezentat în şedinţa de judecată, nimic nu ar împiedica judecătorul cauzei să dispună ca petentul să fie adus în sala de judecată pentru asigurarea egalităţii de arme. Cât priveşte participarea reprezentantului Ministerului Public, arată că acesta asigură întocmai respectarea dispoziţiilor legale aplicabile într-o anumită cauză, a legalităţii sentinţelor pronunţate şi apărarea intereselor legale ale părţilor. În prezenta speţă arată că, la solicitarea petentului de a studia dosarul cauzei, instanţa a dispus de fiecare dată aducerea petentului la serviciul de registratură al instanţei, stabilind o dată anterior şedinţei de judecată, sens în care s-a emis o adresă către Penitenciarul Arad, contestatorul-condamnat având astfel posibilitatea de a depune concluzii scrise, cunoscând toate elementele dosarului.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16. Prin dispozitivul încheierii de sesizare din Dosarul nr. 416D/2015, Curtea a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16), în ceea ce priveşte sintagma "doar la solicitarea instanţei, în acest caz", şi alin. (17), cât priveşte sintagma "nu", şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013. Analizând însă criticile autorului excepţiei, rezultă că acestea vizează dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi alin. (17), în ansamblu, şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013. Aşa încât, având în vedere şi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în Dosarul nr. 406D/2015, obiect al controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi (17) şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:

- Art. 39 alin. (16) şi (17):

"(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată.

(17) Asistenţa juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, aceştia pun concluzii.";

- Art. 56 alin. (12): "Dispoziţiile art. 39 alin. (14)-(19) se aplică în mod corespunzător."

Dispoziţiile art. 39 alin. (14)-(19), la care se face trimitere, au următorul conţinut:

"(14) Contestaţia se judecă, în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate şi a administraţiei penitenciarului.

(15) Persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot depune memorii şi concluzii scrise.

(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată.

(17) Asistenţa juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, aceştia pun concluzii.

(18) Instanţa se pronunţă prin sentinţă definitivă, în şedinţă publică.

(19) Sentinţa se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului."

17. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare, precum şi dispoziţiilor art. 1 privind obligaţia de a respecta drepturile omului, art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi art. 14 privind interzicerea discriminării, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 39 şi cele ale art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare. Art. 39 din lege reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât şi cu privire la contestaţia formulată de persoana condamnată sau de administraţia penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluţionat plângerea, iar art. 56 din aceeaşi lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului, cât şi cu privire la contestaţia ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluţionată plângerea.

19. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 şi art. 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât Curtea reţine că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunţat Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, şi prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014. Aşa încât Curtea constată că, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

20. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 7 mai 1990 - Aldrian împotriva Austriei, Cererea nr. 16.236/90, Decizia din 22 februarie 1995 - A.B. împotriva Elveţiei, Cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 - Montcornet de Caumont împotriva Franţei, Cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 - Pilla împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - Szabo împotriva Suediei, Cererea nr. 28.578/03, şi Decizia din 23 octombrie 2012 - Ciok împotriva Poloniei, Cererea nr. 498/10, paragraful 33.

21. Totodată, Curtea reţine că, în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată.

22. Cât priveşte faptul că asistenţa juridică nu este obligatorie în procedura de soluţionare a contestaţiei, prin Decizia nr. 368 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, şi prin Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, Curtea a reamintit cele statuate în jurisprudenţa sa anterioară, respectiv faptul că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind reglementat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. Aşadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie. Curtea a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituţie, are deplină libertate de a reglementa (în acest sens sunt Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009, şi Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005). Curtea a arătat totodată că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispoziţiilor legale referitoare la asistenţa juridică obligatorie (a se vedea Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014).

23. Autorul excepţiei a indicat, ca temei constituţional al sesizării, şi dispoziţiile art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi art. 14 privind interzicerea discriminării, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie. Examinând această susţinere, Curtea constată că, în raport cu motivele invocate în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate, textele indicate nu sunt relevante, neavând nicio concludenţă pentru soluţionarea acesteia.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Rădulescu în Dosarul nr. 11.755/236/2014 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi de Faur Nistor Isai în Dosarul nr. 653/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi alin. (17) şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală, Judecătoriei Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 iulie 2015.

-****-

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 615 din data de 13 august 2015