DECIZIE nr. 1026 din 29 noiembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

Petre Lăzăroiu

- preşedinte

Aspazia Cojocaru

- judecător

Acsinte Gaspar

- judecător

Mircea Ştefan Minea

- judecător

Ion Predescu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în Dosarul nr. 9.335/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.047D/2012.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.103D/2012, având ca obiect aceeaşi excepţie, ridicată de acelaşi autor în Dosarul nr. 36.125/3/2010 (307/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că citaţia emisă pentru părţile Angela Raluca Moise şi Florina Luiza Burileanu s-a întors la dosar cu menţiunea "destinatar mutat de la adresă". În aceste condiţii au fost aplicate dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, raportate la art. 98 din Codul de procedură civilă referitoare la schimbarea domiciliului uneia dintre părţi în timpul judecăţii.
Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.374D/2012, având ca obiect aceeaşi excepţie, ridicată de acelaşi autor în Dosarul nr. 26.394/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Demeter Hoffmann a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
Curtea, având în vedere obiectul identic al excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 1.047D/2012, nr. 1.103D/2012 şi nr. 1.374D/2012, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru conexarea cauzelor.
Curtea, în temeiul art. 14 şi al art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale dispune conexarea dosarelor nr. 1.103D/2012 şi nr. 1.374D/2012 la Dosarul nr. 1.047D/2012, care este primul înregistrat.
Cauza este în stare de judecată.
Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
Prin încheierile din 25 mai, respectiv 21 septembrie 2012 pronunţate în dosarele nr. 9.335/3/2010, respectiv nr. 26.394/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin Decizia civilă nr. 773 din 2 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 36.125/3/2010 (307/2012), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Excepţia a fost invocată de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în cauze având ca obiect obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata unor daune materiale pentru bunurile imobile proprietate personală care au fost confiscate în mod abuziv de acesta ca urmare a dispunerii dislocării şi a fixării domiciliului obligatoriu pentru persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv într-o cauză având ca obiect obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata unor daune materiale pentru bunurile confiscate prin Sentinţa penală nr. 901 din 4 mai 1950 a Tribunalului Hunedoara.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată, în esenţă, că obiectul reglementării criticate îl constituie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. În continuare, face referire la considerentele Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 5 noiembrie 2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, Curtea reţinând că "nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda".
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune materiale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, autorul excepţiei arată că există 3 norme juridice cu aceeaşi finalitate, respectiv repararea prejudiciului material cauzat de preluarea abuzivă de către stat a imobilelor, ca urmare a condamnărilor politice şi a măsurilor administrative asimilate acestora, şi anume: art. 7 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În continuare face referire atât la cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.358/2010, respectiv faptul că "nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o «speranţă legitimă» [...] la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, [...] atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o «speranţă legitimă» în dobândirea proprietăţii", cât şi la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, potrivit cărora "majoritatea ţărilor limitează dreptul la restituire sau la despăgubire la anumite categorii de bunuri ori de persoane".
Faţă de aspectele expuse anterior, autorul excepţiei susţine că restituirea nu este un drept absolut care poate fi supus unor condiţii sau limitări numeroase, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru dreptul la despăgubire.
Susţine, de asemenea, că prevederile criticate instituie un tratament diferit al beneficiarilor acestor prevederi în raport cu persoanele îndreptăţite care au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată, precum şi cea prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Afirmaţia din expunerea de motive, în sensul că dificultăţile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoanele în vârstă care au făcut obiectul persecuţiilor regimului totalitar comunist să nu obţină nici până la această oră vreo despăgubire concretă, nu poate justifica un tratament diferit pentru persoane aflate în situaţii similare. Mai mult, consideră că acest argument nu poate fi primit la acest moment, deoarece, prin listarea Fondului Proprietatea la Bursa de Valori Bucureşti la data de 25 ianuarie 2011, posibilitatea valorificării acţiunilor acordate în procedura instituită de Legea nr. 247/2005 a devenit efectivă.
Având în vedere toate aceste considerente, autorul excepţiei susţine că acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin textul de lege criticat, contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie referitor la statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Totodată, apreciază că, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", şi al art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit cărora "În România, respectarea (...) legilor este obligatorie", reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Observă că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele materiale aduse persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 10/2001, republicată, Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind într-un singur act normativ. În acelaşi sens, art. 16 din acelaşi act normativ, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabileşte că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
De asemenea, susţine că textul de lege criticat, astfel cum este redactat, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, întrucât legiuitorul nu a indicat, în mod expres, natura bunurilor pentru care s-a prevăzut acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, ceea ce a condus la aplicarea incoerentă a acestor dispoziţii legale, instanţele de judecată extinzând aria acordării daunelor materiale şi în ceea ce priveşte echivalentul bunurilor mobile, interpretare ce excedează obiectului reglementării.
Totodată, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conţinutul şi fundamentarea soluţiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte". Or, reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmaţia din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "dificultăţile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoanele în vârstă care au făcut obiectul persecuţiilor regimului totalitar comunist să nu obţină nici până la această oră vreo despăgubire concretă".
În fine, reţine cele constatate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.358/2010, respectiv faptul că "în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională, care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului".
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că prevederile criticate reglementează acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite ori nu s-au obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată. Prin urmare, beneficiază de aceste dispoziţii numai persoanele cărora li s-au aplicat aceste măsuri politice şi cărora nu le-au fost restituite bunurile sau nu au obţinut despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate susţine că există reglementări paralele. În aceste condiţii, nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, arată că, în materia restituirii bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv, legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită, adoptând mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 a fost recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, a fost recunoscut dreptul la despăgubiri în cazul imposibilităţii restituirii integrale în natură, iar prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, a fost stabilit dreptul la restituirea în natură şi, în subsidiar, dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă. Aplicând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dezvoltată în Decizia nr. 1.358/2010, instanţa constată că, anterior adoptării Legii nr. 221/2009, statul român a creat cadrul legislativ pentru realizarea dreptului la restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate în mod abuziv, iar textul a cărui neconstituţionalitate este pusă în discuţie reprezintă o reglementare paralelă cu reglementările menţionate anterior, motiv pentru care apreciază ca fiind întemeiată excepţia de neconstituţionalitate. Totodată, are în vedere şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.354/2010, potrivit cărora, în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă cea legată atât de aplicarea art. 14, cât şi de aplicarea Protocolului 12 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea de la Strasbourg a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat". Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie". În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale.
Având în vedere aceste considerente, instanţa apreciază că textul de lege criticat creează premisele unei discriminări între persoanele care au urmat procedurile reglementate de legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi care sunt obligate să urmeze procedura reglementată prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi persoanele în privinţa cărora textul de lege supus controlului de constituţionalitate le recunoaşte dreptul de a primi despăgubiri, la valoarea de circulaţie, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, despăgubiri ce sunt stabilite în mod direct, în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acest lucru fiind contrar şi principiului echităţii consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului, prin punctul de vedere comunicat, face precizarea că îşi menţine opinia, formulată în dosarele nr. 769D/2012 şi nr. 846D/2012 ale Curţii Constituţionale, în sensul constituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. În acest sens, arată că beneficiază de prevederile legale criticate numai persoanele (după decesul acestor persoane, soţul sau descendenţii acestora până la gradul al II-lea inclusiv) cărora li s-au aplicat măsurile prevăzute de lege şi cărora nu le-au fost restituite bunurile sau care nu au obţinut despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, aspect care nu este de natură a încălca art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Prevederile criticate fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi cu privire la întinderea şi modalităţile de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite de a beneficia de aceste despăgubiri (Decizia nr. 376/2011).
Cât priveşte critica autorului excepţiei referitoare la existenţa unor reglementări paralele în domeniul măsurilor reparatorii care se acordă persoanelor privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, respectiv încălcarea art. 14 şi 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a stabilit că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, şi nu compararea mai multor prevederi legale între ele, astfel încât o problemă de necorelare între două acte normative nu poate fi examinată (Decizia nr. 81/1999).
În plus faţă de opinia formulată în Dosarul nr. 846D/2012 al Curţii Constituţionale, redată mai sus, Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate nu aduc atingere nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 16.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, având următorul conţinut:
"(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (...)
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare; (...)"
Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de autor al excepţiei de neconstituţionalitate, consideră că textul de lege criticat încalcă atât dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), potrivit cărora "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate", şi alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, cât şi dispoziţiile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate pentru critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012, nepublicată*) încă la data prezentei decizii, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, reţinând următoarele considerente:
*) Decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012.
Criticile de neconstituţionalitate formulate de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de autor al excepţiei, se bazează, în esenţă, pe argumente ce au fundamentat soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.358/2010.
Contrar susţinerilor autorului, decizia Curţii la care s-a făcut referire nu se poate aplica ad similis şi prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, întrucât natura despăgubirilor reglementate de cele două texte de lege este diferită, în sensul că lit. a) reglementează acordarea despăgubirilor pentru prejudicii morale, în timp ce la art. 5 lit. b) sunt prevăzute despăgubiri pentru prejudicii materiale. Această distincţie este esenţială sub aspectul regimului juridic specific şi determină lipsa de incidenţă a considerentelor referitoare la încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, reţinute de Curte prin Decizia nr. 1.358/2010.
Curtea a reţinut, de asemenea, că Legea nr. 221/2009 este un act normativ cu caracter reparatoriu ce completează cadrul juridic existent în momentul adoptării sale în materia reparaţiilor pentru suferinţele datorate regimului comunist. Caracterul complementar al acestui act normativ rezultă din normele de trimitere la celelalte acte normative în vigoare din domeniu, cuprinse la art. 5 alin. (4) din lege. Este adevărat că, în privinţa acordării despăgubirilor pentru prejudicii materiale, art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu prevede expressis verbis regimul acestora, respectiv bunuri mobile sau bunuri imobile, însă acesta nu reprezintă un argument pentru constatarea neconstituţionalităţii normei juridice criticate.
Curtea a reţinut totodată că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, acordarea acestor despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate este posibilă în condiţiile în care bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în dosarele nr. 9.335/3/2010 şi nr. 26.394/3/2010 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi, respectiv, în Dosarul nr. 36.125/3/2010 (307/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2012.
-****-

PREŞEDINTE,

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 846 din data de 14 decembrie 2012